La sfârșitul anilor '90, pornind de la jurnalul său ținut încă din adolescență, Monica Lovinescu a reconstituit o întreagă lume: lumea secolului care tocmai se încheia. S-a născut astfel un volum de memorii cum nu sunt multe în literatura română, un volum care restituie mulțimea chipurilor acestei lumi, mai senine sau mai frământate - Bucureștii copilăriei și tinereții, instaurarea comunismului în România, exilul parizian și apoi colaborarea la postul de radio Europa Liberă. Tabloul zugrăvit de autoare se alcătuiește deopotrivă din portrete și din atmosfera care le înconjoară, din întâmplări și din semnificațiile pe care le dezvăluie. Mai presus de toate însă, amintirea este străjuită de o înaltă conștiință morală, aceeași care a ținut trează, în sufletele ascultătorilor săi "pe unde scurte", deopotrivă speranța că normalitatea este cu putință și ideea că ea nu poate fi decât rodul unei necurmate lupte. Este și legatul cel mai însemnat pe care La apa Vavilonului ni-l transmite nouă celor de azi.
"...din 1941 până în 1947, Jurnalul este intolerabil de prost, romanţios, sentimentaloid, atât de penibil încât am simţit nevoia să rup și să arunc la coș pagină de pagină. Din foarte puţinele rămase intacte, ca și din câteva note, fixând momente mai semnificative, am alcătuit doar o rubrică de repere necesare, deoarece decalajul între ceea ce credeam c-am fost atunci și ce-a rămas fixat pe hârtie este atât de mare, încât mă pândește o „criză de identitate“ (pentru a mă sluji de un stereotip al zilei).
Dacă se confirmă această impresie, înseamnă că Istoria, cu majusculele și dezastrele ei, împiedicându-mă să-mi duc la îndeplinire vastele mele planuri literare, m-a salvat pur și simplu nu doar de eșec, dar și de ridicol. Suspend verdictul, deși caricatura unei adolescenţe ce mi se părea mirifică mi-a lăsat un gust de cenușă de care nu voi scăpa ușor. Chiar distrugând cele vreo 900 de pagini (cine mai stă să le numere, există numărătoare în neant?), scrise mai întâi în strada Wilson, apoi în bulevardul Elisabeta, la „anii falnici douăzeci“ (bietul Ion Barbu, dac-ar fi știut cui dedica versurile sale glorioase!), nu m-am descotorosit de amărăciune. E ca și cum singură mi-aș fi răpit tinereţea, pătând-o cu zădărnicii."
Refuzul categoric în fața concesiei chiar și când este vorba despre personalități marcante ale culturii românești a căror valoare nu este negată e surprinzător, neobișnuit și chiar incomod. Acest spirit tranșant a pus la încercare modul obișnuit de a aprecia asupra unor nume care s-au impus sau au fost impuse doar sub aspect pozitiv în cultura noastră: "Asperitățile" nu ar trebuie niciodată netezite și nici duplicitatea sau dualitatea iertate pentru a depăși etapa în care încă suntem: societate condusa/compusă de "foști" și de fii ai "foștilor".
O carte interesantă, însă aș fi dorit mai puține trimiteri culturale și mai multe elemente de cunoaștere despre scriitoare....deși ea ne spune la un moment dat că in paginile acestui roman are prioritate "eul literar", in dauna celui personal...