Var

by Angela Marinescu

Genres: Poetry

196 pages, Paperback

First published January 1, 1989

About the author

Numele Angela Marinescu este un pseudonim, numele real fiind Basaraba-Angela Marcovici. A folosit și pseudonimul Basaraba Matei. Este fiica lui Marius Marcovici, funcționar superior la Prefectura orașului Arad, și a Mariei (n. Martiș), profesoară de educație fizică și campioană națională la schi și la înot. Tatăl poetei descinde din familia lui Simion Marcovici, important intelectual al Banatului, la care a poposit în peregrinările sale Mihai Eminescu. Este mama poetului și publicistului Alexandru Matei. Angela Marinescu a făcut gimnastică la sol (era cea mai bună din Arad), înot și volei. O tuberculoză gravă i-a marcat tinerețea, mai exact între 15 și 26 de ani. S-a decis să studieze medicina, absolvind în final Facultatea de Psihologie de la Universitatea din București (1972). A debutat cu poeme în revista „Tribuna” de la Cluj, în 1965, iar editorial, în 1969, cu volumul Sânge albastru.

A publicat peste 15 volume de versuri. Cele mai recente sunt: Cocoșul s-a ascuns în tăietură (1996), Fugi postmoderne (2000), Îmi mănânc versurile (2003), Limbajul dispariției (2006), Întâmplări derizorii de sfârșit (2006) și Probleme personale (2009).

A publicat un volum de eseuri, Satul în care mă plimbam rasă în cap, 1996, precum și un Jurnal scris în a treia parte a zilei, 2004.

În bibliografia sa, pe lângă poezie, mai figurează și câteva antologii editate în țară sau în străinătate, în limbile engleză, germană, poloneză.

A primit numeroase premii, printre care premiul „Nichita Stănescu” în 1990 și premiul Uniunii Scriitorilor din România în 2000.

În luna septembrie 2006, în cadrul unei ceremonii ce a avut loc în sala Teatrului Dramatic din Botoșani, i-a fost decernat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia. Totodată, Consiliul Local a hotărât să-i acorde laureatei titlul de „Cetățean de onoare al municipiului Botoșani”.

Reviews

[Andra Dom]

lovely

[Ana]

"doamne, cuvintele adînci ale întunericului nu-mi dau pace/ și Soarele îmi smulge pielea de pe mîini./ tac și ochii îmi sînt dilatați de spaimă. aud întunericul/ atotputernic. Tăcere și sînge."

[claroquesi]

Îmi strivesc ochii
Posedînd obiectul pur și străin.
Cu degete tremurătoare, palide,
Desfac conturul orb.

Mult prea întunecată-i această lume
Și pretutindeni noaptea mă înlănțuie
Adîncindu-mi plăcerea de a cuprinde,
Cu brațul, trupul tău ars.

Dar uneori o dîră de lumină
Ca un țipăt,
Îmi deschide pleoapele albastre
Alunecîndu-mi în sînge ca laba unui tigru.

[Alexandru Madian]

Mă înalț la fiecare întîmplare
Ca o flacără care în curînd se va stinge.
O țară imensă mă pierde,
O rasă mai sensibilă mă primește.
Adîncă e dorința mea de a privi
Ca o lumină în noapte.
Și sufletul meu se ridică.
Pretutindeni zăresc nemişcarea.
Unde e cerul schimbător
Şi stelele acelea călătoare?
Îmi zăresc numai trupul
Ca pe o umbră.
În prăbuşirea lui îi stă frumusețea.
Împotriva lumii exist.
Dar lanțuri grele îmi împrejmuiesc
Chipul strălucitor.
Experiența mea e stranie.
Mă arunc în noapte
Cu brațele deschise şi ochii aţintiți.
O durere nesfîrșită mă apasă,
Mă inundă lumina.
(p. 13)

Sfinte îmi sînt pupilele de aur,
În lumină ele nu zăresc
Decît obiecte pure.
De ce blînda mea carne e trup?
Libertate pînă la neființă există în mine.
Sub pielea mea subțire se întinde sfîrșitul.
Ochii mei întunecați
Cuprind atîta integritate şi linişte.
Numai carne şi sunet;
Aprinsă, rănită.
Singurătatea respiră în jur
ca un animal sacrificat.
(p. 14)

Zadarnice au fost zilele.
Sub povara lor viața e aceeași.
Singură, acolo, departe, între cer şi pămînt.
Lumină şi spirit.
Păsări mici tremură bucuroase
Pe brațele mele aprinse.
(p. 27)

Vîntul şi flacăra într-o uniune indestructibilă
O îmbrăţişare, un act aproape.
Ciobanul şi cîinele lui ciobănesc,
Copilul şi mama, pămîntul şi cerul,
Un cerc desăvîrşit
O navă aeriană care nu lasă decît fum pe cerul albastru.
Un ring în care luptătorii sînt plini de sînge pe mîini.
O fugă seacă a pisicii după șoareci, o victorie fără emoții
Un scîncet al prietenului, demnitatea lui care nu mai e bună la nimic
Atunci cînd o pui în joc.
O lumină cenuşie ce se răsfrînge peste casa părăginită.
În faţa ei convoiul de frunze moarte prăbuşite în neştire
De vîntul rece.
Şi flacăra ce-l ţine într-o îmbrăţişare fără sfîrşit.
(p. 41)

O mulțime compactă, obosită, stă strînsă
în jurul meselor aburinde din casele străvezii.
celule ale neființei! celula mea
este rece şi neagră.
singurătatea mea este materie. obiect.
este brutală, violentă.
se poate trage în ea.
poate fi ocolită.
(p. 95)

Stridența mea este aceea a preciziei.
se cunoaşte ce pot să fac.
pînă unde pot merge.
în rău. pînă la rădăcina răului.
pînă în măduva răului, pînă dincolo de rău.
zguduindu-mi ființa. zguduindu-mi sfințenia compactă.

şira spinării scăldată în sînge.
(p. 100)

Suprafața delirului

eliberarea a fost de-a dreptul un act. am privit în interiorul ei
înstrăinată și plină de teamă. în dimineața aceea L-am văzut
refuzând viața, cu o precizie înfricoșătoare.

pe chei, printre canale, prin ceață: acesta este drumul pe care mă
întorc, definitiv, cutremurată, mai mult decât
cutremurată: agresivă, cu învelișul roșu al retinei dezlipite
ca o insulă a umanității.

intuiesc primejdia, subminarea, esența.

și fața celui care moare este moartea însăși
și fața celui care se bucură este bucuria însăși
și fața celui care scrie.
(p. 181)

[queso]

Un volum intens și intim, pe alocuri copleșitor. Mă bucur că l-am găsit prin biblioteca familiei. Totuși, mi s-a părut că, la un moment dat, comunicarea dintre mine și vocea lirică s-a fragmentat puțin, în special în al treilea sfert al volumului.

Aștept cu nerăbdare să mai citesc din textele Angelei Marinescu.

'fierul inundă spațiul
cuvinte rupte de sânge se rotesc
pe orbite nevăzute
îmi umplu gura de cuvinte
îmi umplu plămînii de cuvinte
nu simt cuvintele
suferința albă ca varul
nu simt materia.
mîinile arse de soare
nu simt iubirea
otrava, ca un sfînt, își arată sângele
materia arde. cuvintele ard.
străină, îmi zdrobesc fruntea de sânge.

cuvintele ating pupila înstrăinată
a oarbei. '

[Luca Florentina]

3,7 💫

"Iubirea m-a făcut
Să-mi pierd minţile.
Cum poţi privi
Atît de adînc
In sufletu-mi negru
Fără să te
Cutremuri."

"cobalt și uraniu aruncă ochii mei.
îmi sînt toxică precum o picătură de cianură.
ori pe ce pun mîna mă prefac în scrum.
şi sîrma ce mă împrejmuieşte e mortală,
eu sînt sirma."