Stelele dansau într-un cer de lapislazuli. Isis, marea preoteasă a templului din Philae, le contempla lumina ivită din străfundul universului. Ea dezvăluia, în adâncul lumii de dincolo, prezenţa regilor reînviaţi. Sufletul faraonilor dispăruţi ocrotea încă sanctuarul unde marea zeiţă veghea asupra ultimilor săi credincioşi, vreo cincizeci de bărbaţi şi femei care, la şase secole după naşterea lui Hristos, încă trăiau după credinţa vechilor egipteni, respectând puritatea unei legi străvechi, deşi noua religie cucerise întreaga ţară.
Doar muntele sfânt din Philae rezistase, luminat de focurile răsăritului. În mijlocul unei învălmăşeli de stânci, insula sfântă a lui Isis apărea ca un paradis înverzit, împrejmuit de ziduri înalte. O legendă nepieritoare pretindea că, dacă priveai spre fortăreaţă, ţi se deschidea poarta zeilor.
Tânăra femeie, înveşmântată în tradiţionala rochie albă, auzi ciripitul păsărilor din colivia aşezată la umbra acaciilor. În curând, lumina avea să biruie întunericul. Pe soclul său de granit, acoperit ici şi colo de o vegetaţie bogată, din care răsăreau curmali, insula îl sfida pe puternicul episcop Theodor, conducător spiritual şi totodată stăpân vremelnic al acestei regiuni uitate din sudul Egiptului, situate la marginea Imperiului. Dincolo de ea se aflau necunoscutul, primejdia şi seminţiile barbare.
Isis îşi parfumă părul scurt, negru ca tăciunele, şi se îndreptă spre pavilionul împăratului Traian. Menită să primească barca divină, construcţia susţinută de coloane zvelte nu fusese terminată. Preoteasa vedea în asta un mesaj de speranţă, o lucrare ce trebuia dusă mai departe, chiar dacă destinul părea potrivnic. Cum ar fi putut fiica celui mai vârstnic dintre membrii comunităţii şi cea mai strălucită dintre discipolii Casei Vieţii să se împace cu gândul că orânduirea egipteană dispărea, strivită sub povara unei învăţături ce nu pregeta să întrebuinţeze violenţa pentru a se impune?
Chiar dacă vrăjmaşul rămânea la fel de ameninţător, se va lovi întotdeauna de zidurile templului, ultima evocare a movilei începuturilor unde viaţa, ţâşnind din pietre şi nisip, devenise hibiscus cu petale roşii, clematite albastre sau bougainvillea cu ghirlande roz. Dând la o parte ramurile unui sicomor, Isis înaintă spre malul râpos.
Nu, nu era capătul lumii, ci doar marginea văii în care Nilul curgea printre malurile din ce în ce mai apropiate, înainte de a se pierde în vârtejurile şi bulboanele primei cataracte ce lua cu asalt stâncile şi ostrovurile. Lui Isis îi plăcea această privelişte măreaţă şi privea ca vrăjită munţii de nisip roşcat, deşertul brun, pietrele nepieritoare. Aici, nimic nu se schimba. Aici se vădea puterea vremurilor străvechi, a timpurilor glorioase, a uriaşilor întemeietori ai celei mai desăvârşite dintre culturi. Philae era inima primei provincii a Egiptului, din ea se năştea valul dătător de viaţă al inundaţiei, din ea renăştea fericirea.