What do you think?
Rate this book
Prinţul
...
254 pages, Paperback
First published January 1, 1944
3 people are currently reading
59 people want to read
About the author
Tudor Teodorescu-Branişte
14 books3 followersJurnalist și un romancier afirmat în România interbelică.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 7 of 7 reviews
July 21, 2024
3.5☆ "Sunt imperiul la sfârșitul decadenței".
Frumosul vers scris de Verlaine prin care Prințul își descrie viața irosită în jocuri de noroc, femei frumoase și lux amețitor, ce se împletește cu egoismul hrănit din oamenii pe care cu cinism îi duce la pieire.
Aflat la bătrânețe, cu resursele aproape epuizate din pricina exceselor tinereții, va trebui să își trăiască restul vieții departe de Parisul mult iubit, în ruinele conacului din Munteni, ascuns în singurătatea pădurii, cu musafiri puțini, departe de eticheta marilor personalități, însă cu personaje care îi vor trezi fantomele și slăbiciunile ascunse într-o rece osificare a unui comportament, etichetă și discurs, atent calculate, mecanice, studiate de-a lungul vieții. Aceste personaje mărunte, nedemne de el, vor forma lumea lui cea nouă, suprapusă peste cea a amintirilor sale, din care se va naște o poveste a ratării, a regretelor și a slăbiciunilor ascunse, abordând o atitudine cinică și rece, dar mai ales vor alcătui o poveste a conștiinței și realizării că tocmai la finalul vieții ajungi să cuprinzi limpede irosirea timpului în capcanele inutilității și amânarii; acel timp pierdut și de neregăsit la bătrânețe.
"Ce păcat că tinerețea e dată pe mâna copiilor" își exprimă prințul regretul.
Frumosul vers scris de Verlaine prin care Prințul își descrie viața irosită în jocuri de noroc, femei frumoase și lux amețitor, ce se împletește cu egoismul hrănit din oamenii pe care cu cinism îi duce la pieire.
Aflat la bătrânețe, cu resursele aproape epuizate din pricina exceselor tinereții, va trebui să își trăiască restul vieții departe de Parisul mult iubit, în ruinele conacului din Munteni, ascuns în singurătatea pădurii, cu musafiri puțini, departe de eticheta marilor personalități, însă cu personaje care îi vor trezi fantomele și slăbiciunile ascunse într-o rece osificare a unui comportament, etichetă și discurs, atent calculate, mecanice, studiate de-a lungul vieții. Aceste personaje mărunte, nedemne de el, vor forma lumea lui cea nouă, suprapusă peste cea a amintirilor sale, din care se va naște o poveste a ratării, a regretelor și a slăbiciunilor ascunse, abordând o atitudine cinică și rece, dar mai ales vor alcătui o poveste a conștiinței și realizării că tocmai la finalul vieții ajungi să cuprinzi limpede irosirea timpului în capcanele inutilității și amânarii; acel timp pierdut și de neregăsit la bătrânețe.
"Ce păcat că tinerețea e dată pe mâna copiilor" își exprimă prințul regretul.
June 25, 2021
Categoria: ce perle rare mai pescuiesc eu de prin anticariate.
August 10, 2015
"Ceea ce iti ofera momentul asta, nu iti va mai oferi nici un alt moment.Prilejul odata trecut, nu-ti mai ramane decat parerea de rau definitiva, implacabila.Si nimic nu e mai grav,mai trist,mai chinuitor decat o batranete roasa de pareri de rau.Guta,reumatismul si toate celelalte degradatiuni ale anilor acumulati nu au nici o insemnatate,fata de aceasta cumplita boala a sufletului care se cheama regretul..."
October 18, 2025
Printul Jean Andrei, de la o viata de lux fara masura la insingurare si resemnare cu parfum de Paris. Am achizitionat cartea dupa vizionarea filmului romanesc Orient Expres.
December 15, 2021
Acesta trebuie să fie romanul Marelui Singuratic. Jean-Andrei, un personaj aflat la amurgul unei așa zise vieți, lăsată mereu pe mai târziu și împănată cu multă solitudine, de care e conștient abia la final. Un personaj al iluziilor și fantasmelor, în contre -emploi cu pădurarul Gărdescu, față umană a cărții. Cei care domină narațiunea.
Un roman scris bine și cu tehnică.
Nici nu e de mirare că a rezistat comuniștilor. Ca să-l citez pe Prinț, "Je suis l'Empire à la fin de la décadence".
Ohé!
Un roman scris bine și cu tehnică.
Nici nu e de mirare că a rezistat comuniștilor. Ca să-l citez pe Prinț, "Je suis l'Empire à la fin de la décadence".
Ohé!
March 30, 2017
Un alt scriitor interbelic care nu ma dezamageste deloc. Cartea este o analiza minutioasa a psihologiei umane, intr-un cadru solitar. Este foarte greu de gasit in format printat. Ultima tiparire 1984 - Editura Eminescu.
June 9, 2021
La curtea boierească din Munteni, totul era mare şi haotic; era vechi, prăfuit de ani; totul căzuse în paragină.
De cum ieşeai din sat – sat mic, sărac, copleşit de munţi şi de necazuri – trebuia să te-aba ţi din şoseaua principală şi să apuci pe un drumeag îngust, care şerpuia alb într-un vast masiv de brazi. Zgomotele satului rămâneau în urmă, slăbeau şi se stingeau încet, până se mistuiau cu totul. Cu fiecare pas, te afundai tot mai adânc în brădet şi în tăcere. Acolo, nu răzbătea nici soarele. Acolo, totdeauna stăpânea o învăluire de umbră. Şi totdeauna priveliştea avea o stranie tristeţe. Ţi se părea că pământul şi oamenii au rămas undeva departe şi acum te afli singur, într-un loc cu desăvârşire pustiu, poate pe alt tărâm. Ai fi vrut să auzi un lătrat de câine, un cotcodăcit de pasăre, un semn de viaţă. Dar nu auzeai decât tăcerea – apăsătoarea tăcere a pădurilor de brad, în care chiar păsările cerului sunt parcă mai puţine şi mai mâhnite, în care totul este încremenit, uriaş, rece.
Mergând astfel, în mijlocul acestei neclintiri de un verde întunecat, în liniştea aceasta de poveste ciudată, te trezeai – deodată – în faţa unor porţi înalte şi bătrâne. Dar porţile acestea erau puţin înclinate, de parcă ar fi ostenit şi ele străjuind mereu şi fără rost curtea veche şi singuratică din Munteni. Lacătul cel mare era ruginit. Stâlpii erau afumaţi de ploi, de vânturi, de ani. Nici un zvon de viaţă, nici ţipenie de om. Trebuia să strigi tare:
— Hei! Nu vine nimeni să deschidă?
Munţii îţi trimiteau strigătul îndărăt şi te mirai singur de glasul care-ţi venea împotrivă, ca un glas străin. Dacă erai mai slab de fire, te înfricoşai şi făceai cale întoarsă. Dacă însă ştiai să-ţi ţii cumpătul, strigai încă o dată, mai tare:
— Heei! Nu-i nimeni prin partea locului?
Abia atunci, şi numai dacă aveai noroc, pornea spre poartă un câine mare, ciobănesc, bătrân. Avea pieptul lat, ochii stinşi şi blana fumurie. Venea încet şi greoi ca şi când ar fi ştiut că n-are pentru ce să se grăbească. Lătra de două-trei ori, răguşit şi plictisit. Nu lătra cu ură; ba chiar lătra fără nici o poftă – aşa, numai ca să-şi împlinească o îndatorire:
— Hau… Hau… Hau…
Atât. Apoi se aşeza dinapoia porţii şi se uita lung la noul-sosit, ca şi când ar fi vrut să-l întrebe: „Ce mai cauţi şi tu aici?” De-a lungul anilor, dulăul învăţase că n-are ce păzi la curte, cum. Porţile în şubrezenia lor ştiau şi ele că n-au cui se împotrivi: erau foste porţi şi un fost câine. Aci totul era fost; totul fusese. Aici fusese un conac. Fusese viaţă, lume, huzur. Din toate acestea nu rămăseseră decât umbre, amintiri, ruini…
De cum ieşeai din sat – sat mic, sărac, copleşit de munţi şi de necazuri – trebuia să te-aba ţi din şoseaua principală şi să apuci pe un drumeag îngust, care şerpuia alb într-un vast masiv de brazi. Zgomotele satului rămâneau în urmă, slăbeau şi se stingeau încet, până se mistuiau cu totul. Cu fiecare pas, te afundai tot mai adânc în brădet şi în tăcere. Acolo, nu răzbătea nici soarele. Acolo, totdeauna stăpânea o învăluire de umbră. Şi totdeauna priveliştea avea o stranie tristeţe. Ţi se părea că pământul şi oamenii au rămas undeva departe şi acum te afli singur, într-un loc cu desăvârşire pustiu, poate pe alt tărâm. Ai fi vrut să auzi un lătrat de câine, un cotcodăcit de pasăre, un semn de viaţă. Dar nu auzeai decât tăcerea – apăsătoarea tăcere a pădurilor de brad, în care chiar păsările cerului sunt parcă mai puţine şi mai mâhnite, în care totul este încremenit, uriaş, rece.
Mergând astfel, în mijlocul acestei neclintiri de un verde întunecat, în liniştea aceasta de poveste ciudată, te trezeai – deodată – în faţa unor porţi înalte şi bătrâne. Dar porţile acestea erau puţin înclinate, de parcă ar fi ostenit şi ele străjuind mereu şi fără rost curtea veche şi singuratică din Munteni. Lacătul cel mare era ruginit. Stâlpii erau afumaţi de ploi, de vânturi, de ani. Nici un zvon de viaţă, nici ţipenie de om. Trebuia să strigi tare:
— Hei! Nu vine nimeni să deschidă?
Munţii îţi trimiteau strigătul îndărăt şi te mirai singur de glasul care-ţi venea împotrivă, ca un glas străin. Dacă erai mai slab de fire, te înfricoşai şi făceai cale întoarsă. Dacă însă ştiai să-ţi ţii cumpătul, strigai încă o dată, mai tare:
— Heei! Nu-i nimeni prin partea locului?
Abia atunci, şi numai dacă aveai noroc, pornea spre poartă un câine mare, ciobănesc, bătrân. Avea pieptul lat, ochii stinşi şi blana fumurie. Venea încet şi greoi ca şi când ar fi ştiut că n-are pentru ce să se grăbească. Lătra de două-trei ori, răguşit şi plictisit. Nu lătra cu ură; ba chiar lătra fără nici o poftă – aşa, numai ca să-şi împlinească o îndatorire:
— Hau… Hau… Hau…
Atât. Apoi se aşeza dinapoia porţii şi se uita lung la noul-sosit, ca şi când ar fi vrut să-l întrebe: „Ce mai cauţi şi tu aici?” De-a lungul anilor, dulăul învăţase că n-are ce păzi la curte, cum. Porţile în şubrezenia lor ştiau şi ele că n-au cui se împotrivi: erau foste porţi şi un fost câine. Aci totul era fost; totul fusese. Aici fusese un conac. Fusese viaţă, lume, huzur. Din toate acestea nu rămăseseră decât umbre, amintiri, ruini…
Displaying 1 - 7 of 7 reviews