Totemul lupului. Vol. I

by Jiang Rong, Roxana Rîbu (Translator)

Student la Pekin în timpul Revoluţiei Culturale, Chenzhen este exilat în mediul rural, pentru a învăţa traiul la ţară. Aventura sa începe, astfel, în Mongolia Interioară, unde viaţa alături de păstorii nomazi îl aduce faţă în faţă cu o cultură milenară, care stă sub semnul cultului Cerului şi al totemului lupului, ca mesager între om şi divinitate.

430 pages, Paperback

Published January 1, 2011

About the author

Jiang Rong (real name Lü Jiamin) was born in Beijing in 1946 and is a Chinese dissident and author, most famous for his best-selling 2004 novel Wolf Totem. He is married to fellow novelist Zhang Kangkang.

https://en.wikipedia.org/wiki/Lü_Jiamin

Reviews

[Albatros · Rating 5 out of 5]

Este o carte ce m-a învățat multe! (și în mod special despre lupi)
În primul rând, am înțeles curajul și vitejia lupilor, precum și arta războiului pe care o aplicau:

Atunci când asaltează, soldaţii urlă înfiorător; haitele de câini, de asemenea, când atacă latră și urlă, fie pentru a-și face curaj, fie pentru a intimida duşmanul, însă aceasta este expresia lipsei de curaj sau de încredere în sine. În schimb, când atacă, lupii nu scot niciun sunet, niciun urlet, nimic. Pentru că în ochii, inimile și vinele oricărui om și animal de pe pământ subzistă până azi cea mai primitivă, mai puternică și mai răspândită teroare: lupul!

Chenzhen era pus în fața înţelepciunii, răbdării, organizării și disciplinei legendare a lupilor de stepă. Acestora trebuie să le fi fost extraordinar de greu să-şi controleze foamea și lăcomia de moment, să aștepte cu atâta răbdare cea mai bună ocazie de atac cu care altfel nu se întâlnesc decât extrem de rar, pentru ca la urmă să anihileze într-un mod atât de simplu arma principală a gazelelor.

Atunci, lupul care se avântase în sus cu gura căscată luă în plin lovitura tomakanului care se prăvălise asupra lui, pierzându-şi patru colți. O lovitură dureroasă, care-l secă la inimă.
După ce se prăvăli pe zăpadă, lupul îşi înghiți sângele care-i îneca gura şi, ridicând capul spre cer, scoase o tânguire de durere, amarnică și înfiorătoare. În stepa strămoșească, pentru lupi colții echivalau cu viața. Cea mai ucigătoare armă a lupului sunt cei patru colți ai săi.
Dacă rămân fără ei, tot curajul, toată cutezanţa, înţelepciunea, viclenia, cruzimea, lăcomia, mândria, sălbăticia, ambiția, răbdarea, priceperea, vigilenţa, forţa, puterea de a îndura și cine mai știe câte, tot caracterul lor, făptura sau natura lor, toate devin egale cu zero. În lumea lupilor, dacă aceștia îşi pierd vreun ochi, îşi frâng vreun picior sau rămân fără ambele urechi, tot mai pot supraviețui. Dar dacă rămân fără colți, își pierd și dreptul de a decide viața sau moartea celorlalte fiinţe ale stepei și nu le mai rămâne decât să mediteze la întrebarea fundamentală dacă lupul ucide ca să trăiască ori se hrănește ca să trăiască. Odată rămas fără colţi, lupul nu mai are de ce să trăiască. Nu mai poate vâna jivinele care îi plac lui cel mai mult, nu se mai poate apăra de atacul câinilor și nici nu mai poate lupta cu ceilalți lupi pentru supremație. Nu mai poate sfâşia, nu mai poate muşca ori înghiți hălci mari de carne. Nu-şi mai poate potoli setea de sânge și nu mai poate să-și satisfacă nevoile. Toate mândria și ambițiile lui în stepă, poziția și respectul câștigate printre ceilalți lupi, toate se duc pe copcă. El nu mai poate decât să-și ducă zilele târându-se un timp, dar să trăiască o viață cu o gură fără dinţi, văzându-i pe ceilalți lupi cum se dedau la măceluri și cum se satură regește, fiind nevoit să privească lucrurile pe care nu mai vrea să le vadă aşa nu mai poate trăi. În cele din urmă, nu-i mai rămâne decât o singură alegere: moartea, moartea lentă prin înfometare, prin îngheţ, prin sufocare, moartea de inimă rea.

Copitele dinapoi ale calului care mai alerga în virtutea inerției nu-şi pierdeau pe loc vigoarea, ci se înfigeau în propriul stomac, se încurcau în propriile intestine. Într-o clipită, burta plesnea, mâncarea dinăuntru ţâşnea afară, iar intestinele se spărgeau. Cum calul terifiat continua să alerge, copitele se prindeau în organe, călcau în fiere și în ficat, trăgând în cele din urmă afară și trahee, și inimă, chiar și lobii plămânilor. Dacă și-ar fi terciuit ficații, s-ar fi putut spune că au murit de ficat; de și-ar fi călcat inima în picioare, spărgând-o, ar fi murit de inimă; dac-ar fi trecut peste plămâni, ar fi murit prin sufocare. Și pentru lupi acest mod de sinucidere era nespus de chinuitor. Astfel gusta și calul, împreună cu lupul, amarul sinuciderii. Deşi murea ucis de lup, calul îşi punea capăt zilelor, la rândul său. Moartea calului era însă mult mai cruntă, mult mai nedreaptă și mai tragică.

–Uite, lupii se pricep la meteorologie, la topografie, știu să aleagă momentul oportun, se pricep la lupta corp la corp, la lupta pe timp de noapte, la lupta în mișcare, la atacurile prin surprindere la distanţă mare, la atacurile-surpriză, la războiul-fulger și la atacurile de anihilare, în care să-și păstreze avantajul chiar atunci când se repliază. Au avut un plan, un scop, au avut intenţia clară de a susține un atac în care să anihileze total herghelia. Acest model de atac poate fi inserat în manualele de artă militară. Noi doi suntem oameni cu pregătire militară și, în afară de războiul de front și în tranșee, pe care lupii nu-l știu, tot ceea ce noi, Armata a Opta de Rezistență, am pus în aplicare în materie de strategie şi artă militară lupii știau. Dar nu m-aş fi gândit că lupii din stepă cunosc atâtea. Eu credeam că ei nu știu decât să se poarte nesăbuit ori să fure găini și să pună câinii la încercare, să juguleze câteva oi și alte astfel de nimicuri.

De asemenea, este o carte din care chiar poți să înveți istoria mongolilor și multe obiceiuri pe care le-au preluat de la lupi.

În mintea lui se aprinse o scânteie: acel măreț om de arme analfabet care fusese Genghis-Han și toate armatele cotropitoare, ale hunilor, cumanilor, mongolilor și tătarilor, până la neamul străvechi al jurchenilor, mâna aceea de comandanți și generali analfabeți și semianalfabeți au reușit să sfărâme, să răstoarne universul și să schimbe dinastiile măreței Chine în care a răsărit învăţătura clasică a acelui sfânt maestru al războiului, Sun Tzu: Arta războiului. Aceştia au avut câţiva maeştri militari de mare clasă; au avut o școală militară extrem de rafinată, în care arta războiului era învăţată prin exemple vii; şi au mai avut și o practică îndelungată a bătăliilor cu lupii. Gândindu-se că aceste câteva ceasuri în care luase lecții de război nici nu se comparau cu studiul preţ de ani de zile al cărților lui Sun Tzu sau von Clausewitz, Chenzhen fu zguduit și mai tare, din toată fiinţa. De mic era pasionat de istorie şi mereu îşi dorise să lămurească una dintre cele mai însemnate necunoscute ale istoriei universale, și anume de unde venea talentul acesta militar al puțin numerosului popor mongol care măturase Europa și Asia și avusese sub control cel mai vast teritoriu din toate timpurile.

–După fiecare bătălie, Genghis-Han elibera un miel. Mongolii s-au bătut sute de ani, de ce credeți că porneau iar și iar la luptă? Pentru că învățaseră de la lupi să nu-și ucidă toate victimele odată.

–Dacă e s-o luăm astfel, de n-ar fi fost acest sfetnic militar și mentor care este lupul, n-ar mai fi existat nici Genghis-Han, nici I Hoarda de Aur și nici cavaleria mongolă atât de pricepută și vitează. E neîndoios, aşadar, că influenţa lupului asupra neamului mongol a fost nemăsurată.
Chenzhen spuse:
–Ceea ce trebuie spus e că influența asupra Chinei și a întregii lumi a fost și mai mare. De la apariția lui Genghis-Han şi a cavaleriei conduse de el, istoria Chinei, de la dinastiile Jin și Song de Sud incoace, a fost de-a dreptul rescrisă. Iar cea a Asiei Centrale, a perșilor, a ruşilor, a indienilor și a altora s-a scris, de asemenea, altfel. Praful de puşcă al chinezilor a ajuns în Occident după ce cavaleria mongolă a deschis drumul dinspre Asia spre Europa, după care a aruncat în aer cetățile feudale ale occidentalilor, înlăturând obstacolele din calea dezvoltării capitalismului. Abia după aceea tunurile s-au reîntors în Orient, dărâmând porțile mari ale cetăților Chinei, răvăşind, la urmă, cavaleria mongolă și răsturnând lumea cu susul în jos. Cu toate acestea, rolul pe care l-a jucat lupul în istorie, în cea scrisă de oameni, a fost șters cu desăvârşire. Dacă l-am ruga pe Tengri să scrie el istoria, cu siguranță că l-ar aminti pe lup, în locul cuvenit din analele istorice ale stepei mongole.

Romanul ne introduce în perioada Revoluției Culturale din China, când tinerii intelectuali de pe băncile facultății erau trimiși pe „câmpul muncii” pentru a învăța meserie. Astfel, protagonistul cărții, Chenzhen, ajunge printre mongoli. Acesta învață destul de repede să se acomodeze cu natura, oamenii și, cel mai important, credința în totemul lupului.
Învață o serie de obiceiuri străvechi de la bătrânul Bilge, dar în același timp, simplele lor convorbiri demonstrează discrepanța majoră dintre chinezii agricultori și mongolii luptători.

Bătrânul oftă și adăugă:
–Multe lucruri nu pricepeţi voi, chinezii. Citiți multe cărți, dar câte lucruri anapoda nu se scriu în ele. Cărțile scrise de chinezi țin locul vorbelor lor, în schimb, marele neajuns al mongolilor este acela că nu se pot exprima în scris. Tu, dacă ai deveni un adevărat mongol, ai putea scrie cărți în locul nostru.
Chenzhen dădu din cap. Dintro-dată, își aminti că în copilărie citise o sumedenie de povești pentru copii în care „lupul cel mare și cenuşiu" apărea tălâmb, lacom și crud, în vreme ce vulpea era isteață, şireată și drăguță. Abia după ce a venit în stepă, Chenzhen şi-a dat seama că în realitate nu există în natură un animal sălbatic mai inteligent ca lupul.
Din câte se vede, cărțile îi cam induc în eroare pe oameni, unde mai pui că aici mai era vorba și de povești pentru copii.

Toți marii stăvari ai stepei cunoşteau foarte bine vorba bătrânească, scrisă cu sânge, care spunea că în stepa mongolă după linişte numai linişte nu vine, dar că după primejdie iarăși va veni primejdia.

–Copile, văd că ești prins rău de ideea asta cu lupii. Eu sunt bătrân, așa că-ți las ție treaba asta, atâta că trebuie să fii ceva mai atent și așa ai să poţi prinde lupi. Numai să nu uiți vorba moşului, lupii sunt trimişi de Tengri să aibă stepa în pază, dacă lupii n-ar mai fi, nici sufletele oamenilor stepei n-ar mai avea cum să meargă la ceruri.

–Mongolii sunt atât de puțini, și le este greu să apere o stepă atât de întinsă. Dacă n-ar vâna lupi, mongolii ar fi mai puțini, iar dacă ar prinde prea mulți, atunci mongolii s-ar împuțina și mai tare.
În vorbele bătrânului părea că se ascunde o taină adâncă, pe care o vreme Chenzhen nu o putu pătrunde. Avea el oarece întrebări, dar le ţinu pentru sine.

–Lasă, tăicuță, nu te necăji dumneata, în viitor vor arunca bomba atomică și vor pieri toți, și oameni, şi lupi. Atunci nu mai hrăneşte nimeni pe nimeni.
Bătrânul desenă cu mâna prin aer și zise:
–Rotundă... bomba rotundă, cum e asta?
Chenzhen făcu mari eforturi, chiar încercă să-i arate prin gesturi, dar tot nu reuși să-l facă pe bătrân să priceapă despre ce e vorba.

Cât stă în stepă, Chenzhen acumulează tot mai multe cunoștințe în ceea ce privește mongolii și viața acestora, schimbându-i-se treptat și concepția asupra lor:

Chenzhen se întrebă dacă nu cumva atunci când oamenii se sfârtecă între ei sau când taie cu brutalitate animalele aplică lecții luate de la lupi. Nu cumva bestialitatea omului și ceea ce e omenesc în animal or veni dintr-una și aceeași sursă? În războaiele pe care oamenii le-au purtat în cursul istoriei, mai la lumină sau mai într-ascuns, s-a dovedit că legea care s-a aplicat între ei a fost, de fapt, cea a lupilor.
Fiind prima dată când vedea cu ochii lui la ce atrocități se pot deda lupii, în inima lui Chenzhen se trezi imboldul animalic. Şi-ar fi dorit din tot sufletul să spintece un lup, să-l dezmembreze și să-l jupoaie. Următoarea dată când i-ar mai fi fost dat să se întâlnească cu lupii, oare nu s-ar fi transformat și el tot în lup? Sau nu ar fi fost covârşit de brutalitatea lor?

Cele mai memorabile citate și, de altfel, preferatele mele sunt:

– Bag seama că noi trei, frați studenți, am mai intrat la o facultate, numai că aici cursurile sunt mult mai interesante.

Urmele de sânge ba apăreau, ba dispăreau, iar cei doi se ținurá după ele preţ de un ceas și mai bine și, ajungând pe un şes, rămaseră încremeniți: pe iarbă era o bucată din piciorul unui lup, iar osul alb i se vedea înfiorător. Pe os, pe blană și pe tendon se vedeau clar urmele colților lupului. Batu spuse: Uite, ca să nu-l împiedice în fugă, să nu i se prindă în iarbă, și-a tăiat singur piciorul rănit.
Zhang Jiyuan simțea cum i se strânge stomacul, de parcă ar fi fost prins în ghearele lupului. Zise:
–Toată lumea vorbeşte despre bravii războinici care îşi taie sin-guri brațele, sau despre cum oamenii cu inima tare îşi retează mâinile străpunse de săgeţi otrăvite, însă niciodată n-am văzut lucrul acesta cu ochii mei. Am mai văzut însă de vreo două ori lupi care să-şi roadă singuri labele rănite, deci asta ar fi a treia oară.
Batu zise:
–Om cu om nu se aseamănă, însă lupii fac toți la fel.

Zhang Jiyuan mai avusese ocazia să vadă cum s-a creat legătura dintre lupi și stepă, dintre lupi și Tengri. Căci, de fiecare dată când se afla pe linia aceea subțire dintre viață şi moarte, lupul reușea să scape tocmai cu ajutorul stepei. Şi ori de câte ori se confrunta cu un pericol grav, stepa era ca o cloșcă ce-şi întinde aripile şi-şi ferește puişorii. Stepa nesfârșită a Mongoliei părea foarte protectoare și grijulie cu lupii. Lupul şi stepa erau ca un cuplu, ca un soț și o soție care-și purtau de grijă unul altuia, cinstiți și iubitori

Lupul se chinui din răsputeri să urce din şanţul drumului, apoi se așeză într-o parte, cu pieptul ud de sânge, stropind țărâna de sub el. Ținându-şi capul drept, neînfricat, se uita la urmăritorii lui. Lupul nu renunţă la prestigiul şi obiceiurile lui, ci se scutură cu putere de nisipul şi iarba de pe trup, foarte preocupat să-şi păstreze ținuta de luptă curată și demnă. Nu-și putea controla însă laba amputată, din care se vedea osul dezgolit, tremurându-i necontenit. Privirea îi era în continuare îngrozitoare și feroce, în vreme ce gâfâia din greu, adunându-şi ultimele puteri. Zhang Jiyuan simțea că nu poate privi lupul în ochi și, stând pe această bucată străveche de păşune, pe acest podium al stepei, i se părea că lupului i-a fost refuzată orice urmă de dreptate...

O uriaşă pasăre albă se prăvăli înaintea calului lui Yangke. Speriat, calul se smuci cu putere, aruncându-l pe Yangke pe malul umed al lacului.
Lebăda se zvârcolea pe pământ împroșcând sânge. Yangke văzuse de atâtea ori scena dezolantă a morții lebedei, însă aceasta dinaintea ochilor lui nu avea grația calmă a celei de la teatru, ci arăta ca o gască oarecare din ogradă căreia tocmai i se luase gâtul, dând disperată din picioare și bătând din aripi. Din pieptul alb ca zăpada, sângele ţâşnea violent prin gaura făcută de glonț și, oricât încercă Yangke să o potolească, tot nu reuși, aşa că rămase privind cu ochii holbați firicelul de sânge care se scurgea în pământ, până la ultimele picături.
Yangke reuși până la urmă să prindă pasărea mare şi albă. Pieptul ei moale încă era cald, însă superbul ei gât, alb şi prelung, se îndoi ca un semn de întrebare lipsit de orice urmă de vlagă, ca un şarpe alb, descolăcit, atârnând moale peste brațul lui Yangke, în vreme ce penele albe, însângerate, pluteau pe lacul lângă care omul abia sosise. Yangke luă cu grijă capul lebedei. În discul de un negru albăstrui al pupilei mărite se reflecta o bucată de cer, ca și cum ar fi rămas cu privirea atintită la Tengri. Ochii i se umplură pe dată de lacrimi. Fiinţa aceea nobilă, neprețuită, de o frumusețe rară, lebăda aceea imensă care plutise în infinitatea cerului și era întruparea celor mai frumoase visuri ale omenirii, ajunsese să fie ucisă de om ca

Yangke nu putu închide un ochi toată noaptea din pricina urletelor ca de lup ale câinilor de pe lângă cort, iar când aceștia conteneau, auzea neclar din depărtări, din adâncul muntelui dinspre răsărit, urletele deprimante ale lupilor, însoțite parcă de suspine. Inima tristă a lui Yangke era străpunsă de vaietele lupilor, căci poate lupul care sărise de pe stânci nu murise, ci se târa acum plin de răni grele. Acum trebuie să fi ajuns înaintea mormântului tovarășei lui de viață, jelind-o cu durere și chemându-şi moartea în ajutor pentru a-i curma chinul sufletului și al trupului, căci nu mai avea vlagă în el nici cât să stră-pungă zidul pietrelor spre a mai privi o dată trupul mort al jumătății sale. Tipetele lebedei și urletele lupului care-şi pierduseră tovarăşele de viață se împleteau într-o „Patetică a stepei", mult mai jalnică și mai vie decât Patetica lui Ceaikovski.
Yangke plânse amar până ce se lumină de ziuă.

Chenzhen se miră și spuse:
–Din câte văd eu, totemul lupului n-a reușit încă să ți se înstăpânească în suflet. Ce înseamnă totemul lupului? Înseamnă că din unul se fac zece, o sută, o mie, zece mii, o forță de nestăvilit. Totemul lupului este tocmai acel totem care păzește marea viață a stepei, căci dintotdeauna pe această lume cei mai mari îngrijesc de cei mai mici, cele mai mari îngrijesc de cele ale oamenilor. Omul nu poate trăi dacă universul întreg e lipsit de viață. Ca să respecți cu adevărat totemul lupului trebuie să rămâi de partea universului, a naturii, a vieții celei mari a stepei, astfel că și lupii trebuie să lupte până la unul. Trebuie să crezi în puterea naturii de a răsturna roata istoriei, de a se regenera prin succesiunea contrariilor. Trebuie să crezi că Tengri va răzbuna stepa. Dacă rămâi de partea ființei celei mari, cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla este să mori în încleștare cu cei care și-au pus în gând să o distrugă, pentru ca în final sufletul să se înalţe la Tengri. Cel care distruge marea ființă va cădea el însuşi răpus de propria nelegiuire. Dacă viața omului se poate încheia în acest mod, atunci se cheamă că moartea este una onorabilă. Lupii înşişi mor, majoritatea în războaie.

Merită cu adevărat citită, nu doar pentru cunoștințele pe care le acumulezi despre lupii mongoli, mongoli și istoria lor, ci și pentru povestea lui Chenzhen și descrierile desăvârșite ale lui Jiang Rong.

[Ioana Corina Sava · Rating 5 out of 5]

Un roman fantastic. O frescă a realităţii mongole. Descrierile sunt atât de ample şi de vii încât ai impresia că eşti în stepa Elun.