What do you think?
Rate this book
Hotel Universal
Fictiune autobiografica si exercitiu spiritual, Hotel Universal este romanul unei lumi disparute, o lume amestecata, cosmopolita si cruda, insa cu valorile esentiale intacte
Se spune ca, la inceput, Hotelul Universal se afla exact in centrul Bucurestilor. Loc straniu, cu nenumarate cotloane si pivnite incurcate, hotelul de pe Gabroveni a avut mai multe vieti: a ars de cateva ori, s-a refacut si a fost martorul unor dramolete consemnate in cronicile vremurilor. A supravietuit, cu multe modificari, perioadei comuniste, iar dupa 1989 a devenit camin studentesc, traind o a treia viata, la fel de imprevizibila, pana sa fie revendicat de fostii sai proprietari si inchis recent.
Se spune ca, la inceput, Hotelul Universal se afla exact in centrul Bucurestilor. Loc straniu, cu nenumarate cotloane si pivnite incurcate, hotelul de pe Gabroveni a avut mai multe vieti: a ars de cateva ori, s-a refacut si a fost martorul unor dramolete consemnate in cronicile vremurilor. A supravietuit, cu multe modificari, perioadei comuniste, iar dupa 1989 a devenit camin studentesc, traind o a treia viata, la fel de imprevizibila, pana sa fie revendicat de fostii sai proprietari si inchis recent.
- GenresRomanian Literature
272 pages, 13x20 cm
First published January 1, 2012
2 people are currently reading
136 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 11 of 11 reviews
December 27, 2014
O poveste în poveste, câteva personaje memorabile, un strop generos de realism magic, un loc ancorat cu un picior în istoria fabulată și altul într-un prezent incert, precum și un limbaj alert și captivant, presărat cu termeni arhaici - iată câteva din ingredientele care ridică romanul Simonei Sora deasupra unei cărți banale și mediocre. Deși finalul m-a cam dezamăgit, la fel ca și multe aspecte ce au rămas nerezolvate, lectura cărții a compensat prin câteva fragmente fabuloase și prin vechea clădire de pe Gabroveni, restituită prezentului sub un chip viu și pitoresc. Un alt minus al romanul ar fi acela că este înțesat până la saturație de personaje, care populează paginile într-un du-te-vino constant între trecut și prezent, însă Simona Sora plusează prin câteva portrete fascinante ce se desprind din acest iureș temporal, întins între secolul XIX și perioada post-decembristă.
În fiecare an, Maia participă alături de bunica ei, Maria, la ritualul preparării dulceții de trandafiri, o delicatesă aproape uitată, care a fost adusă la București de o strămoașă a lor, Rada, bulgăroaică de lângă Varna. În fiecare an, Maia ascultă istoria familiei și saga gastronomică a lui Vasile Capșa, cel mai fin cofetar din câți au existat, poveste la care bunica adaugă, de fiecare dată, amănunte noi, uitate, inventate sau trecute sub tăcere. Sintagma „din tată-n fiu” nu prea se potrivește în această poveste, în care „din mamă-n fiică” ar fi mult mai potrivită, căci bărbații trec pe planul doi sau sunt uitați cu desăvârșire într-o genealogie aproape exclusiv feminină. Începând cu Rada, femeile au fost cele cu adevărat formidabile, fiind înzestrate cu capacitatea de a comunica cu spiritele și de a vedea viitorul. Rada a fost purtătoarea unei sarcini miraculoase, cu tată neștiut și posibil inexistent, o imaculată concepție ce diminuează rolul bărbătesc în istoria familiei.
Excepția masculină a poveștii este Vasile Capșa, căreia Simona Sora îi conferă, prin vocea Mariei, un portret memorabil. Cel dintâi și cel mai trist dintre cei doisprezece fii ai cojocarului Constantin Capșa a fost un bucătar și cofetar genial, sfâșiat între cele două laturi ale firii sale, cea feminină și cea masculină. Încăpățânat în încercarea de a fi altul decât este, negând feminitatea și căutând masculinitatea, el ia calea negoțului și pleacă în taxiduri peste mări și țări, de unde o aduce pe Rada, o bulgăroaică cu puteri vindecătoare care l-a scăpat de la moarte. Deși oamenii i se relevă ca niște cărți deschise, Vasile Capșa rămâne în beznă pentru Rada, fiind singurul om pe care ea nu îl poate citi. Nu este dragoste trupească aici, ci o legătură care transcende umanul și temporalul, intrând pe tărâmul supranaturalului. Tot de pe acest tărâm pare desprins și un alt personaj, Costache, prietenul de încredere al lui Capșa și Rada într-o altă alcătuire, un chip discret, aflat mai mult în umbră, și un posibil tată al copilului.
Maia este cea mai nouă verigă a familiei, ancorată în evenimentele contemporane și, totodată, puternic conectată la zestrea magică a familiei: la opt ani vede primul spirit, moment în care prinde viață tatuajul elaborat de pe spate, moștenit din moașe-strămoașe. Venită din Ardeal la București pentru a participa la Revoluție, Maia este prinsă în vâltoarea evenimentelor și primește o cameră în Hotel Universal, unde locuise și strămoașa Rada, pe când aici funcționa Hanul Teodoraki. Maia este o fată ciudată, nu foarte populară, care își duce peste tot trusa de asistentă medicală, iar noaptea umblă în somn, pe balcon sau pe acoperiș. Ziua transcrie poemele bunicului mort, scrisorile pe care Capșa i le trimitea Radei din taxidurile sale, precum și povestea pe care i-o spune bunica Maria, modificând și adăugând la rândul ei, într-o încercare de asimilare și descifrare a istoriei magice a familiei.
Prin personajele care populează căminul - studenți, proxeneți, asistenți de facultate, oameni de afaceri - Simona Sora schițează un tablou pulsatil și pitoresc al vieții studențești post-decembriste, de bună seamă real, din care nu lipsește figura profesorului bețiv, libidinos și cu veleități filozofice (Pavel Dreptu), care se aciuează în cămin și nu-l mai părăsește, căci găsește aici noul Leviatan, fără stăpân pe pământ. Mai avem și o clarvăzătoare, Aliona, care ghicește în cărțile de tarot; un paralizat, Mohicanu, care a încercat să se sinucidă fără succes; prietena lui, uriașa Ludmila; o studentă ciudată, Diana, cu o înțelegere naturală a limbilor străine; grupul turnenilor ce a înlocuit vechiul clan „georgică”.
În ciuda mizeriei și a mitocăniei, stând aici era ca și cum ai fi locuit pe partea întunecată a Lunii. Ca și cum ai fi îmbrăcat pelerina fermecată și-ai fi devenit invizibil. În locul ăsta, pentru prima dată în lunga lui viață, avea timp, fiindcă timpul nu curgea, un loc pe care nu l-ar fi părăsit nici mort... (pag. 163)
Hotel Universal funcționează precum un liant între prezent și trecut, o fereastră a timpului prin care putem privi înapoi, o clădire care se insinuează în viețile celor care locuiesc acolo, punându-și pecetea pe destinele lor. Pentru profesorul Pavel Dreptu, hotelul, cu promiscuitatea lui eternă, este cel mai bun accelerator al prezentului, un loc în care înțelegi că nu este nimic de înțeles și de așteptat, căci tot ce este se întâmplă aici și acum. Pentru Maria, bunica Maiei, este un loc blestemat așezat pe o gaură cu foc și pucioasă, care comunică cu străfundurile pământului. Pentru Maia, este un simbol al libertății cucerite de studenți în '89, dar și locul în care se simte, în mod inexplicabil, acasă, căci aici a stat odinioară și stră-străbunica ei, Rada. O închidere a cercului sau o continuare a poveștii? Este, din păcate, un capăt de linie pentru clădirea din buricul orașului, care va fi închisă în cele din urmă, la șapte ani de la Revoluție.
Deși curiozitatea mă roade puternic, amân să vizitez clădirea de pe Gabroveni nr. 12, unde se mai află, probabil, ceea ce a rămas din Hotel Universal, și unde, la 1849, trei negustori au pus temeliile Hanului Teodoraki, care avea să treacă prin multe mâini, înainte de a fi închis în 1997. După naționalizare, hanul a devenit bordel proletar sub comunism, iar în 1990 a fost transformat în cămin studențesc. Amân, pentru că mi-e teamă să găsesc niște ruine, banale sau nu, și pentru că știu că nu mă pot plimba prin pasajele secrete construite pe laturile clădirii și nici nu pot vizita mansarda și cămăruțele ascunse de care se vorbește în roman. Uneori, este mai bine ca unele lucruri să se păstreze intacte în imaginație, neștirbite de realitatea banală sau dezamăgitoare.
http://lecturile-emei.blogspot.ro/201...
În fiecare an, Maia participă alături de bunica ei, Maria, la ritualul preparării dulceții de trandafiri, o delicatesă aproape uitată, care a fost adusă la București de o strămoașă a lor, Rada, bulgăroaică de lângă Varna. În fiecare an, Maia ascultă istoria familiei și saga gastronomică a lui Vasile Capșa, cel mai fin cofetar din câți au existat, poveste la care bunica adaugă, de fiecare dată, amănunte noi, uitate, inventate sau trecute sub tăcere. Sintagma „din tată-n fiu” nu prea se potrivește în această poveste, în care „din mamă-n fiică” ar fi mult mai potrivită, căci bărbații trec pe planul doi sau sunt uitați cu desăvârșire într-o genealogie aproape exclusiv feminină. Începând cu Rada, femeile au fost cele cu adevărat formidabile, fiind înzestrate cu capacitatea de a comunica cu spiritele și de a vedea viitorul. Rada a fost purtătoarea unei sarcini miraculoase, cu tată neștiut și posibil inexistent, o imaculată concepție ce diminuează rolul bărbătesc în istoria familiei.
Excepția masculină a poveștii este Vasile Capșa, căreia Simona Sora îi conferă, prin vocea Mariei, un portret memorabil. Cel dintâi și cel mai trist dintre cei doisprezece fii ai cojocarului Constantin Capșa a fost un bucătar și cofetar genial, sfâșiat între cele două laturi ale firii sale, cea feminină și cea masculină. Încăpățânat în încercarea de a fi altul decât este, negând feminitatea și căutând masculinitatea, el ia calea negoțului și pleacă în taxiduri peste mări și țări, de unde o aduce pe Rada, o bulgăroaică cu puteri vindecătoare care l-a scăpat de la moarte. Deși oamenii i se relevă ca niște cărți deschise, Vasile Capșa rămâne în beznă pentru Rada, fiind singurul om pe care ea nu îl poate citi. Nu este dragoste trupească aici, ci o legătură care transcende umanul și temporalul, intrând pe tărâmul supranaturalului. Tot de pe acest tărâm pare desprins și un alt personaj, Costache, prietenul de încredere al lui Capșa și Rada într-o altă alcătuire, un chip discret, aflat mai mult în umbră, și un posibil tată al copilului.
Maia este cea mai nouă verigă a familiei, ancorată în evenimentele contemporane și, totodată, puternic conectată la zestrea magică a familiei: la opt ani vede primul spirit, moment în care prinde viață tatuajul elaborat de pe spate, moștenit din moașe-strămoașe. Venită din Ardeal la București pentru a participa la Revoluție, Maia este prinsă în vâltoarea evenimentelor și primește o cameră în Hotel Universal, unde locuise și strămoașa Rada, pe când aici funcționa Hanul Teodoraki. Maia este o fată ciudată, nu foarte populară, care își duce peste tot trusa de asistentă medicală, iar noaptea umblă în somn, pe balcon sau pe acoperiș. Ziua transcrie poemele bunicului mort, scrisorile pe care Capșa i le trimitea Radei din taxidurile sale, precum și povestea pe care i-o spune bunica Maria, modificând și adăugând la rândul ei, într-o încercare de asimilare și descifrare a istoriei magice a familiei.
Prin personajele care populează căminul - studenți, proxeneți, asistenți de facultate, oameni de afaceri - Simona Sora schițează un tablou pulsatil și pitoresc al vieții studențești post-decembriste, de bună seamă real, din care nu lipsește figura profesorului bețiv, libidinos și cu veleități filozofice (Pavel Dreptu), care se aciuează în cămin și nu-l mai părăsește, căci găsește aici noul Leviatan, fără stăpân pe pământ. Mai avem și o clarvăzătoare, Aliona, care ghicește în cărțile de tarot; un paralizat, Mohicanu, care a încercat să se sinucidă fără succes; prietena lui, uriașa Ludmila; o studentă ciudată, Diana, cu o înțelegere naturală a limbilor străine; grupul turnenilor ce a înlocuit vechiul clan „georgică”.
În ciuda mizeriei și a mitocăniei, stând aici era ca și cum ai fi locuit pe partea întunecată a Lunii. Ca și cum ai fi îmbrăcat pelerina fermecată și-ai fi devenit invizibil. În locul ăsta, pentru prima dată în lunga lui viață, avea timp, fiindcă timpul nu curgea, un loc pe care nu l-ar fi părăsit nici mort... (pag. 163)
Hotel Universal funcționează precum un liant între prezent și trecut, o fereastră a timpului prin care putem privi înapoi, o clădire care se insinuează în viețile celor care locuiesc acolo, punându-și pecetea pe destinele lor. Pentru profesorul Pavel Dreptu, hotelul, cu promiscuitatea lui eternă, este cel mai bun accelerator al prezentului, un loc în care înțelegi că nu este nimic de înțeles și de așteptat, căci tot ce este se întâmplă aici și acum. Pentru Maria, bunica Maiei, este un loc blestemat așezat pe o gaură cu foc și pucioasă, care comunică cu străfundurile pământului. Pentru Maia, este un simbol al libertății cucerite de studenți în '89, dar și locul în care se simte, în mod inexplicabil, acasă, căci aici a stat odinioară și stră-străbunica ei, Rada. O închidere a cercului sau o continuare a poveștii? Este, din păcate, un capăt de linie pentru clădirea din buricul orașului, care va fi închisă în cele din urmă, la șapte ani de la Revoluție.
Deși curiozitatea mă roade puternic, amân să vizitez clădirea de pe Gabroveni nr. 12, unde se mai află, probabil, ceea ce a rămas din Hotel Universal, și unde, la 1849, trei negustori au pus temeliile Hanului Teodoraki, care avea să treacă prin multe mâini, înainte de a fi închis în 1997. După naționalizare, hanul a devenit bordel proletar sub comunism, iar în 1990 a fost transformat în cămin studențesc. Amân, pentru că mi-e teamă să găsesc niște ruine, banale sau nu, și pentru că știu că nu mă pot plimba prin pasajele secrete construite pe laturile clădirii și nici nu pot vizita mansarda și cămăruțele ascunse de care se vorbește în roman. Uneori, este mai bine ca unele lucruri să se păstreze intacte în imaginație, neștirbite de realitatea banală sau dezamăgitoare.
http://lecturile-emei.blogspot.ro/201...
Read
January 21, 2014În timp ce fierbe trandafiri pentru dulceaţă într-o cratiţă imensă, Maria îi povesteşte Maiei, nepoata ei, ce s-a petrecut în jurul hanului construit de Hagi Tudorache în inima Bucureştiului acum mai bine de 100 de ani.
Cam ăsta ar fi punctul de pornire al poveştii care se desfăşoară, cu sinuozităţi şi multe detalii de atmosferă, în Hotel Universal (editura Polirom), urmărind două direcţii mari şi late: secolul XIX la vremea în care Vasile Capşa învaţă să facă cele mai bune cofeturi din Bucureşti şi centrul vechi al aceluiaşi Bucureşti, imediat după Revoluţie.
Cîteva vorbe despre istoria locului sînt necesare, pentru că de ea se leagă tot ce se va petrece şi în povestirile Mariei, şi în viaţa Maiei, studentă şi locatară a fostului han, devenit, în anii ’90, cămin studenţesc.
Istoria merge aşa: ridicată de Constantin Hagi Tudorache pe locul unui fost han distrus în incendiul din 1847, după Revoluție, clădirea Hotelului Universal, fostul han Teodoraki, ajunsese bordel proletar în perioada comunistă şi cuib al Securităţii. După ’89 a intrat în proprietatea Ligii Studenților de la Facultatea de Litere a Universității din București și a fost transformată în cămin studențesc. Astăzi, ce s-a mai păstrat din clădirea Hotelului Universal se găseşte pe Strada Gabroveni, la numărul 12. (cronică: http://bookaholic.ro/hotel-universal-...)
Cam ăsta ar fi punctul de pornire al poveştii care se desfăşoară, cu sinuozităţi şi multe detalii de atmosferă, în Hotel Universal (editura Polirom), urmărind două direcţii mari şi late: secolul XIX la vremea în care Vasile Capşa învaţă să facă cele mai bune cofeturi din Bucureşti şi centrul vechi al aceluiaşi Bucureşti, imediat după Revoluţie.
Cîteva vorbe despre istoria locului sînt necesare, pentru că de ea se leagă tot ce se va petrece şi în povestirile Mariei, şi în viaţa Maiei, studentă şi locatară a fostului han, devenit, în anii ’90, cămin studenţesc.
Istoria merge aşa: ridicată de Constantin Hagi Tudorache pe locul unui fost han distrus în incendiul din 1847, după Revoluție, clădirea Hotelului Universal, fostul han Teodoraki, ajunsese bordel proletar în perioada comunistă şi cuib al Securităţii. După ’89 a intrat în proprietatea Ligii Studenților de la Facultatea de Litere a Universității din București și a fost transformată în cămin studențesc. Astăzi, ce s-a mai păstrat din clădirea Hotelului Universal se găseşte pe Strada Gabroveni, la numărul 12. (cronică: http://bookaholic.ro/hotel-universal-...)
February 19, 2013
As fi vrut sa ma pricep un pic la istoria/geografia (veche sau contemporana, n-are importanta) Bucurestiului, ca sa pot pune hotelul asta undeva pe o harta. Ajung atit de rar in Bucuresti ( o data in ultimii 10 ani, prin comparatie de 6 ori in Budapesta) si atunci cu scop foarte precis, ca mi-ar fi deci, imposibil.
Avem, asadar, un loc faimos (?), inceput ca un han in secolul 19, devenit apoi hotel in comunism si imediat dupa '90, camin studentesc pentru citiva ani. Si un personaj principal, Maia, alter ego-ul autoarei, care mixeaza povestile bunicii despre Vasile Capsa & anturajul cu experienta personala de studenta in hotelul-camin, de unde rezulta un fel de istorie a familiei, care se intrepatrunde cu cea a hotelului, o poveste in poveste, naratiune, confesiune, epistola s.a.
Recunosc ca la un moment dat as fi preferat sa citesc doua povesti separate, ajunsesem sa nu mai pricep cine e cine si ce rol are in roman, dar, din fericire, S. S. vine cu niste explicatii salvatoare si cu un final care mi-a placut mai mult decit toata cartea la un loc. Si mi-a mai placut sa-mi descopar orasul natal, prin nume de cartiere, strazi si doctori (!).
Avem, asadar, un loc faimos (?), inceput ca un han in secolul 19, devenit apoi hotel in comunism si imediat dupa '90, camin studentesc pentru citiva ani. Si un personaj principal, Maia, alter ego-ul autoarei, care mixeaza povestile bunicii despre Vasile Capsa & anturajul cu experienta personala de studenta in hotelul-camin, de unde rezulta un fel de istorie a familiei, care se intrepatrunde cu cea a hotelului, o poveste in poveste, naratiune, confesiune, epistola s.a.
Recunosc ca la un moment dat as fi preferat sa citesc doua povesti separate, ajunsesem sa nu mai pricep cine e cine si ce rol are in roman, dar, din fericire, S. S. vine cu niste explicatii salvatoare si cu un final care mi-a placut mai mult decit toata cartea la un loc. Si mi-a mai placut sa-mi descopar orasul natal, prin nume de cartiere, strazi si doctori (!).
June 5, 2013
J'y ai passé ma dernière année d'étudiante avant de quitter définitivement le pays. J'ai beaucoup aimé (re)découvrir un endroit qui me tient particulièrement à coeur mythifié par la fiction. Un monde foisonnant de personnages, en particulier des femmes fortes, qui survivent à leurs maris et se transmettent le don de clairvoyance et le nom. Plongés dans un récit à la fois passionnant et déroutant, on voyage avec le patissier de génie qui fut Vasile Capsa dans un espace sans frontières. Cette facilité de déplacement à fin XIXème me fascine toujours autant, surtout en comparaison avec les frontières des états-nation qui se sont dressées après la première guerre.
November 7, 2013
este un roman scris cu o mana de maestru, imi place sintaxa, imi plac cuvintele alese, Simona Sora are talent din plin. anumite pasaje m-au dus cu gandul la propria copilarie si la cartile unor autori preferati. ce nu mi-a placut este structura cartii, trecerea prea rapida de la o voce la alta, aglomerarea unor detalii care nu prea au relevanta si mai ales faptul ca autoarea nu duce pana la capat firele. mi-ar fi placut sa citesc mai mult despre Vasile Capsa, mai mult despre Pavel Dreptu, sa descopar mai multe despre viata Mariei cea mare, despre atmosfera de pe vremea cand Hotel Univers era la inceput. dar luate ca fragmente, unele parti sunt fabuloase si am incredere totala in mana de scriitoare a Simonei Sora, pe care pana acum am citit-o doar in publicatii, ca eseista sau cronicara. astept cu nerabdare urmarorul ei roman!
April 1, 2015
Un mic istoric. Surprinzator de bine dezvoltat, Bucurestiul cum nu multi tineri il cunosc. Simona Sora construieste o capodopera. Putin cate putin, mai abitir pe alocuri, salveaza si ineaca destinele unor personaje savuroase.
"Pe de alta parte ma imola in tesatura povestii pe care tinea mortis sa mi-o spuna. Nu ma imortaliza in cartea pe care ar fi vrut s-o scrie, ci ma imola( ca in frantuzescul immoler), adica ma sacrifica si in acelasi timp ma facea bucati, asa cum ii facusem si eu povestea(la rugaminta ei), segmentand-o in sedinte, intrebari, conditii."
"Pe de alta parte ma imola in tesatura povestii pe care tinea mortis sa mi-o spuna. Nu ma imortaliza in cartea pe care ar fi vrut s-o scrie, ci ma imola( ca in frantuzescul immoler), adica ma sacrifica si in acelasi timp ma facea bucati, asa cum ii facusem si eu povestea(la rugaminta ei), segmentand-o in sedinte, intrebari, conditii."
January 10, 2021
Recitită în 2020 mi-a plăcut și mai mult
August 7, 2020
This book is a maze of lives, each of them finding their common trait in one place, but in distinct periods of time.
It's a book that questions the meaning of our lives, the autonomy that we have upon ourselves - aren't we just living an existence already written, our role lacking any imagination or creativity?
It's a book that questions the meaning of our lives, the autonomy that we have upon ourselves - aren't we just living an existence already written, our role lacking any imagination or creativity?
January 26, 2024
Mi-au trebuit doar 2 ani sa termin cartea asta.
Read
October 10, 2017???????
Displaying 1 - 11 of 11 reviews