Vraciul, alias profesorul Wilczur, nu este un ideal, un model abstract, ci sinteza unor valori umane, rezultata dintr-o patrunzatoare si fina investigatie in cele mai diverse sfere ale potentialului uman, un simbol care pledeaza pentru echilibrul dintre ratiune si sentiment.
Profesorul Wilczur este un chirurg extrem de apreciat pentru talentul său medical. Cum orice meserie care necesită o asemenea dăruință impune și anumite sacrificii, profesia îl ține departe de familie.
La un moment dat, dupa o intervenție chirurgicală complicată, profesorul Wilczur ajunge acasă încărcat de cadouri pentru soția și fiica sa, însă descoperă că acestea îl părăsiseră. Cuprins de disperare, începe să le caute peste tot și, negăsindu-le, intră într-un bar, încercând să-și înece amarul în alcool. Apoi e snopit în bătaie de niște tâlhari.
A doua zi urmează calvarul: nu-și amintește nimic din viața lui de până atunci. Neștiind încotro s-o apuce, Wilczur își dă seama că nu-i rămâne decât să ia totul de la capăt, muncind cu ziua pe unde găsește de lucru. Cu timpul, descoperă că are cunoștințe de medicină și e înzestrat cu darul de a salva vieți.
Tadeusz Dołęga-Mostowicz was a Polish journalist and author of over a dozen popular novels. The best known, which in Poland became a byword for fortuitous careerism, was The Career of Nicodemus Dyzma. It is claimed by some that the book subsequently inspired the 1971 novel Being There by Jerzy Kosiński.
Tadeusz Mostowicz was born August 10, 1898, at his family's village of Okuniewo, near Vitebsk in the Russian Empire, the son of a wealthy lawyer. After graduating from gimnazjum (high school) in Vilna (now Vilnius, Lithuania), then Russian Empire in 1915 he embarked upon law studies at the University of Kiev. There he befriended numerous fellow members of the Polish diaspora and became involved in a local underground group of the Polska Organizacja Wojskowa (Polish Military Organization, abbreviated "POW" in Polish).
After the Russian Revolution, Okuniewo was seized by Bolshevik Russia, and Mostowicz's family moved to Poland, where they bought a small village. Also in 1918, Tadeusz moved to Warsaw, where he joined the Polish Army. He fought as a volunteer in the Polish-Soviet War of 1919-1921, and was demobilized in 1922.
While working at printing houses, Mostowicz sent short stories to newspapers and was finally discovered to be a talented reporter. From 1925 he was on the staff of the daily Rzeczpospolita (The Republic), one of the most influential newspapers in Poland. About that time he adopted the pen name "Dołęga", after his mother's Dołęga coat of arms. While a journalist, he began publishing short stories and pamphlets, many of which achieved considerable popularity.
In 1928 he quit his journalistic job and devoted himself full-time to writing fiction. The following year he finished his first novel, and in 1930 published it as Ostatnia brygada (The Last Brigade). However, it was not until 1932 that he became famous as the author of Kariera Nikodema Dyzmy (The Career of Nicodemus Dyzma), the most popular of his books. Initially serialized in newspapers, the novel proved a major success. Thereafter Mostowicz wrote an average of 2 novels a year. His monthly income is estimated to have exceeded 15,000 złotych, some 2,800 1939 US dollars.
During Poland's defensive war in 1939, Dołęga-Mostowicz was mobilized and served as commanding officer of an outpost defending a bridge over the Cheremosh River at the town of Kuty in southeastern Poland. On September 22, 1939, he was killed in a skirmish with the advancing Soviet Red Army.
In 1978 his remains were exhumed and on November 24 interred at Warsaw's Powązki Cemetery.
Ce carte, ce amintiri, o vară bântuită de furtuni și memorii, cartea asta am citit-o imediat după moartea bunicului, am și plâns la ea, ca un șuvoi de ploaie ritmică în luna lui cuptor, o carte minunată, două volume care au trecut prin mine, cartea asta a fost printre primele care m-a citit, eram singur cu ea și prin ea, ca o furtuna sălbatică de iulie, Vraciul reprezinta una dintre cărțile clasice care m-au format, eh, la 21 de ani nu e ca la 30...
"Omul este faurarul destinului său... Ce absurditate!" Deși a trecut mai mult timp de când am citit primul volum mi-a fost ușor sa reintru în atmosfera creată de autor. Povestea continuă făcând cunoscute întâmplările prin care trece profesorul Wilczur după ce își recăpăta memoria. Acesta se întoarce in spitalul în care cunoscuse consacrarea însă acolo are parte de ostilitatea colegilor ce sunt deranjați de revenirea lui.O parte dintre aceștia fac tot ce pot pt a-l determina sa plece. După o întâmplare nefericită, un pacient moare în timpul unei intervenții făcute de profesor, colegii acestuia pun toată întâmplarea pe seama oboselii profesorului , dau vina pe bătrânețe sau pe faptul ca amnezia de care a suferit își arata urmările. Pana la urma aceștia ajung la rezultatul dorit pt că profesorul nu mai poate suporta nedreptățile la care este supus și renunță, hotărând astfel să se întoarcă acolo unde este iubit și apreciat. "Orașul e un monstru. A pus intre om si pământ asfalt și beton. De unde sa-si ia omul sentimentele? Sentimentele vin din pamant , ca toate sevele vitale. In oras seaca, se farama, se prefac in pulbere, ramane numai creierul înfierbântat de lupta pentru existenta, creierul care nu este capabil sa gândească , ci numai sa combine! Sa planuiasca tot felul de masinatiuni. Mai repede, mai mult, mai abil. Omul nu se mai vede pe sine nu mai vede lumea." La Radolizki este primit cu bratele deschise însă și aici o sa aibă parte de momente grele pe care o sa le depășească cu o forță incredibila. Acțiunea nu îl urmărește doar pe profesor ci ne sunt descrise și trăirile altor personaje. Pe profesor l-am apreciat mult pt bunătatea acestuia, puterea de merge înainte și pt dăruirea și loialitatea cu care și-a privit meseria.
"Noi nu știm nimic despre existența organismului nostru, despre existența organelor noastre, atâta vreme cât se fac simțite prin durere. Atunci, omul privește în el , cum spune înțeleptul. Iar privirea în sine înseamnă exact reflecție. "
" În cuvintele "niciodată " și "intotdeauna" e mult patos și rareori adevăr."
Aici nu o să dau prea multe amănunte ca să nu vă stric prima lectură, dar mi-a tăiat tot farmecul din prima parte. Unele personaje au fost înlăturate atât de brutal încât aveai impresia că este un serial în care nu au mai avut buget pentru anumite personaje importante.
A fost adăugată o dramă care nu se mai termina, unul dintre personajele feminine mi s-a părut de-a dreptul scârbos și în aceeași oală intră automat și amantul ei. Săream peste unele pasaje în care un personaj introdus cam forțat bătea câmpii. Era un contrast prea mare între ce se întâmpla și ce începea el să filozofeze.
Nu am mai găsit nicio plăcere în acest volum și mi-a părut rău că nu a continuat în același stil curat ca în cel precedent.
O carte incredibil de bună. Se citește foarte ușor, este foarte bine scrisă, descrierile sunt atât de bune încât devine foarte ușor să îți imaginezi contextul în care se desfășoară acțiunea. În primul volum focusul mie mi s-a părut a fi mai mult pe acțiune, pe ceea ce se întâmplă cu profesorul, care m-a ținut în priză pentru a afla ce mai urmează. Dar în al doilea volum mi s-au părut evidențiate mult mai bine discuțiile filozifice dintre personaje, comparațiile dintre viața la sat versus oraș, niște discuții incredibil de bine scrise. Profesorul este un personaj foarte bine creionat, cu principii foarte faine care se regăsesc în toate deciziile și acțiunile lui, ceea ce mi-a plăcut foarte mult. O să o mai recitesc cândva, într-un viitor mai îndepărtat, că sigur o să văd alte lucruri în ea decât acum.
”... aș vrea ca sufletul lui să fie un instrument complex, să aibă atâtea însușiri și sunete, încât nici într-o viață întreagă să nu reușesc să i le descopăr și să i le cunosc.”
”... Pentru că nu-i o artă să fii un om simplu și prost, și să vrei să vorbești încontinuu, pentru a-ți exterioriza golul sufletesc, este o artă să știi să asculți. ”
”Înțelegi cuvântul <>? Eu l-am înțeles cu mai bine de treizeci de ani în urmă. Cândva am fost și eu sclav, un sclav cu nenumărați stăpâni. Stat, popor, religie, sentimente de toate genurile și de toate calibrele, onoare, ambiții. Imposibil de numărat. Și deodată, într-o bună și frumoasă zi, mi-am dat seama cât de încurcat sunt în toate acestea. M-a cuprins mirarea, apoi un râs zadarnic. Am făcut o săritură plină de grație și am ieșit din lada cu gunoi, dezrobit, independent, liber. Nici nu m-am uitat îndărăt ca să văd ce ruine am lăsat în urmă. Și nimic nu mai e în stare să-mi tulbure libertatea.”
”Pentru că mai trebuie să știi, conte, că sunt singurul om pe lume în fața căruia poți să te destăinui liniștit, fără teama că vei întâlni ironie, compătimire, schadenfreude, milă sau alte asemenea monstruozități. Voi fi insensibil ca un zid. Se pare că pentru asta am și fost inventat, chiar dacă evreii au inventat cu câteva mii de ani în urmă Zidul Plângerii.”
”-Cristofor Columb! O, Newton! O, Kopernik! Descoperitorule de noi adevăruri! Ce revelație, ce spirit de observație! Stimatul domn consilier a observat că oamenii sunt răi? Dar cum ar trebui să fie? Ai vrea, maestro, să-i prefaci în coruri de îngeri? Asta ar cere puțină trudă. Ar trebui să-i sterilizezi de tot ce este esența vieții. Ești chirurg, atunci fă trei amputații: amputația buzunarelor, amputația stomacurilor, ei, și așa mai departe. Atunci vor deveni mielușei. Oameni răi... Alții nu există. Ori sunt niște vite grase care își păzesc prada și își consumă propria grăsime, ori sunt niște câini turbați care te apucă de beregată! Alții nu există.”
”Numai că e greu să-i vezi. Sunt mai puțin activi decât cei răi. Nu atrag atenția asupra lor. Preocupați de munca lor liniștită, se mulțumesc cu o simplă bucată de pâine, pe când ceilalți luptă pentru existență per fas et nefas.”
”... din asta poți afla ce face timpul. Totul trece. Ceea ce cândva părea să fie întreg universul, peste câțiva ani ni se înfățișează ca un fir de praf și nu putem înțelege de ce ne-am lăsat furați de iluzii.”
”Adevărata iubire, chiar dacă se stinge, rămâne ceva măreț.”
Universul construit de scriitorul polonez rămâne dominat de personalitatea statuară a profesorului Rafal Wilczur, imaginată parcă din suferinţele tuturor cunoştinţelor sale. Indiferent de coordonatele geografice pe care ar ajunge mesajul umanist al romanului lui Tadeusz Dolega-Mostowicz, acesta are darul de a fi convingător, situându-se la nivelul celor mai bune opere ale literaturii europene de masă.
"- (...). Oraşul e un monstru. A pus între om şi pământ asfalt şi beton. De unde să-şi ia omul sentimentele? Sentimentele vin pământ ca toate sevele vitale."
Poate că volumul acesta nu s-a ridicat la nivelul celui dintâi, însă chiar și așa, a fost interesant. Câtă bunătate poartă în suflet acest profesor care renunță la fericirea lui pentru a altora și salvează viața unui om care i-a făcut atât rău. Cred că decizia sa de a se întoarce la moara lui Prokop și de a ajuta în continuare săracii este cea mai potrivită. Poate că toți avem nevoie de a ne îndepărta de otrava orașului și de apropia de natură.
Un volum mult mai lipsit de intrigă și acțiune decât primul, ceea ce nu e neapărat un lucru rău. Un volum care ne dezvăluie rolul adevărat al profesorului Wilczur în lumea în care trăiește: "tu, carissime, trăiești pentru a aduce fericire altora."(- Jemiol). "Vezi ce înseamnă orașul? Te otrăvește și te tâmpește. Printre străzile acestea, în forfota, în graba asta, în mijlocul tuturor pasiunilor, omul uită ce este, își uită plăcerile și aspirațiile. Am intrat în acest vârtej fără să pot realiza că nu aici este locul meu." - Wilczur "În aceasta constă fericirea, iar dacă nu fericirea, în orice caz sentimentul satisfacției, al utilității. Se pare că până la urmă e același lucru." - Wilczur "Dacă un rustic dintre aceștia iese dimineața din casă și vede purpura răsăritului de soare, draperiile cețurilor, grânele ușor vălurite și în loc să rămână cu gura căscată de admirație, strigă: iar au râmat porcii toată ceapa!... atunci, iartă-mă, conte, dar nu văd nici o dovadă că el ar fi observat răsăritul soarelui... cu cât este mai mare capacitatea ta de receptare a fenomenelor, cu atât mai mult ești om." - Jemiol "Iată un amănunt caracteristic omului. Grija pentru viitor. Fie el și cel mai apropiat, dar tot viitor...Poți să te gândești veșnic la viitor?...oamenii se gândesc mereu la ziua de mâine. În fiecare zi. Și numai la ziua de mâine. Din cauza aceasta nu sesizează un amănunt ca ziua de astăzi. Nu sesizează prezentul. Trăiesc mereu cu ziua de mâine, iar când acest mâine devine realitate, când ceasul măsoară un anumit număr de ore și-i transportă în acel mâine, atunci nu-i mai acordă nici o atenție, fiindcă urmăresc, ca nebunii, următoarea zi de mâine. Se scurg pe lângă ei evenimentele. Îi depășesc problemele, pretutindeni se întâmplă ceva. Ei însă nu pot vedea acest lucru, nu văd, nu reușesc să își concentreze atenția, fiindcă atenția lor este în întregime canalizată spre viitor. Dacă aș scrie monografia vremurilor noastre, i-aș da titlul „Oameni fără prezent”." - Jemiol
This entire review has been hidden because of spoilers.
Faptul că această carte publicată inițial în 1937 este citită și astăzi spune ceva despre modul foarte solid în care este construită și ”împachetată”. Personajele sunt foarte solid alcătuite, acțiunea este în bună și permanentă desfășurare, incitând cititorul să nu lase cartea din mână până nu ajunge la capătul ei. Până aici, toate bune.
Numai că literatura de non-ficțiune trebuie, în opinia mea, să poată vorbi despre realități umane încât să pară permanent ”mai adevărată decât realitatea” (nu mai știu cine oferea o astfel de definiție, concisă și extrem de cuprinzătoare, a adevăratei literaturi; pentru mine, este cea mai bună definiție a marii literaturi). Or tocmai în acest punct cartea suferă - personajele negative sunt realist alcătuite, dar cele pozitive (și mai cu seamă personajul principal, profesorul Wilczur) au în alcătuirea lor nu doar idealism, ci și utopie și lipsă de realism. Pe alocuri. Pe ici, pe colo, prin punctele esențiale...
Altfel un bun roman de citit într-o vacanță, de terminat într-o după-amiază însorită de weekend.
Cel de-al doilea volum continuă cu reincercarea de readaptare a profesorului Wilczur și a vieții sale de dinainte .... Am ales să fiu atât de ,,zgârcita" în cuvinte pentru a evita vr-un spoiler pentru a nu strica frumusețea acestei capodopere literare... Pentru asemenea cărții... pentru asemenea creații merită să lecturezi tot timpul. Acest roman îl recomand cât mai multor persoane.... omul este fauritorul propriului destin .... Dacă asi putea spune singura mențiune este aceea ca unele personaje relevante din primul volum au fost înlăturate aproape total din cel de- al doilea este un singur minus dar va las pe voi sa citiți și să descoperiți la cine mă refer dacă nu ați citit acest roman care pentru mine va rămâne în top probabil mult timp . Îl voi reciti peste ani cu siguranță.
"În vremurile de astăzi, când mintea există numai pentru a face rău, ce este prostia dacă nu cel mai de preț bun? Și ce este binele dacă nu înțelepciune? Viața devine un paradox. Atunci, poate înțelept e și faptul că tu, carissime, trăiești pentru a aduce fericire altora."
Vraciul-318 pagini Vraciul-350 pagini Mi-am dorit de foarte mult timp să citesc această carte și iată că a sosit momentul. Dacă primul volum m-a copleșit în totalitate, ei bine, volumul doi a fost un adevărat chin. Din păcate, dacă ar fi să vorbesc per total despre cărți atunci aș scădea nota dramatic, de asta o sa vorbesc despre ele separt și le voi nota în același fel. Vraciul, vol I O poveste simplă, nepretențioasă, dar m-a prins destul de repede. Un celebrul chirurg, soț și tată fericit într-o zi pierde totul, inclusiv memoria. Un om care a obținut totul prin propriile forțe și nu pentru el însuși, nu pentru faimă și bani, ci pentru o persoană dragă, o persoană care este tot universul lui. Toată lumea îl iubește, este un medic excelent și chiar dacă își pierde memoria acesta rămâne același om bun până la sfârșitul cărții, poate doar mai amar, mai tăcut, cuprins de o amărăciune ce îi va înnegrește existența. Își pierde chiar si sensul vieții când pierde și ultima rază de soare pe care a găsit-o în această nouă viață. Acest geniu devine un om simplu. Rătăcește pe drumuri doar de el știute, primește un nou nume, o altă viață care nu o dată îl duce în spatele gratiilor. Uneori, are mici amintiri, dar rămân umbrite de ceața din creier. Într-o bună zi însă soarta îi va da ocazia să se vindece, va fi la egalitate cu elita medicală. O altă linie merge în paralel cu cea menționată, o altfel de poveste de dragoste, suferință, inegalitate. O fată frumoasă și înfometată de cunoștințe, pe care soarta o va lăsa orfană, iar zvonurile îi pot distruge viața. La final cele două se unesc încât totul devine clar. Vraciul, Vol II SPOILER Poate că ar fi trebuit să mă opresc la prima carte. O carte la care am jelit, și am sperat, dar nu... eu nu știu să iau doze mici astfel am ajuns la o dezamăgire. Volumul doi este o chestie complet diferită, îmi permit să o numesc chestie pentru că am ramas efectiv frustrată în urma lecturii ei. Romanul este slab, chiar și persecuția doctorului este artificială. O să vă zic din start, in volumul doi apar foarte puține personaje din primul volum, de exemplu fiica Vraciului este doar menționată fugitiv, ni se spune că a plecat cu iubi in America și după i se sterge existenta. Pe baza titlului, autorul acordă mai multă atenție personajului principal - profesorul Vilchur și povestește despre activitățile sale medicale și despre viața personală după ce capitolul vieții sale în chip de vraci se incheie. Bătrânețea nu poate fi ocolitp nici de cei mai talentați oameni și pot fi ca un os în gât pentru tineri cu mai puțin succes. Pentru a dezvolta intriga, personaje minore și uneori complet lipsite de sens sunt reintroduse în narațiune, de exemplu acel filozof bețiv în compania căruia Vilchur și-a băut mințile devine un personaj aproape omniprezent in volumul 2. Spre sfârșitul romanului, interesul parcă începe să mă cuprindă din, dar să nu vă imaginași că m-a ținut mult... În concluzie, acest roman nu poate fi numit nici dezgustător, nici încântător. Dar pierde în mod clar în fața prumului volum deși într-o oarecare măsură completează povestea spusă anterior.