Robert Diavolul, „ingerul incalecat“, se intoarce in locurile pe care le-a luat in stapinire in urma cu mai bine de treizeci de ani. Vremurile s-au schimbat, oamenii isi duc traiul de pe o zi pe alta, apasati de spectrul somajului si de credite la banci; locul colibelor rudarilor a fost luat de blocuri din beton, debransate de la apa si caldura. Pe dealuri se intorc dupa soare vile luxoase, cu piscine si terase, cursele burdusite cu navetisti se intersecteaza cu jeepuri si limuzine sclipitoare. Nevoit sa paraseasca Bucurestiul impreuna cu tinara sa sotie si cu fiul lor, barbatul de aproape saizeci de ani incepe o viata noua. Intr-un mediu ostil si corupt, prielnic viciului, el intra intr-un joc diabolic pe viata si pe moarte, din virtejul caruia se salveaza doar cei puternici.
Radu Aldulescu (born 29 June 1959, Bucharest) made his literary debut in 1993 with the novel Sonata for Accordeon (Editura Albatros), which was awarded the Prize of the Union of Romanian Writers. His other novels include The Wake-going Woman’s Lover (first edition, Editura Nemira, 1996; second edition, Cartea Romaneasca, 2006); The Ridden Angel (Editura Pheonix, 1997); The History of the Heroes of a Realm of Greenness and Coolness (first edition, Editura Nemira, 1998; second edition, Cartea Romaneasca, 2007); The Prophets of Jerusalem (first edition, Editura Publicatiilor pentru Strainatate, 2004; second edition, Editura Corint, 2006; third edition, Cartea Romaneasca, 2009; fourth edition, Polirom, Top 10+); The Bride and Groom of Eternal Life (Cartea Romaneasca, 2006); and Ana-Maria and the Angels (Cartea Romaneasca, 2010). He wrote the screenplay for the film Terminus Paradis (directed by Lucian Pintilie), which was awarded the Jury Grand Prize at the Venice Film Festival.
Cred ca pe Radu Aldulescu il apreciezi mai mult pentru maniera chirurgicala in care suprinde umilinta si mizeria provinciei, in contextul socio-politic de dupa '89. Ii reuseste atat de realist si aproape visceral descrierea existentei amaratilor, pacatosilor, coruptilor.
Cronicile genocidului e un dosar realist al periferiei, spaţiu al umiliţilor şi obidiţilor pentru care nu există salvare. Din Bucureşti şi pînă în satele pierdute prin Argeş, la fel ca în Frăsineni şi în Piteşti, locurile în care se petrec întîmplările povestite în roman, viciul proliferează, corupe şi anihilează orice tentativă de echilibru.
Radu Aldulescu scrie despre toate astea cu o precizie, ca să nu-i spun fixaţie, microscopică şi reuşeşte prim-planuri ample, hiperrealiste, cărora le imprimă, din fundal, un comentariu desprins din Ecleziast. Către finalul cărţii, există chiar un fascicul destul de pregnant scris în stilul unei lungi litanii, pagini ale pocăinţei către care se îndreaptă, într-un acces mistic, un păcătos care a cunoscut îndeaproape răul. Este vorba de Robert Diavolul, personajul central al Cronicilor.
Pînă la portretul lui, un preambul, mai precis cîteva vorbe despre viciu. În Cronicile lui Aldulescu, cauzele acestei pandemii a degradării morale sînt întortocheate şi multiple. Dintre cele care se văd, precaritatea economică şi inechităţile care întreţin o stare permanentă de conflict sînt evidente. Numai că în optica dominată în roman, asta ar fi doar suprafaţa. Ce face ca lucrurile să putrezească de la rădăcină pare să fie un rău ascuns în tot ce mişcă, rău pe care pînă la urmă cineva tot trebuie să-l întrupeze, iar acel cineva va fi femeia. Căci, nu-i aşa, femeia l-a încălecat pe dracu’ şi dracu’ a-ncălecat lumea şi pământul. (cronică: http://bookaholic.ro/cronicile-genoci...)
Cu averse consistente de dialog interior repetitiv și fără noimă, punctează însă bine la tabloul mental al omului periferiei: bogat ori sărac, este o ființă care nu-și găsește noima. Se încarcă de mituri și iluzii fără de care nu și-ar putea suporta realitatea. Rar avem parte în scriitură de motive pozitive - totul este sărăcie, stres și hăituială. Pare că textul în sine se târăște greoi, silit. Nu există o construcție a intrigii, singurele momente incitante apar pe neașteptate și nu au puterea de a modifica starea generală.
Încheierea e și ea jalnică, aruncată de mântuială. Autorul oferă pe coperta 4, ca explicație de inspirație, un oarecare proces de exorcizare personală.
Cel mai recent roman al lui Radu Aldulescu surprinde (ca si in altele ale lui) provincia romaneasca in toata mizeria ei, populata de toti arivistii, parvenitii, dubiosii si mai ales dezmostenitii soartei, cum este si personajul principal al romanului. E o carte despre dezradacinare, instrainare, despre apasarea vietii de zi cu zi in vremuri de nesfarsita tranzitie (catre ce?!), scrisa in acelasi stil alert, captivant, devenit veritabil "trademark" al acestui foarte bun prozator roman contemporan.
Eu am incercat. Am incercat cu toata deschiderea sa ma bucur de acest roman. Imposibil. Nu am reusit sa ma atasez de nici un personaj, nici unul nu mi-a devenit apropiat, nimic din actiune nu m-a tinut in priza. Pe scurt, m-am plictisit si m-am chinuit sa-l termin.