Numele Angela Marinescu este un pseudonim, numele real fiind Basaraba-Angela Marcovici. A folosit și pseudonimul Basaraba Matei. Este fiica lui Marius Marcovici, funcționar superior la Prefectura orașului Arad, și a Mariei (n. Martiș), profesoară de educație fizică și campioană națională la schi și la înot. Tatăl poetei descinde din familia lui Simion Marcovici, important intelectual al Banatului, la care a poposit în peregrinările sale Mihai Eminescu. Este mama poetului și publicistului Alexandru Matei. Angela Marinescu a făcut gimnastică la sol (era cea mai bună din Arad), înot și volei. O tuberculoză gravă i-a marcat tinerețea, mai exact între 15 și 26 de ani. S-a decis să studieze medicina, absolvind în final Facultatea de Psihologie de la Universitatea din București (1972). A debutat cu poeme în revista „Tribuna” de la Cluj, în 1965, iar editorial, în 1969, cu volumul Sânge albastru.
A publicat peste 15 volume de versuri. Cele mai recente sunt: Cocoșul s-a ascuns în tăietură (1996), Fugi postmoderne (2000), Îmi mănânc versurile (2003), Limbajul dispariției (2006), Întâmplări derizorii de sfârșit (2006) și Probleme personale (2009).
A publicat un volum de eseuri, Satul în care mă plimbam rasă în cap, 1996, precum și un Jurnal scris în a treia parte a zilei, 2004.
În bibliografia sa, pe lângă poezie, mai figurează și câteva antologii editate în țară sau în străinătate, în limbile engleză, germană, poloneză.
A primit numeroase premii, printre care premiul „Nichita Stănescu” în 1990 și premiul Uniunii Scriitorilor din România în 2000.
În luna septembrie 2006, în cadrul unei ceremonii ce a avut loc în sala Teatrului Dramatic din Botoșani, i-a fost decernat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia. Totodată, Consiliul Local a hotărât să-i acorde laureatei titlul de „Cetățean de onoare al municipiului Botoșani”.
"doamne, cuvintele adînci ale întunericului nu-mi dau pace/ și Soarele îmi smulge pielea de pe mîini./ tac și ochii îmi sînt dilatați de spaimă. aud întunericul/ atotputernic. Tăcere și sînge."
Mă înalț la fiecare întîmplare Ca o flacără care în curînd se va stinge. O țară imensă mă pierde, O rasă mai sensibilă mă primește. Adîncă e dorința mea de a privi Ca o lumină în noapte. Și sufletul meu se ridică. Pretutindeni zăresc nemişcarea. Unde e cerul schimbător Şi stelele acelea călătoare? Îmi zăresc numai trupul Ca pe o umbră. În prăbuşirea lui îi stă frumusețea. Împotriva lumii exist. Dar lanțuri grele îmi împrejmuiesc Chipul strălucitor. Experiența mea e stranie. Mă arunc în noapte Cu brațele deschise şi ochii aţintiți. O durere nesfîrșită mă apasă, Mă inundă lumina. (p. 13)
Sfinte îmi sînt pupilele de aur, În lumină ele nu zăresc Decît obiecte pure. De ce blînda mea carne e trup? Libertate pînă la neființă există în mine. Sub pielea mea subțire se întinde sfîrșitul. Ochii mei întunecați Cuprind atîta integritate şi linişte. Numai carne şi sunet; Aprinsă, rănită. Singurătatea respiră în jur ca un animal sacrificat. (p. 14)
Zadarnice au fost zilele. Sub povara lor viața e aceeași. Singură, acolo, departe, între cer şi pămînt. Lumină şi spirit. Păsări mici tremură bucuroase Pe brațele mele aprinse. (p. 27)
Vîntul şi flacăra într-o uniune indestructibilă O îmbrăţişare, un act aproape. Ciobanul şi cîinele lui ciobănesc, Copilul şi mama, pămîntul şi cerul, Un cerc desăvîrşit O navă aeriană care nu lasă decît fum pe cerul albastru. Un ring în care luptătorii sînt plini de sînge pe mîini. O fugă seacă a pisicii după șoareci, o victorie fără emoții Un scîncet al prietenului, demnitatea lui care nu mai e bună la nimic Atunci cînd o pui în joc. O lumină cenuşie ce se răsfrînge peste casa părăginită. În faţa ei convoiul de frunze moarte prăbuşite în neştire De vîntul rece. Şi flacăra ce-l ţine într-o îmbrăţişare fără sfîrşit. (p. 41)
O mulțime compactă, obosită, stă strînsă în jurul meselor aburinde din casele străvezii. celule ale neființei! celula mea este rece şi neagră. singurătatea mea este materie. obiect. este brutală, violentă. se poate trage în ea. poate fi ocolită. (p. 95)
Stridența mea este aceea a preciziei. se cunoaşte ce pot să fac. pînă unde pot merge. în rău. pînă la rădăcina răului. pînă în măduva răului, pînă dincolo de rău. zguduindu-mi ființa. zguduindu-mi sfințenia compactă.
şira spinării scăldată în sînge. (p. 100)
Suprafața delirului
eliberarea a fost de-a dreptul un act. am privit în interiorul ei înstrăinată și plină de teamă. în dimineața aceea L-am văzut refuzând viața, cu o precizie înfricoșătoare.
pe chei, printre canale, prin ceață: acesta este drumul pe care mă întorc, definitiv, cutremurată, mai mult decât cutremurată: agresivă, cu învelișul roșu al retinei dezlipite ca o insulă a umanității.
intuiesc primejdia, subminarea, esența.
și fața celui care moare este moartea însăși și fața celui care se bucură este bucuria însăși și fața celui care scrie. (p. 181)
Un volum intens și intim, pe alocuri copleșitor. Mă bucur că l-am găsit prin biblioteca familiei. Totuși, mi s-a părut că, la un moment dat, comunicarea dintre mine și vocea lirică s-a fragmentat puțin, în special în al treilea sfert al volumului.
Aștept cu nerăbdare să mai citesc din textele Angelei Marinescu.
'fierul inundă spațiul cuvinte rupte de sânge se rotesc pe orbite nevăzute îmi umplu gura de cuvinte îmi umplu plămînii de cuvinte nu simt cuvintele suferința albă ca varul nu simt materia. mîinile arse de soare nu simt iubirea otrava, ca un sfînt, își arată sângele materia arde. cuvintele ard. străină, îmi zdrobesc fruntea de sânge.
"Iubirea m-a făcut Să-mi pierd minţile. Cum poţi privi Atît de adînc In sufletu-mi negru Fără să te Cutremuri."
"cobalt și uraniu aruncă ochii mei. îmi sînt toxică precum o picătură de cianură. ori pe ce pun mîna mă prefac în scrum. şi sîrma ce mă împrejmuieşte e mortală, eu sînt sirma."