What do you think?
Rate this book
O sută de ani de zile la Porțile Orientului
În secolul al XVII-lea, Barzovie-Vodă, domn al Moldovei mazilit, însoțit de spătarul Vulture și de rapsodul Broantes, pornește într-o călătorie spre Stambul pentru a încercă să își recâștige tronul pierdut. În același timp, „preacuvioșii“ călugări Metodiu și Iovanut au misiunea secretă de a ajunge la Roma că să îl implore pe Papa să încheie o alianță cu Moldova, pentru a anihila stăpânirea otomană. În drumul lor, ei întâlnesc tot felul de personaje pitorești, fiecare având propria poveste uluitoare, prilej pentru nenumărate peripeții narate cu un umor debordant.
372 pages, Paperback
First published January 1, 1992
5 people are currently reading
256 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 23 of 23 reviews
July 10, 2013
Trebuie să recunosc din capul locului că despre Ioan Groșan nu știam aproape nimic înainte să citesc cartea asta. Am citit vreo două recenzii cu ceva ani în urmă și mi-a rămas în minte că e maramureșean, știam că pe baza Caravanei cinematografice s-a făcut și filmul omonim și cam atît. Jenant, știu, dar asta este, sînt alții care nu știu nici atît. :) Acum nu o să dezvălui lucruri despre el, că se găsesc ușor pentru cine e interesat, și nu asta intenționez eu aici.
Mi-a plăcut mult. Sau foarte mult, conform steluțelor Goodreads. Eu am mai spus că pentru mine o carte bună e aia care mă ține în pat/fotoliu/etc. și nu musai una care e best seller în The New York Times, sau mai rău, vreun Tolstoi sau Goethe. Așa că poate fi bine-mersi, un Wilbur Smith, Zafon sau cine știe ce thriller scandinav.
Concret: mi-a plăcut enorm umorul lui Groșan. De situație, și mai ales de limbaj. Nu știu cît de lucrate îi sînt frazele, dar de cele mai multe ori dau senzația că tocmai i-a venit pe limbă ba un proverb pe care-l răscucește după cum i se potrivește în context, ba vreun citat din literatura română (de la origini și pînă în prezent), ba cine știe ce trimitere către Shakespeare, Heinrich Boll sau Mann.
Romanul ar fi unul istoric, (mă rog, o parodie aș zice eu), care pendulează între Stambul și Râm, cu escale în Țara Leșească, Ieși, unele cîmpii și chiar un han. Avem pe de o parte un Vodă mazilit, însoțit de un spătar și un rapsod, care călătorește la Stambul pentru a-și recupera tronul, și pe de altă parte, doi preacuvioși călugări, Metodiu și Iovănuț, trimiși în misiune la Roma. Care întîlnesc în preumblările lor tot felul de personaje, unul mai simpatic și mai pitoresc decît celălalt. Cu romanele istorice, de cînd mă știu, am avut o relație nefericită. Am trecut prin Dumas ca Vodă prin lobodă (nu mă judecați prea asupru, vă rog) și prin Sadoveanu mai ceva ca o rachetă. Așa că e mare lucru că am dus romanul ăsta la sfîrșit și, repet, e doar meritul lui Groșan. Să fi studiat noi așa ceva la școală, hehe! La drept vorbind, ca să fiu sinceră pînă la capăt, construcția lui nu e foarte închegată. Fiind scris și publicat în foileton, dă uneori impresia că nu știe exact unde se îndreaptă, ba mai are cîte un personaj lăsat de izbeliște, ba chiar se termină un pic cam brusc. Dar e excelent, și mai ales perfect pentru vacanță.
- A’ cui ești din Hârlău?
- A’ Glanetașului.
- A’ Glanetașului? Ăla care și-a vîndut salcîmu’?
- Ăla, precuvioase. Da’ matale de unde știi? L-ai cunoscut pe tătuca?
- De cunoscut, nu l-am cunoscut, da’-mi povestea mama, că-mi era bunic de tată.
- Păi, cum îi zicea mamei tale?
- Cum să-i zică? Vitoria!
- Cum Vitoria?! Vitoria a fost soția lui tata!
- Păi, cum îl chema pe tatăl dumitale?
- Petre!
- Petre și mai cum?
- Petre Petre!
- Păi ăsta numai tata poate fi... făcut tulburat Metodiu.
- Asta înseamnă că... Nică! Fratele meu!
- Dărăban! Frățioare, tu ești?
- Eu sunt, frate! Da’ și tu ești tu? Păi cum, n-ai murit?
- Nu. Mi-am luat oile și-am fugit.
- Păi bine frate, eu atunci pe cine-am omorît?
- Nu știu frate, că mai erau doi cu mine, unu’ ungurean și unu’ vrîncean.
Mi-a plăcut mult. Sau foarte mult, conform steluțelor Goodreads. Eu am mai spus că pentru mine o carte bună e aia care mă ține în pat/fotoliu/etc. și nu musai una care e best seller în The New York Times, sau mai rău, vreun Tolstoi sau Goethe. Așa că poate fi bine-mersi, un Wilbur Smith, Zafon sau cine știe ce thriller scandinav.
Concret: mi-a plăcut enorm umorul lui Groșan. De situație, și mai ales de limbaj. Nu știu cît de lucrate îi sînt frazele, dar de cele mai multe ori dau senzația că tocmai i-a venit pe limbă ba un proverb pe care-l răscucește după cum i se potrivește în context, ba vreun citat din literatura română (de la origini și pînă în prezent), ba cine știe ce trimitere către Shakespeare, Heinrich Boll sau Mann.
Romanul ar fi unul istoric, (mă rog, o parodie aș zice eu), care pendulează între Stambul și Râm, cu escale în Țara Leșească, Ieși, unele cîmpii și chiar un han. Avem pe de o parte un Vodă mazilit, însoțit de un spătar și un rapsod, care călătorește la Stambul pentru a-și recupera tronul, și pe de altă parte, doi preacuvioși călugări, Metodiu și Iovănuț, trimiși în misiune la Roma. Care întîlnesc în preumblările lor tot felul de personaje, unul mai simpatic și mai pitoresc decît celălalt. Cu romanele istorice, de cînd mă știu, am avut o relație nefericită. Am trecut prin Dumas ca Vodă prin lobodă (nu mă judecați prea asupru, vă rog) și prin Sadoveanu mai ceva ca o rachetă. Așa că e mare lucru că am dus romanul ăsta la sfîrșit și, repet, e doar meritul lui Groșan. Să fi studiat noi așa ceva la școală, hehe! La drept vorbind, ca să fiu sinceră pînă la capăt, construcția lui nu e foarte închegată. Fiind scris și publicat în foileton, dă uneori impresia că nu știe exact unde se îndreaptă, ba mai are cîte un personaj lăsat de izbeliște, ba chiar se termină un pic cam brusc. Dar e excelent, și mai ales perfect pentru vacanță.
- A’ cui ești din Hârlău?
- A’ Glanetașului.
- A’ Glanetașului? Ăla care și-a vîndut salcîmu’?
- Ăla, precuvioase. Da’ matale de unde știi? L-ai cunoscut pe tătuca?
- De cunoscut, nu l-am cunoscut, da’-mi povestea mama, că-mi era bunic de tată.
- Păi, cum îi zicea mamei tale?
- Cum să-i zică? Vitoria!
- Cum Vitoria?! Vitoria a fost soția lui tata!
- Păi, cum îl chema pe tatăl dumitale?
- Petre!
- Petre și mai cum?
- Petre Petre!
- Păi ăsta numai tata poate fi... făcut tulburat Metodiu.
- Asta înseamnă că... Nică! Fratele meu!
- Dărăban! Frățioare, tu ești?
- Eu sunt, frate! Da’ și tu ești tu? Păi cum, n-ai murit?
- Nu. Mi-am luat oile și-am fugit.
- Păi bine frate, eu atunci pe cine-am omorît?
- Nu știu frate, că mai erau doi cu mine, unu’ ungurean și unu’ vrîncean.
November 29, 2016
Nu cred ca am mai citit vreodata o carte la care sa rad cu lacrimi, minute in sir. Este pur si simplu savuroasa – umorul de situatie, limbajul erudit amestecat cu arhaisme si regionalisme, personajele expresive, atmosfera vie, naratorul ironic, toate alcatuiesc o poveste incantatoare. O lectura perfecta pentru vremea mohorata de acum.
Dar mai bine las cartea sa vorbeasca in locul meu:
“[…] Întreaga sală, mare ca de 37 de stânjeni pătrați, avea pe cei patru pereți o mulțime de capete împăiate, unul mai fioros decât altul, toate cu limba scoasă. Erau capete de urşi, de râşi, de țapi, de cerbi, […], de jderi, de ienuperi, de vulturi, de ulii[…]”
"- Avem noi un proverb – răspunse Vasea, ştergându-şi mustețile şi punând paharul la loc. Decât coadă de cal, mai bine cap de măgar. Dar, cum nu-i tocmai uşor să trăieşti aşa, mai avem un proverb: decât ceai în pahar, mai bine vodkă-n samovar.”
“Au fost timpuri de glorie, când răpeam nu una, ci patru-cinci, de era cât pe ce să trecem la musulmani. Răpeam de toate: domnițe, slujnice, jupânese, boieroaice, ba odată, țin minte, într-o marți, tata, fiind cam matol, nu s-a uitat el prea bine şi a adus o babă…
- Fie-i stepa usoară! – mormăiră cazacii.
- …care a şi murit.”
“Era îmbrăcată într-un capot vişiniu de casă, decoltat, ce-i punea în valoare biblioteca de nuc maroniu, înțesată de volume legate în piei.”
“Și timpul cum a fost?
- Timpul, hm, destul de bun – spuse Metodiu.
- Ceva ploi?
- Vag.
- La noi a bătut gheață – interveni Bijinski. A făcut rapița praf. Cădea gheața ca plumbul.
- La noi au bătut tătarii, pe o porțiune destul de întinsă – zise Metodiu. Au încurcat toată cânepa.”
“- Cum o cheamă? – întrebă cu admirație spătarul Vulture, aplecându-se şi mângâind cârlionții firavi ai fetiței.
Covaliov surâse cu mândrie de tată, apoi răspunse oarecum ruşinat: Știucî.
- Cum? – făcu Vulture.
- Știucî – zise Covaliov. În ziua când s-a născut, am prins o ştiucî foarte mare si m-am gândit că, dacă îi zic aşa, o să-mi poarte noroc.
- Dar pe ceilalți? – întrebă Barzovie-Vodă.
- Pe ceilalți Agarici.
- Pe toți? – zise spătarul.
- Pe toți – răspunse creştinul.
- Da’ cum aşa? – se cruci Barzovie.
- Păi, noi aici avem mult de lucru – zise Covaliov. Daca aş sta să-i strig pe fiecare pe nume, ar veni numai câte unul, pe rând, si peştele n-aşteaptă, se împute. Aşa, când strig o dată: “Agarici!”, vin toți, nu poate să zică careva că nu l-am chemat.
- Înțeleaptă judecată! – zise Barzovie-Voda. Dar pe soție cum o cheamă?
- Știucî – răspunse creştinul.”
“Știucî învârtea lingura mai abitir decât toți şi, dacă cei de față ar fi posedat câteva din noțiunile esențiale ale secolului XX, ar fi avut cu certitudine impresia că, dintr-o clipă într-alta, fetița putea decola de foame.”
Dar mai bine las cartea sa vorbeasca in locul meu:
“[…] Întreaga sală, mare ca de 37 de stânjeni pătrați, avea pe cei patru pereți o mulțime de capete împăiate, unul mai fioros decât altul, toate cu limba scoasă. Erau capete de urşi, de râşi, de țapi, de cerbi, […], de jderi, de ienuperi, de vulturi, de ulii[…]”
"- Avem noi un proverb – răspunse Vasea, ştergându-şi mustețile şi punând paharul la loc. Decât coadă de cal, mai bine cap de măgar. Dar, cum nu-i tocmai uşor să trăieşti aşa, mai avem un proverb: decât ceai în pahar, mai bine vodkă-n samovar.”
“Au fost timpuri de glorie, când răpeam nu una, ci patru-cinci, de era cât pe ce să trecem la musulmani. Răpeam de toate: domnițe, slujnice, jupânese, boieroaice, ba odată, țin minte, într-o marți, tata, fiind cam matol, nu s-a uitat el prea bine şi a adus o babă…
- Fie-i stepa usoară! – mormăiră cazacii.
- …care a şi murit.”
“Era îmbrăcată într-un capot vişiniu de casă, decoltat, ce-i punea în valoare biblioteca de nuc maroniu, înțesată de volume legate în piei.”
“Și timpul cum a fost?
- Timpul, hm, destul de bun – spuse Metodiu.
- Ceva ploi?
- Vag.
- La noi a bătut gheață – interveni Bijinski. A făcut rapița praf. Cădea gheața ca plumbul.
- La noi au bătut tătarii, pe o porțiune destul de întinsă – zise Metodiu. Au încurcat toată cânepa.”
“- Cum o cheamă? – întrebă cu admirație spătarul Vulture, aplecându-se şi mângâind cârlionții firavi ai fetiței.
Covaliov surâse cu mândrie de tată, apoi răspunse oarecum ruşinat: Știucî.
- Cum? – făcu Vulture.
- Știucî – zise Covaliov. În ziua când s-a născut, am prins o ştiucî foarte mare si m-am gândit că, dacă îi zic aşa, o să-mi poarte noroc.
- Dar pe ceilalți? – întrebă Barzovie-Vodă.
- Pe ceilalți Agarici.
- Pe toți? – zise spătarul.
- Pe toți – răspunse creştinul.
- Da’ cum aşa? – se cruci Barzovie.
- Păi, noi aici avem mult de lucru – zise Covaliov. Daca aş sta să-i strig pe fiecare pe nume, ar veni numai câte unul, pe rând, si peştele n-aşteaptă, se împute. Aşa, când strig o dată: “Agarici!”, vin toți, nu poate să zică careva că nu l-am chemat.
- Înțeleaptă judecată! – zise Barzovie-Voda. Dar pe soție cum o cheamă?
- Știucî – răspunse creştinul.”
“Știucî învârtea lingura mai abitir decât toți şi, dacă cei de față ar fi posedat câteva din noțiunile esențiale ale secolului XX, ar fi avut cu certitudine impresia că, dintr-o clipă într-alta, fetița putea decola de foame.”
December 6, 2022
Excelentă acestă parodie istorică. Am apreciat umorul de bun gust, dar și abundența de povești și subtilitățile de natură politică (romanul a fost scris în timpul comunismului) pe care le-a strecurat autorul.
January 20, 2013
Scris sub formă de foileton umoristic în anii 80 în cadrul revistei Viața studențească, romanul lui Ioan Groșan a fost ulterior adunat în 1992 într-un volum. În același an cartea a primit și Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România.
Nu știam însă aceste amănunte pe când citeam cartea și, sincer, nu am bănuit nici un moment că ar fi fost scrisă înainte de revoluție. Aruncând acum un ochi pe Internet văd că mulți o interpretează în cheia “rezistenței anticomuniste” și se miră de prostia cenzorilor care au lăsat-o să apară în revistă. E adevărat, judecând retrospectiv, unele din episoadeele sarcastice și ironice capătă un al doilea sens, aluzii la foamete, dictatură, Securitate, birocrația vremii, comunism. Dar unu, aluziile sunt destul de fine și suficient de bine ascunse într-un alt context istoric și în ideea însăși de parodie continuă pe care se bazează autorul pentru ca orice pretenție de “rezistență anticomunistă” să sune la rândul ei ca o glumă, și doi, textul e suficient de spumos și de interesant ca să nu își piardă deloc din actualitate, chiar și pentru un cititor tânăr.
Mi-a plăcut așadar umorul de bună calitate al cărții, îmbinarea postmodernistă de contemporan și arhaic, (auto)ironia tonică, istoria luată în derâdere, jocul continuu de alterare a zicerilor de tot felul (expresii, proverbe, citate etc.) intrate în fondul comun al limbii. Acestea sunt tratate irevențios și fie capătă cu totul alte valențe decât cele originale, fie sunt plasate într-un context inedit, de unde nu numai umorul, ci și jocul continuu intre autor și cititor, în care al doilea e tratat ca un egal. Mi-a mai plăcut și că e un umor inteligent, proaspăt, care nu cade în bășcălie (lucru de care mă cam așteptam de la Ioan Groșan, așa că lipsa ei a fost o surpriză plăcută – iată că și mult hulita cenzură a avut părțile ei pozitive!).
Din păcate romanul suferă tare la capitolul coeziune, acțiunea, câtă e ea, de multe ori șchiopătează, nu doar că plătește tribut aspectului foiletonistic, dar e evident că narațiunea e doar un pretext pentru a introduce o glumă sau alta. În loc să fie creativă, cartea se mulțumește uneori a fi o parodie. Ca atare, textul devine inegal, dezlânat și, deși rămâne simpatic, pe alocuri plictisitor.
Și totuși, deși trebuie să-i mai dau cărții o bilă neagră și pentru finalul abrupt, care vine pe nepusă masă exact când acțiunea părea să se mai fi înviorat un pic, nu pot să nu o recomand oricărui cititor dispus la un plăcut și vesel travaliu de lectură.
Nu știam însă aceste amănunte pe când citeam cartea și, sincer, nu am bănuit nici un moment că ar fi fost scrisă înainte de revoluție. Aruncând acum un ochi pe Internet văd că mulți o interpretează în cheia “rezistenței anticomuniste” și se miră de prostia cenzorilor care au lăsat-o să apară în revistă. E adevărat, judecând retrospectiv, unele din episoadeele sarcastice și ironice capătă un al doilea sens, aluzii la foamete, dictatură, Securitate, birocrația vremii, comunism. Dar unu, aluziile sunt destul de fine și suficient de bine ascunse într-un alt context istoric și în ideea însăși de parodie continuă pe care se bazează autorul pentru ca orice pretenție de “rezistență anticomunistă” să sune la rândul ei ca o glumă, și doi, textul e suficient de spumos și de interesant ca să nu își piardă deloc din actualitate, chiar și pentru un cititor tânăr.
Mi-a plăcut așadar umorul de bună calitate al cărții, îmbinarea postmodernistă de contemporan și arhaic, (auto)ironia tonică, istoria luată în derâdere, jocul continuu de alterare a zicerilor de tot felul (expresii, proverbe, citate etc.) intrate în fondul comun al limbii. Acestea sunt tratate irevențios și fie capătă cu totul alte valențe decât cele originale, fie sunt plasate într-un context inedit, de unde nu numai umorul, ci și jocul continuu intre autor și cititor, în care al doilea e tratat ca un egal. Mi-a mai plăcut și că e un umor inteligent, proaspăt, care nu cade în bășcălie (lucru de care mă cam așteptam de la Ioan Groșan, așa că lipsa ei a fost o surpriză plăcută – iată că și mult hulita cenzură a avut părțile ei pozitive!).
Din păcate romanul suferă tare la capitolul coeziune, acțiunea, câtă e ea, de multe ori șchiopătează, nu doar că plătește tribut aspectului foiletonistic, dar e evident că narațiunea e doar un pretext pentru a introduce o glumă sau alta. În loc să fie creativă, cartea se mulțumește uneori a fi o parodie. Ca atare, textul devine inegal, dezlânat și, deși rămâne simpatic, pe alocuri plictisitor.
Și totuși, deși trebuie să-i mai dau cărții o bilă neagră și pentru finalul abrupt, care vine pe nepusă masă exact când acțiunea părea să se mai fi înviorat un pic, nu pot să nu o recomand oricărui cititor dispus la un plăcut și vesel travaliu de lectură.
January 17, 2016
Mamă, mamă, ce mai proză! Capitole scurte, neţică istorie. Cât umor şi voie bună! Ambrozie pură!
October 14, 2020
recitit cu aceeași plăcere, pentru umorul deștept.
February 12, 2019
Cam 3 1/2*. Nu știu cînd am mai zis despre o carte că e simpatică și distractivă, așa mi s-a părut O sută de ani de zile la Porțile Orientului. Are 220 de capitole, de o pagină-două. Și cam 10 greșeluțe strecurate la circa 360 pagini.
Cam recomand, dar cu trei sferturi de gură!
PS Mi-a recomandat-o Lavinia (nu mai găsesc rubricuța specială, poate au și scos-o, așa că nu o mai caut mai mult).
Cam recomand, dar cu trei sferturi de gură!
PS Mi-a recomandat-o Lavinia (nu mai găsesc rubricuța specială, poate au și scos-o, așa că nu o mai caut mai mult).
July 21, 2015
Cinci stele pentru Ioan Grosan, desi mi s-a parut ca am petrecut si eu o suta de ani de zile citind cartea asta. Cu rabdare, insa, am reusit sa o termin, si pot spune ca a fost una dintre cele mai amuzante lecturate in ultima vreme. Recomand, pentru o proza intr-adevar faina si imaginativa.
October 16, 2020
Un roman plin de haz, foarte potrivit pentru lectura de vacanță sau când aveți nevoie de relaxare. Am găsit și o cronică care se potrivește în mare masură cu impresiile mele: https://bibliotecababel.wordpress.com...
July 5, 2021
Aferim!
October 5, 2017
Absolut de neratat! O carte la care razi aproape la fiecare pagina si mustacesti la fiecare rand.
Atentie: Contine si mult umor savurat de regula de intelectuali si/sau soareci de biblioteca. Nu e nici pe departe un text a la Vacanta Mare.
Atentie: Contine si mult umor savurat de regula de intelectuali si/sau soareci de biblioteca. Nu e nici pe departe un text a la Vacanta Mare.
January 6, 2023
“Nu te mira, străine, că dulceața ispitei nu mă mai încearcă. Căci nu iaste alta mai folos zăbavă decât cetitu’ cărților.”
January 14, 2018
Plina de umor in toate formele lui: ironie, sarcasm, parodie, satira, you name it..., insa fara urma de bascalie ieftina. Imbinarea de arhaic si contemporan a mers si ea. Muuuult peste asteptari!
January 14, 2021
Excelentă!
November 6, 2018
Tot citind așa, îți pui problema că Ioan Groșan o fi reîncarnarea lui Mihail Sadoveanu, lecuit de vechile lui metehne, și hotărât să se auto-parodieze ca un mod de a se despărți iremediabil de trecut.
Sau de a se altceva. Satira ca un mod de a relaționa cu trecutul nostru, dar și cu natura noastră. "Pieptănul, vorba lui Leibniz, aproape intrase în pâmânt".
Am postat mai multe citate pe diversele platforme, ați observat. Mă prinde stilul: o glumiță la două propoziții, hazliu și lejer în general, capitole scurte (romanul a fost publicat inițial în foileton, asta s-ar putea să conteze un pic). E despre cum suntem toți la fel (și-n română și-n turcă orice două cuvinte sunt întrerupte de cuvântul "bre" (bre!)) și despre cum suntem puțin altfel în colțul ăsta de lume (pescarul Știucî și cei șapte copii (pe toți îi cheamă Știucî))
Alte lucruri la întâmplare: rantul vizirului otoman care se transformă în lecție de gramatică; episodul cu titlu de o pagină al cărui titlu îi este singurul conținut; descrierea de natură bombastică-devenită-lecție-de-biologie-se-ia-de-textele-de-partid-sau-se-ia-de-Garcia-Marquez?, cei doi tipi care se iau la bătaie într-o pădure până descoperă că sunt frați iar unul dintre ei e cel moldovean din Miorița, episodul în care povestitorul își contemplă pana ("cu o inconștiență demnă de o cauză mai bună"), scrisoarea iritat-pedantă de la o cititoare "de profesie pensionară".
A se observa, e și o doză substanțială de postmodernism aici.
Luați de citiți, bre!
Sau de a se altceva. Satira ca un mod de a relaționa cu trecutul nostru, dar și cu natura noastră. "Pieptănul, vorba lui Leibniz, aproape intrase în pâmânt".
Am postat mai multe citate pe diversele platforme, ați observat. Mă prinde stilul: o glumiță la două propoziții, hazliu și lejer în general, capitole scurte (romanul a fost publicat inițial în foileton, asta s-ar putea să conteze un pic). E despre cum suntem toți la fel (și-n română și-n turcă orice două cuvinte sunt întrerupte de cuvântul "bre" (bre!)) și despre cum suntem puțin altfel în colțul ăsta de lume (pescarul Știucî și cei șapte copii (pe toți îi cheamă Știucî))
Alte lucruri la întâmplare: rantul vizirului otoman care se transformă în lecție de gramatică; episodul cu titlu de o pagină al cărui titlu îi este singurul conținut; descrierea de natură bombastică-devenită-lecție-de-biologie-se-ia-de-textele-de-partid-sau-se-ia-de-Garcia-Marquez?, cei doi tipi care se iau la bătaie într-o pădure până descoperă că sunt frați iar unul dintre ei e cel moldovean din Miorița, episodul în care povestitorul își contemplă pana ("cu o inconștiență demnă de o cauză mai bună"), scrisoarea iritat-pedantă de la o cititoare "de profesie pensionară".
A se observa, e și o doză substanțială de postmodernism aici.
Luați de citiți, bre!
January 27, 2013
It's a pity that foreigners may not enjoy this book at full cost, because most of its jokes find their origins in the romanian literature, so you may say that it contains a lot of "inside" jokes.
Besides that, it has some funny stuff for the foreigners too.
I would've loved to read this in 12th grade. Compared to all the other books I had to read for the final exam, this one, written in the "traditional spirit" poked fun at all the other "classic" and "serious" books, and made me enjoy the genre without forcing it, and relaxing it with its humour. So I must say that for a high-schooler, this book is a life-saver.
Also, as a literature college student, I thoroughly enjoyed finding hints Grosan dropped here and there from the world's literature. Read it during finals, really relaxed the time for me, took off all the stress, LOVED IT.
P.S. Also, the book contains a character whose name I share, and spends a bit of time in Venice. As the carnival of Venice is currently taking place there and I can't go, this book hit the spot perfectly.
Besides that, it has some funny stuff for the foreigners too.
I would've loved to read this in 12th grade. Compared to all the other books I had to read for the final exam, this one, written in the "traditional spirit" poked fun at all the other "classic" and "serious" books, and made me enjoy the genre without forcing it, and relaxing it with its humour. So I must say that for a high-schooler, this book is a life-saver.
Also, as a literature college student, I thoroughly enjoyed finding hints Grosan dropped here and there from the world's literature. Read it during finals, really relaxed the time for me, took off all the stress, LOVED IT.
P.S. Also, the book contains a character whose name I share, and spends a bit of time in Venice. As the carnival of Venice is currently taking place there and I can't go, this book hit the spot perfectly.
February 12, 2016
o carte savuroasă, de inspiraţie istorică şi cu multe momente de umor. structura ei este destul de atipică, însă foarte bine gândită. recomand cu căldură :)
October 14, 2017
Pe alocuri haioasa, dar anevoioasa cartea. Nu am reusit sa trec de jumatate. Nu e roman istoric.
July 17, 2018
O poveste pseudo-istorica in care umorul este la superlativ! Daca esti un consumator de literatura romaneasca, atunci vei intelege si aprecia cu adevarat aceasta carte excelenta!
December 17, 2019
Neasteptat de savuroasa si surprinzatoare!
March 30, 2022
Ca draga mi-a mai fost aceasta lectura in 1997, la cursul special de literatura unde pentru prima oara ne-am intalnit cu fenomenul intertextului, fapt ce m-a facut ulterior sa "ies" la vanatoare de intertext, in orice lectura ulterioara. As vrea tare sa am ocazia sa o cumpar! Si anume editia pe care am frunzarit-o altadata.
November 9, 2025
Una dintre cele mai bune cărți românești de umor.
March 23, 2017
Amuzanta, extraordinara la nivelul limbii, pastisa post-moderna de manual. Este atat de ancorata in literatura romana clasica incat mi-e greu sa cred ca un cititor strain se poate bucura de carte mai mult decat unul roman (care a citit macar niste comentarii literare pentru admiterea la liceu sau BAC). Recomand!
Displaying 1 - 23 of 23 reviews