Elita culturală şi discursul antisemit interbelic

by Alexandru Florian, Ana Bărbulescu

Coeditare cu Editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”

Fie că e de stânga sau de dreapta, naționalist sau internaționalist, extremist de vreo parte sau alta, militant civic pentru tradiție sau modernitate, pentru drepturile omului sau ale colectivității, de bună- sau rea-credință, cititorul trebuie să știe că portretele adunate aici au un singur scop: să pună pe ecranul radarului cultural o ipostază sau numai o perspectivă asupra posibililor eroi culturali interbelici. Puzzle-ul nostru nu se referă însă în niciun fel la ceea ce ar putea fi considerată producția culturală a fiecăruia, fie ea literară, filosofică, eseistică etc. Pe noi ne-a interesat să povestim despre rolul lor societal, despre militantismul și valorile care s-au alimentat din viziunea și acțiunea lor socială. Recunoaștem că, descriind idei sau fapte petrecute acum mai bine de opt decenii, am vrut să dezvrăjim soclul lor societal. Pe cel cultural l-am pus în hibernare.

„O condiție prealabilă pentru o rememorare adecvată este citirea cu atenție a surselor – și, bineînțeles, utilizarea unei grile metodologice adecvate. Lucru pe care cei doi autori ai volumului îl fac, ghidați de teoria și filosofia politică. Ambii autori se întreabă cum au gândit sau, mai precis, au descris Mircea Vulcănescu, Nicolae Iorga, Alexandru C. Cuza, Octavian Goga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic și Vintilă Horia «națiunea română», «poporul român», «statul român», dar și pe «unguri» și pe «evrei». Cum și-au imaginat apartenența și excluderea?” (Armin Heinen)

„Privită politic și cultural, istoria interbelică a României nu poate fi despărțită de antisemitism. La alegerile parlamentare din decembrie 1937, un sfert din electoratul românesc a votat pentru două partide fasciste care doctrinar erau violent antisemite. Antisemitismul virulent al perioadei respective nu a fost numai apanajul mânuitorilor de ciomege, ci și al unor intelectuali de vază. Volumul de față îi va interesa pe cei care doresc să aprofundeze înțelegerea rădăcinilor intelectuale ale unui fenomen care încă afectează România, o țară astăzi aproape fără evrei.” (Radu Ioanid)

Genres: History, Romania

264 pages, Paperback

Published January 1, 2022

Reviews

[Dorin · Rating 5 out of 5]

Elita culturală din perioada interbelică reprezintă un subiect fascinant pentru mine. Perioada e văzută mereu cu ochi frumoși, un fel de belle epoque întârziată (cum de fapt a fost cu tot sincronismul românesc - întârziat), în care totul a fost bine, în care s-au realizat lucruri, în care România a devenit Mare. Restul lucrurilor sunt uitate voluntar, prin ascunderea sub preș, sau involuntar, că doar tindem să ținem minte doar lucrurile care ne plac, nu și pe cele care lovesc în sistemul nostru de credințe.

Adevărul e că o mare parte din elita intelectuală din perioada interbelică, cu mari personalități pe care le ținem pe soclu, cărora le închinăm ode, monumente, denumiri de străzi, bulevarde, școli și instituții, a luat-o rău pe arătură spre extrema dreaptă și spre fascism. Unii și-au regretat alegerile și părerile, alții și le-au justificat, iar o parte s-au făcut că nu-și aduc aminte. O manifestare a acestei preferințe pentru extrema dreaptă, pentru fascismul românesc și cel din alte țări a fost antisemitismul.

Alexandru Florian împarte parcursul intelectualității de extremă dreapta în patru etape: nașterea, perioada culturală, politică, finalul. Desemnează începuturile dreptei conservatoare odată cu Itinerariul spiritual al lui Mircea Eliade și Manifestul „Crinului Alb” cosemnat de Sorin Pavel, Ion Nestor, Petru Marcu-Balș. Anul 1927 e momentul în care tinerii intelectuali își lansează cele două manifeste. În perioada culturală, raportarea la valori civice sau intelectuale este sporadică, încă nu sunt angajați total. Abia începând cu 1934 își asumă unele valori ideologice și se apropie de partide extremiste precum LANC sau Mișcarea Legionară. În perioada 1934-1944 susțin fățiș regimurile dictatoriale sau totalitare care s-au succedat. Finalul vine odată cu ieșirea României din coaliția militară cu Germania nazistă, la 23 august 1944. După acest moment, unii intelectuali au plecat din țară sau s-au reconvertit. „Valorile” lor au supraviețuit și, după 1990, au început să fie promovate din nou.

Pentru începutul derapajului spre extrema dreaptă e de notat că în anii ’20 s-a coagulat o grupare în jurul lui Nae Ionescu și alta în jurul lui Nichifor Crainic. Ambele grupări au avut instituții media prin care și-au promovat mesajele și asociații culturale în care se reuneau. Între cele două nu exista o barieră de colaborare. Nae Ionescu nu a prea reușit să-și plaseze discipolii în posturi bune în instituții, pe când Crainic a ocupat poziții importante în stat și a reușit să-și ajute tinerii pe care-i avea sub aripă.

Tinerii, așadar, nu s-au format pe loc gol. Ei au fost ghidați de intelectuali maturi, ancorați într-o spiritualitate etnicistă, ortodoxă și antisemită. Erau adepții purismului etnic, deci evreii trebuiau eliminați din perspectiva lor, cu ortodoxismul drept principala valoare identitară. Erau și anticomuniști și împotriva democrației.

Trebuie spus că nu erau doar intelectuali care scriau la gazetă și își împărtășeau opiniile în public. Ei erau implicați, într-un mod asumat, în proiecte cu caracter politic. Au început prin militantism civic, care s-a transformat în militantism politic de extremă dreapta, prin susținerea legionarilor. Promovau o societate nedemocrată, elitistă și profund discriminatoare pe criterii etnice și rasiale. Acest militantism (pe lângă apartenența la Mișcarea Legionară care este greu de demonstrat – deși a fost vizibilă – pentru că nu toată lumea primea carnet, având în vedere că partidele legionare erau scoase în afara legii) se manifesta și prin jurnalism militant sau prin înrolarea în calitate de funcționari sau demnitari în guvernele din perioada septembrie 1940 – august 1944.

După 1945, unii pleacă, alții rămân în țară. Unii sunt condamnați pentru crime de război, alții pentru împotrivire la noua ordine. Regimul comunist a încercat să-i reconvertească, reușind în unele cazuri. Cei plecați fie și-au negat trecutul fascist, fie l-au evitat, fie și l-au asumat și și-au continuat activitatea cu aceleași convingeri. După 1990, se încearcă reabilitarea acestor intelectuali cu diferite argumente: „erau greșeli ale tinereții”, „delimităm activitatea culturală de cea politică” (ceea ce e foarte greu de făcut, când una justifică pe alta) etc. Autoritățile demonstrează că sunt incapabile să înțeleagă fenomenul și să taxeze aceste încercări. Există legi care nu sunt aplicate. Publicul este fie ignorant, fie se face a uita și a nu vedea.

_______________________________

Mircea Vulcănescu

Volumul începe cu un articol despre Mircea Vulcănescu, folosit de Alexandru Florian pentru a arăta cum se raportează publicul prezent la intelectualii interbelici, și cum este reinterpretată și rescrisă istoria. Sunt mai multe mecanisme, fie prin căutarea unor valori culturale în activitatea acestora, fie prin relativizarea faptelor lor, fie prin reinterpretarea extremei drepte interbelice drept anticomunistă, sau prin eroizarea fățișă a criminalilor de război și prezentarea lor ca eroi naționali.

Din biografia lui Vulcănescu este ignorată cariera sa în stat, în cabinetul lui Antonescu, unde s-a exprimat și pronunțat pentru reprimarea și exploatarea evreilor. Faptul că a fost condamnat pentru crime de război după 1944 și a murit în închisoare este folosit pentru a i se pune eticheta de erou anticomunist. Procesul său este văzut ca fiind motivat politic, ignorându-se faptul că a fost în baza unei legi și unor probe valide. Rămâne în urmă o biografie înfrumusețată, promovată de la cele mai înalte niveluri.

„[E]xistă o probabilitate mare ca bustul lui Mircea Vulcănescu sau celelalte manifestări memorial-omagiale în sfera publică să rămână pe locurile lor. Lieux de memoire hotărâte de primari și aleși locali repetenți la cultura civică.”

Nicolae Iorga

Cazul Iorga este interesant datorită greutății pe care acest nume o are în cultura noastră. Este considerat un mare istoric – și a fost considerat așa încă din tinerețe – cu contribuții substanțiale în viața culturală, socială și politică. Fiind asasinat de membri ai Mișcării Legionare în 1940, se ignoră trecutul său antisemit.

Ana Bărbulescu folosește un model interesant când analizează activitatea intelectualilor din acea perioadă (Iorga, Cuza, Goga, Ionescu, Crainic). Mai întâi analizează modelul identitar pe care îl propune fiecare, modul în care definesc și se raportează la națiune, cum definesc românismul, cum definesc in-group-ul, ca mai apoi să vedem cum este definit out-group-ul, celălalt, străinul, intrusul.

În cazul lui Iorga, acesta a avut trei perioade diferite în raportul său cu evreii. Până în 1918, pentru Iorga evreul era străinul absolut, un păgân, un ostil. Evreii erau diferiți și periculoși. Erau plini de calități negative, exploatau românii.

„[C]ând problema se pune în termeni generali și se ia în discuție participarea evreilor la viața publică, Iorga asociază membrilor acestei minorități patru ipostaze socioeconomice, toate circumscriind roluri sociale negative: cămătar, arendaș, speculant și cârciumar – și le prezintă ca și cum ar fi sintetizat existența evreilor în România. Toate cele patru categorii aveau, în opinia istoricului, consecințe dramatice asupra viitorului poporului român.” (p. 61)

Chiar dacă se dădeau drept cetățeni loiali, în concepția lui Iorga, asta era doar o fațadă, în realitate evreii disprețuind românii. Nu doreau să se integreze, ci să înlocuiască românii. Asimilarea, pentru Iorga, era imposibilă și, astfel, evreii nu meritau drepturi cetățenești depline. Soluția preferată era forțarea evreilor de a emigra.

După 1918 și până în 1935-6, mai ales după constituția din 1923 care a dus la emanciparea evreilor, Nicolae Iorga trece printr-o perioadă radical diferită – este foarte tolerant. Evreii nu mai sunt dușmani. Respinge violența și măsurile extreme. Considera deja că România trebuia să acorde evreilor toate drepturile cetățenești.

Din 1937, Iorga revine la antisemitismul său de început. Adoptă un ton mai urgent. Problemele cu care se confrunta țara, inclusiv pierderea Basarabiei și Bucovinei, erau rezultatul uneltirilor evreiești.

A.C. Cuza

Acesta și-a dedicat întreaga viață și carieră antisemitismului. A folosit tot felul de argumente pentru a-și justifica ura față de evrei, unele din ele absolut aberante. Indiferent ce se întâmpla în țară, evreii erau vinovații. În 1937, Cuza ajunge la guvernare și are ocazia să treacă de la vorbe la fapte. Acesta va promulga, alături de Octavian Goga, prima lege antisemită, care deschidea drumul spre Holocaust.

„Evreii, afirma Cuza în 1923, într-o manieră premonitorie ce îți dă fiori, ar trebui să fie atenți la recrudescența acestor sentimente evreiești, întrucât «li se pregătește o catastrofă, făr-exemplu în istoria lumei».” (p. 99)

„Este evident că retorica antisemită rămâne fără efect în plan obiectiv atât timp cât nu este dublată de acțiunea factorilor politici. Se poate vorbi despre excluderea unei categorii sociale, dar aceasta nu va deveni reală decât în momentul în care o lege va norma excluderea. Cu toate acestea, este la fel de adevărat că discriminarea legală este de cele mai multe ori prefigurată de existența unei tradiții retorice ce legitimează excluderea. A.C. Cuza reușește să reprezinte ambele tabere.” (p. 102)

Octavian Goga

Pentru Goga, cetățenia nu însemna și apartenența la neamul românesc. Așadar, evreii n-ar putea niciodată împărtăși același sânge și același spirit cu românii. Evreii au chiar un statut special pentru Goga, pentru că au un caracter nociv. Prezența acestora ar duce la anihilarea românilor și astfel orice măsură este legitimă pentru salvarea neamului, chiar și soluțiile violente. Când a ajuns prim-ministru, acesta a rămas fidel viziunii sale și a promulgat o lege prin care 36,5% din evreii țării își pierdeau cetățenia, o primă măsură de rezolvare a „problemei” evreiești.

Astăzi, Goga este văzut ca poet național. I se închină ode și monumente. Trecutul său este ignorat sau spălat.

„Poetul pătimirii noastre, vestitorul mântuirii neamului, poetul național și militantul fascist și antisemit împart de acum același monument. Bustul lui Goga se află încă în Iași, demonstrând trecătorului că în România democrată (re)cunoașterea trecutului fascist al lui Goga este asumată de autoritățile statului, dar, în egală măsură, considerată un amănunt absolut irelevant.” (p. 129)

Nae Ionescu

„Dintr-o perspectivă teoretică, în toate scrierile sale, Nae Ionescu a lucrat cu ceea ce Eviatar Zerubavel numește clasificare rigidă a realității, conform căreia, din perspectivă identitară, indivizilor le sunt atribuite categorii unice, netransferabile și impenetrabile. Prin urmare, posibilitatea identităților multiple este complet negată: nu puteai fi român și catolic, român și evreu sau – Doamne ferește! – evreu, român și ortodox.” (p. 155)

Nae Ionescu a fost mereu un personaj interesat. Povestea cu prefața scrisă pentru Mihail Sebastian este bine-cunoscută. Era carismatic și a fermecat mulți tineri adepți.

Pentru Nae Ionescu, nimeni nu putea să devină ceea ce nu s-a născut să fie. Comunitatea din care făceai parte avea granițe impermeabile. Indivizii nu puteau alege și nu aveau nicio putere, pur și simplu aparțineau unei comunități. Identitatea este ceva înnăscut.

Totodată, declara că democrația este cauza tuturor crizelor. Astfel, voia un stat corporatist și totalitar, în care să dispară liberul-arbitru și individualismul.

Dintre toate minoritățile, un statut special îl aveau evreii. Potrivit lui Nae Ionescu, aceștia urmăreau distrugerea creștinilor. Așadar, evreii erau periculoși și urmau să fie întotdeauna.

Nichifor Crainic

Un alt profet care a adus în jurul lui o grupare de tineri. Pentru Crainic cetățenia nu era un instrument care garanta apartenența. Nu puteai fi și român și evreu în același timp. Evreii erau niște dușmani care distrugeau națiunea dinăuntru. Pentru a atinge acest scop, foloseau democrația și comunismul. Soluția era un stat etnocratic. Deportările din 1941 și masacrele din Transnistria nu l-au făcut să-și reconsidere retorica.

Vintilă Horia

Cazul Vintilă Horia ilustrează, încă o dată, faptul că deși memoria criminalilor de război este interzisă prin lege în România, aceasta este încă întâlnită în spațiul public, girată chiar de instituții publice. Imaginea acestuia este spălată în diferite feluri, Horia fiind văzut astăzi ca un mare scriitor și oponent al comunismului. Un argument este premiul Goncourt obținut în 1960, ignorat fiind faptul că acesta nu i-a mai fost decernat după ce publicul occidental a aflat despre trecutul său fascist. Dacă nu e ignorat, episodul este folosit pentru a argumenta felul în care autoritățile comuniste loveau în intelectualii din diaspora, plasându-l pe Vintilă Horia pe o poziție de opozant anticomunist.

Un alt argument este că greșelile sale au fost ale tinereții, trecutul fiindu-i cosmetizat.

„Andrei Pleșu recunoaște că intelectuali interbelici au împărtășit fascismul, dar opera lor îi consacră astăzi în modele. Iar trecutul fascist trebuie mutat la categoria «derapajelor din tinerețe», derapaje care nu au produs moartea nimănui. […] Eseistul «uită» că M. Vulcănescu și V. Horia au fost condamnați pentru crime de război sau că M. Eliade nu și-a recunoscut trecutul fascist.” (p. 204)

Acest argument este demontat de Alexandru Florian, care arată că Horia nu a renunțat niciodată la trecutul său fascist. Nici în diaristica sa, nici în interviurile pe care le-a dat, nu s-a delimitat de opiniile sale fasciste și antisemite, de admirația pentru Antonescu – care conform lui Horia a eliberat țara de evrei – și pentru Zelea-Codreanu. Mare parte din viața de după război și-a trăit-o în Spania franchistă. Toate aceste lucruri sunt publice, trebuie doar să vrei să le vezi, însă multe lume se face că nu le vede și că ele nu există.

Dacă iei la puricat opera culturală a intelectualilor din perioada interbelică, nici ea nu mai e chiar nevinovată, fiind puternic îmbibată de sentimentele lor conservatoare, naționaliste, fasciste. E și greu să delimitezi opera culturală de cea ideologică/politică, unde e granița dintre ele?

_______________________________

A fost o lectură foarte interesantă și informativă. Fiecare caz e ilustrat cu multiple citate. Nu sunt simple păreri, sunt demonstrații că acești oameni au fost antisemiți, din tot sufletul. E suficient să-i citești ca să-ți dai seama. Din păcate, cei care îi glorifică astăzi nu-i citesc, bazându-se pe mituri create de alții.

Mi-ar fi plăcut și capitole separate despre Eliade, Noica, Cioran. De asemenea, mi-ar plăcea un volum și despre modelele urmate de elita culturală din interbelic: veșnicii Eminescu, Alecsandri etc.

Mi-au plăcut mult capitolele scrise de Ana Bărbulescu. Au structură și linii de argumentare clare. Totuși, poate ar trebui să folosească mai rar „în consonanță” și „circumscris”.

[Dragoș · Rating 4 out of 5]

Not one to sleep on. Anyone interested in the rise of Romanian fascism and the links between the aggressive elements and the effete intellectuals fueling that aggression should read this.

[Lexus · Rating 4 out of 5]

O trecere în revistă condensată, excelentă și utilă a unor intelectualilor „controversați” ai epocii interbelice. În special capitolul „Vintilă Horia” este revelator.
Nu pot să pun decât pe seama aroganței acestor intelectuali lipsa consistenței ideilor, sforăiturilor imbecile, aiurelile bombastice privitoare la „românitate”. Parcă a fost un concurs de inepții vag argumentate. Pe scurt, un IQ ridicat nu-ți dă dreptul să hotărăști cine are dreptul la viață. Cât de prost poți să fii ca să enunți „ăla trebuie să moară, ca ceilalți să înfăptuiască o IDEE”? Și de asta nu te absolvă fierbințeala vremurilor, dimpotrivă, te califică pentru statutul de oportunist. Singurul distant, Eugen Ionescu, autorul Rinocerilor, om de teatru.

[Ady ZYN · Rating 5 out of 5]

După cum spunea în prefața cărții Armin Heinan, „asumarea parțială a istoriei are ca efect pierderea totală a spiritului critic”; nu putem învăța dintr-un trecut distorsionat. Trecutul este o serie complexă de întâmplări și trebuie o contextualizare adecvată a acestor distorsiuni pentru a accede la a cunoaște faptele. Cei doi autori, Alexandru Florian și Ana Bărbulescu scot în evidență o serie de probleme ale mentalității colective contemporane românești: neasumarea unor fapte abjecte produse de gândirea intelectualității românești interbelice. Societatea de azi tolerează și cinstește imaginile unor intelectuali care în perioada interbelică au gândit și simțit într-un spirit antiumanitar, fascist chiar și în ciuda legii care interzice o astfel de înălbire.

Faptul că după 1989 unele dintre aceste personalități au fost ridicate pe piedestal pentru că au vădit atitudini anticomuniste,sau pentru merite intelectuale superioare nu șterge din istorie apartenanța la extrema dreapta românească. Crimele la adresa evreilor pe care le-au legitimat, sau tolerat sunt suficiente pentru a lăsa un gust amar încercării de a canoniza aceste persoane după ce-au trecut prin râșnița comunistă. „Sfinții închisorilor” cum sunt numiți aceia care au murit în închisorile comuniste, au fost, mulți dintre ei, la rândul lor, chiar și ideologic, visând la un stat național de sorginte fascistă, torționarii unor oameni nevinovați, în spiritul acelui curent german.

Cartea cuprinde documentație istorică care creează un context amplu pentru o serie de atitudini ale intelectualilor din perioada interbelică, implicați în virtutea naționalismului de tip fascist în promovarea valorilor antidemocratice, antimoderniste și antisemite. Sunt prezentate șapte personalități al căror trecut nefast nu poate fi spălat așa ușor cum se încearcă azi de unii intelectuali contemporani sau simpatizanți mai mult sau mai puțin pregnanți ai extremei drepte legionare. Mircea Vulcănescu, Nicolae Iorga, A. C. Cuza, Octavian Goga, Nae Ionescu, Nichifor Crainc și Vintilă Horia sunt aceia cărora autorii le fac portretele în lumina faptelor.

De exemplu, în ciuda elogiilor superlative din prezent, intelectualul Mircea Vulcănescu a făcut parte din guvernul autoritarist al lui Ion Antonescu și a participat la persecutarea comunității evreiești. În centrul credinței sale a fost tradițional-naționalismul prin care și-a construit concepte precum „renașterea României” în spiritul etnicismului, creștin ortodoxiei și al satului românesc nemodernizat acestea implicând în cele din urmă o tendință spre ideea de puritate etnică. Eșecul României Mari, în viziunea lui, părea să fi fost confluența diferitelor rase imperiale(austro-ungară, slavă și otomană), iar capitala țarăii fiind pe mâna străinilor. Chiar dacă s-a plasat inițial în afara vieții politice, ne fiind copleșit de vreo ideologie, se alătură în cele din urmă unui guvern dictatorial condus de mareșalul Antonescu. „A respins politica înțeleasă ca dispută despre forma statului, monarhie, republică, dictatură. La un moment dat se delimitează de regimul politic dictatorial fascist sau stalinist”. Politica lui, independentă de politica vremii, era revalorizarea universului sătesc din care izvorăște naționalismul autohton românesc. În cele din urmă, te apropii de ideologia care e cel mai aproape de programul tău, iar Vulcănescu, chiar dacă s-a ținut departe de legionari și putere, a intrat în slujba unei puteri cu care împărtășea idei apropiate.

Coautoarea, Ana Bărbulescu începe portretizarea lui Nicolae Iorga cu viziunea sa identitară la care urmează să raporteze imaginea evreului printr-un complex de simboluri. La Iorga, națiunea are un caracter ontologic aparte ce se identifică unui organism compus din indivizi cu voințe individuale, dar în esență subordonați lui printr-un proces de sinteză națională, proces din care emerge sufletul națiunii, aflat într-o existență permanentă și manifestându-se printr-o stare de spirit în care e sublimat timpul istoric, trecut, prezent și viitor. În jurul acestui complex metafizic cu iriziații naturaliste, se conturează, în optica istoricului, legătura sacră dintre teritoriu și națiune conferind în cele din urmă o semnificație etnică identității naționale coagulată într-o esență pură. Cu alte cuvinte, pentru Iorga, națiunea este „o ființă spirituală, născută din experiențele împărtășie ale generațiilor care s-au succedat, în decursul timpului, pe pământul patriei”. Terminologia esențialistă lasă loc de excludere a altor grupuri, „cetățenia fiind construită în termeni esențialiști, permite plasarea evreilor în afara granițelor simbolice ale comunității naționale”.

De asemenea, găsim și la Alexandru Constantin Cuza constructul unei imagini naționale utopice sub expresia unor concepte abstracte care au totuși o existență autentică în realitate. Individul nu are personalitate individuală, ci e o celulă în organismul național. Se creează o fire națională specifică indivizilor ce induce un spirit național din care se produce cultura prin care o națiune există. Și cum ființa etnică e prin natura ei pură, prin ea se creează adevărata cultură a unei națiuni, prin parcursul ei istoric prin care lucrează așa numitul spirit transistoric al poporului. Prin urmare, orice minoritate este exclusă ca fiind impuritate periculoasă națiunii. Construiește un creștinism arian declarându-l pe Hristos arian și antisemit în timp ce respinge complet Vechiul Testament considerându-l produsul diavolesc al unui popor blestemat. Demersurile teologice antiiudaice sunt însoțite de atacuri violente la adresa evreilor [O. G. Schmitt- O.I.B.O.R, p.99]. Ideile sale antisemite, promovate împreună cu Nicolae Iorga încă dinainte de 1914, provin din antisemitismul româno-rusesco-austriac de la sfârșitul secolului XIX [ibid.100]. [ibid.101].

În 1934, ideologul nazismului, Alfred Rosenberg remarcă că, în România, Octavian Goga ar fi singura personalitate politică care ar putea să conducă o mișcare antisemită de amploare. Iar Goga nu îi înșela așteptările. Dacă evreii nu erau convinși să plece din țară, „aș face lagăre de concentrare pentru aceste elemente periculoase” susținea Goga cu ocazia sfințirii Catedralei din Cluj, în noiembrie 1933 (primul lagăr nazist s-a deschis în martie 1933 la Dachau). Din nou, în spatele filosofiei identitare a lui Goga se află un delir utopic al unui așa-zis suflet, aflat dincolo de istorie, nemuritor și specific al neamului, care neam moare când sufletul își pierde specificitatea. Și acest suflet își trage seva exact din solul istoric al neamului. Când sufletul neamului vorbește prin scriitorii lui, scriitorii devin receptaculul acestui spațiu geografic național, al pământului. În lumea materială, sufletul naținal se manifestă pe unitatea sângelui, care conferă particularitate și superioritate rasei românești; sângele românesc are o continuitate milenară și-l pune pe românul patriot în contact cu eternitatea transferându-l dincolo de istorie.Dar inamicii din interior încearcă să distrugă puritatea neamului, deci să-l distrugă cu totul. Goga consideră pe evreu „o cumplită excreșcență parazitară”. Ajuns șef de guvern, în 1937, promulgă legi pentru purificarea României prin eliminarea evreilor.

Ideile fasciste sunt sintetizate pornind de la niște dogme care pretind că reflectă legile naturii: organicitatea lumii și esențialismul. Ca și precedenții fasciști, extremismul lui Nae Ionescu consideră lumea socială drept un organism în care valoarea individului e dată de supunerea lui față de colectivitate. Națiunea este o colectivitate ireductibilă și statică la care contribuie însuși Dumnezeu. Pentru Ionescu, religia face parte din natura înnăscută, deci nu poate fi eliminată din construcția identitară, iar convertirea de la o religie la alta e imposibilă. El consideră că evreii suferă pentru că sunt confuzi asupra pendulării între naționalitatea lor și propria lor religie, o criză la care sunt condamnați la o suferință permanentă; dar dacă era doar puțin lucid, ar fi văzut că adevărata cauză a suferinței era sistemul lui de gândire pe care îl împărtășea și alți contemporani. Nu trebuia să privească mai departe de propriile lui antipatii și ideosincrazii.

„Noi suntem rasa regală a acestui pământ”, avea convingerea Nichifor Crainic. Și el era cuprins de boala esenițialismului; esența românității este ceva specific spațiului geografic și se menține neschimbată și egală cu sine de-a lungul istoriei (similar Ideilor platonice). Astfel, comunitatea ideală este omogenă, continuă și manifestându-se în același spațiu geografic. Națiunea e compusă din două esențe: spiritul autohton, adică să ocupi acelși spațiu geografic și să ai credința strămoșilor; neamul românesc, adică să aparții unei comunități de sânge, aspect și limbă trăind în limitele spațiului teritorial. Neamul este ipostaziat sub forma unei ființe vii sub forma unei sinteze dintre strămoși, cei care trăiesc în prezent și urmași; rezultă că neamul este mereu proaspăt, veșnic și cu potențial nemuritor. Pentru Crainic, există un timp 0 al formării comunității românești. Ea apare brust în istorie, ortodoxă; românitatea n-a avut un contact anterior cu păgânitatea pre-creștină. Ortodoxia e o caracteristică naturală a românilor. Un dictator întrupează eul colectiv al națiunii, al ființei naționale și are menirea de a-și asuma suferințele poporului pentru a i le rezolva. Practic nu există o altă posibilitate a naturii ca românul să nu fie ortodox. Sângele și credința oferă neamului specificitatea românească. De aceea, cetățenia nu conferă apartenență la neam. Cetățenia nu poate creea acele esențe ce sunt un dat al naturii. Un stat multietnic, pentru Crainic, era o anomalie a democrației care periclita omogenitatea etnică a românilor, o perturbare a realității românești. Evreii sunt din nou cei mai periculoși minoritari. Evreii „desfigurează și caricaturizează armonia organică a totului românesc”. Din sânge, pământul național și credința ortodoxă emerge rasa românească. Pentru el, lupta cu evreii este de sumă zero. „Victoria lui Israel ar fi reprezentat sfârșitul României românești. Prosperitatea lui Israel nu se putea obține decât din sângele și pe ruinele statelor prăbușite din cauza ticăloaselor activități ale evreilor.”

Ultimul exaltat extremist de care se ocupă autorii este Vintilă Horia. Este unul dintre intelectualii pe care posteritatea postdecembristă încearcă să dea uitării trecutul fascist, antisemit, promussolinian și prohitlerist. Starea socială ideală visată de Horia este aceea a unei națiuni în care populația se confundă cu etnia. Puritatea sângelui în cadrul acelei etnii conduce la o societate uniformă, fără clase și pentru asta ia ca model Spania când țăranii și-au păstrat puritatea sângelui după ce evreii și arabii au fost izgoniți. „În nicio țară diferețele între clase nu sunt mai șterese ca aici. Probabil datorită faptului că țăranii s-au socotit întotdeauna drept nobili, în special din secolul al XVI-lea încoace, de când puritatea de sânge, după izgonirea evreilor și arabilor, juca un rol atât de important, într-o epocă în care amestecul între rase nu se făcuse decât la orașe, în timp ce satele rămăseseră intacte”. Se mândrește chiar după 89 cu apartenența la legionarism și legitimează extrema dreapta ca răspuns la expansiunea marxismului. În 1938 laudă anexarea Austriei de către Germania nazistă: „Viena încetează să mai fie un oraș în care predomină gustul semit... lacrimile jidanilor vor curge la poalele unui singur zid al plângerii Parisului”. Tânjește după vremurile Evului Mediu, timpul eroului salvator, atunci când elitele și cavalerii erau norme superioare, iar creștinismul era autentic și construia modurile spirituale de conviețuire, spirit creștin pe a cărui bază Horia își fondează antisemitismul. Pentru el, Renașterea inițiază decăderea tradiției medievale, punctul de pornire al modernității distructive.
****
Gândirea fascistă simplifică lumea. Moștenirea îndepărtată o găsim în operele lui Platon de altfel, iar Popper îl descoase pe Platon printr-o cheie hermeneutică a autoritarismului pe care anticul îl schițează. Ireductibilitatea și staticul existenței naționale implică prezența unei esențe. „Esența” este modul de ființare al elementelor în care operează aceste utopii. ”Românitatea” este o asemenea esență și la ea se posedă doar prin nașterea, pe teritoriul național doar de anumiți oameni, care împărtășesc anumite valori. Astfel că străinii nu pot fi asimilați. Esențialismul elimină nuanțele, individualul. Esențialismul sacrifică particularul pentru a găsi o semnificație generală, nu neapărat cu caracter universal, dar aplicabil pretutindeni, aceste produse imateriale ale particularelor lumii exterioare reunite prin gândire într-o generalizare ce facilitează accesul la semnificațiile lor inerente — esențele [K. Popper]. Idealismul platonician proiectează elementele adevărate ale lumii în spațiul Inteligibil. Acolo găsim adevărata lume formată din Idei, sau Forme; prototipurile a ceea ce obserăm azi în lumea materială, obiecte și relații. Dar în lumea Ideilor, ele sunt perfecte, imobile, permanente, ideale. Ele au o existență proprie, adevărata existență.

Trăsăturile esențialiste și organiciste sunt folosite pentru a trasa granițe între cei din interior și ceilalți, cei supuși excluderii, cei care au alte trăsături și alte caracteristici; esențele nu se pot amesteca fără a pune în pericol întregul. De aceea, în fascism, abordarea esențialistă și organicistă implică automat excluderea celor de alte esențe. Identitatea construită pe trasarea granițelor între grupul pur și cei excluși implică o postură antidemocratică și pro autoritaristă. E nevoie de o mână de fier care să împlinească imperativele naturii, adică tendința de a păstra puritatea etnică și credința. Democrația nu conduce decât la distrugerea unității naționale, iar evreii au fost răspunzători, atât pentru ideile democratice, cât și pentru cele comuniste.

Avem astfel portretul a șase exaltați de deviațiile epocii și amăgiți de utopiile unui secol tulburat până la sânge de un război sângeros. Șase exaltați care au dezamăgit umanitatea și pe care posteritatea română i-a spălat în mare parte pentru că n-a reușit să se spele pe ea însăși de mizeria extremismului, care încă dormitează în intelectul colectiv românesc.

[Florin Mihalache · Rating 4 out of 5]

O carte destul de bine documentată, cu citate din articolele unor personaje ca Nichifor Crainic, Radu Gyr, Iorga, Vintilă Horia, Goga, Mircea Vulcănescu, A.C. Cuza şi Nae Ionescu din care se relevă tendințele antisemite (chiar duse la extrem şi absurd, mai ales la Cuza) şi cele naționalist-ortodoxe.

E o carte care ar merita să fie parte din bibliografia din şcoli la istorie, având în vedere că antisemitismul reprezintă o pată urâtă din istoria țării + faptul că sunt multe postări pe rețelele de socializare ce glorifică mulți care au fost antisemiți / legionari / fascişti / criminali de război, chestii care se transmit la cei tineri, care, din păcate, îşi fac o imagine greşită despre trecut şi chiar despre prezent sub influența naționalismului ortodox îmbâcsit.