Pentru a înțelege ce însemna religia grecilor, e preferabil să uităm creștinismul (cu regulile și prescripțiile sale) și să acceptăm că o religie poate ignora aspectul dogmatic, constrîngător, și ideea de mîntuire.
Miturile elene nu reprezintă cîtuși de puțin o dogmatică. Cel puțin, în Teogonia, Hesiod nu a propus o dogmatică, ci o narațiune versificată despre originea lumii, cu un statut facultativ. Textul său era la fel de puțin dogmatic ca poemele epice ale lui Homer. Altfel spus, grecii nu au avut obsesia unei cărți sacre (nici romanii nu au avut), așa încît religia lor nu a fost o „religie a cărții”.
În lipsa dogmelor, totul se rezuma la practici religioase: sacrificii, ofrande, mese în comun, pelerinaje. Sacrificille nu se desfășurau în templu, ci în afara lui, unde se găsea un altar dedicat zeului (și numai lui). Sacrificiul îl onora numai pe el. În Agora veche, putem vedea și astăzi „Altarul celor 12 zei”, dar la Parthenon era venerată numai Atena, protectoarea cetății.
Cînd am urcat pe Akropolis, m-am întrebat ce făceau atenienii în templu și am găsit, nu doar în cartea lui Vernant, un răspuns care m-a uimit. Depuneau ofrande de fructe, grîne, flori și spuneau o rugăciune (o formulau ad hoc). Nimic în plus. Religia grecilor a fost dintotdeauna o religie a seninătății. Grecul nu se simțea mic și neînsemnat, strivit de o divinitate irascibilă (ca la creștini), vizita lui la templu ținea de sărbătorile cetății. Atena avea un arhonte-rege, dar funcția lui nu era una strict religioasă (cu atît mai puțin punitivă), oamenii se descurcau și fără el. Nu semăna prin nimic cu clericul de astăzi.
Adeseori, se renunța la sacrificiile sîngeroase: „Unele divinităţi şi unele ritualuri, precum cel al lui Apolo Genetor, la Delfi, şi al lui Zeus Hypatos, în Attica, prevăd în locul sacrificiului de sînge ofrande vegetale: fructe, ramuri, grăunţe, fiertură (pelanus), prăjituri, stropite cu apă, cu lapte, cu miere, cu ulei, exceptînd sîngele şi chiar vinul” (p.61).
Înainte de orice, religia grecilor avea o funcție civică. Rostul ei era să ofere identitate unei comunități prin venerarea acelorași zei și respectarea unui calendar liturgic. Jean-Pierre Vernant discută și despre un „misticism grec” (cultul lui Dionysos, orfismul). S-a scris enorm despre „misterele de la Eleusis”, dar nici o analiză a lor nu pare concludentă. Secretul acestor mistere consta, probabil, în absența oricărui secret:
„Nu există la Eleusis nici o învăţătură, nimic care să semene unei doctrine esoterice. Mărturia lui Aristotel este decisivă în acest sens: «Cei ce sînt iniţiaţi nu trebuie să înveţe ceva anume, ci să încerce emoţii şi să fie aduşi în anumite stări». În ceea ce-l priveşte, Plutarch evocă starea de spirit a iniţiaţilor, care trece de la angoasă la încîntare” (p.79).
Filosofii s-au întrebat cu înverșunare asupra semnificației dictonului de la Delphi: „Cunoaște-te pe tine însuți!”. Mulți au încercat să găsească o soluție. Versiunea istoricului francez este asta: „Pentru oracolul de la Delphi, «Cunoaşte-te pe tine însuţi» însemna să ştii că nu eşti zeu şi să nu faci greşeala de a pretinde să devii. Pentru Socrate al lui Platon, care reia pe cont propriu formula, ea vrea să spună: cunoaşte-l pe zeul care, în tine, este tu însuţi. Sileşte-te să ajungi, pe cît este posibil, asemenea cu zeul” (p.94).
În concluzie, nu e deloc obligatoriu ca o religie să fie tenebroasă și să dea fiori...