What do you think?
Rate this book
Greta Garbo
Când Cezar Petrescu, autorul atâtor romane cu atât de diverse surse de inspiraţie şi cu atât de diverse posibilităţi de investigaţie, ne-a anunţat că va scrie un roman intitulat „GRETA GARBO”, l-am privit cu neîncredere şi mirare.
— Cum? După „Întunecare” şi „Comoara Regelui Dromichet”, după „Baletul mecanic” şi „Calea Victoriei”, după „Simfonia Fantastică” şi „Scrisorile unui răzeş”, un roman care se intitulează „Greta Garbo”? Ce poţi scrie într-un roman, care se numeşte „Greta Garbo”?
„Tocmai – mi-a răspuns Cezar Petrescu, zâmbind cu acea placidă candoarea cu care rosteşte adevărurile cele mai teribile – tocmai fiindcă am scris Întunecare şi Comoara Regelui Dromichet şi Baletul Mecanic şi Simfonia Fantastică şi Scrisorile unui răzeş şi La Paradis general şi Drumul cu Plopi şi Omul din vis şi Omul care şi-a găsit umbra şi Kremlin şi Plecat fără adresă, tocmai pentru acest fapt, trebuie să scriu neapărat, am datoria să scriu, şi un roman care se numeşte Greta Garbo... Căci n-ai observat? Din ceea ce am făcut până acum, din ceia ce se lămureşte că am făcut până acum, nu observi care e profesiunea mea de credinţă scriitoricească? Înregistrez realitatea. O înregistrez parcelat. Articulez o realitate cu alta, o problemă socială sau psihologică, cu alta. Un roman cu altul. Toate vor alcătui o frescă. O frescă a epocii, cu problemele ei şi cu realităţile ei. Iar fiindcă problemele şi realităţile sunt diverse, diverse sunt şi subiectele mele, divers şi tonul, diversă şi atmosfera, divers şi scrisul... N-ai observat, că fiecare carte a mea, conţinea sâmburele contrariului, adică tocmai al romanului care avea să-i urmeze? Contradicţia e numai aparentă. Mă recreez de-o carte, de atmosfera unei lumi, închizând uşa cu zăvorul în urmă şi intrând pe altă uşă în altă lume, cu altă atmosferă. Între Întunecare şi Baletul Mecanic, între Scrisorile unui răzeş şi Kremlin, între Comoara regelui Dromichet şi La Paradis General, contradicţia e numai aparentă – de fapt sunt contrastele aceleiaşi lumi, unde mă simt totuşi la mine acasă, fiindcă tu ştii că eu am trăit viaţa, orice fel de viaţă, de la aspiraţiile cele mai înalte până la căderile cele mai de jos... Şi voi scrie Greta Garbo, fiindcă e un caz reprezentativ, un fenomen de depersonalizare caracteristic epocei, o dramă şi o comedie dacă vrei, tot atât de semnificativă pentru epocă şi tot atât de ispititoare pentru un romancier, cum ţi s-a părut ţie că merită să fie scris un roman ca Întunecare, Comoara Regelui Dromichet sau Baletul Mecanic. Voi serie romanul Greta Garbo, romanul unei victime foarte curente a fascinării pe care o reprezintă lumea Hollywood-ului şi al deformaţiei sufleteşti care face ravagii în anumite suflete şi vieţi, tocmai aşa cum scriu romanul Apostol al învăţătorilor, romanul Oraş patriarhal, al vieţii de provincie, romanul 1907 al revoluţiei ţărăneşti, romanul Taina a şasea, al căsătoriei... Întru cât socoţi, că unul e mai puţin vrednic de luare aminte decât celălalt? Întrucât o viaţă, e mai puţin interesantă, dramatică şi reprezentativă decât cealaltă?...
Acestea spunând, Cezar Petrescu şi-a luat pălăria, a plecat, s-a închis în casă şi a scris romanul.
Acum îmi pare că nici el, nici eu, nici lectorul, nu au de ce să regrete că s-a ţinut de cuvânt.
Pamfil Şeicaru
— Cum? După „Întunecare” şi „Comoara Regelui Dromichet”, după „Baletul mecanic” şi „Calea Victoriei”, după „Simfonia Fantastică” şi „Scrisorile unui răzeş”, un roman care se intitulează „Greta Garbo”? Ce poţi scrie într-un roman, care se numeşte „Greta Garbo”?
„Tocmai – mi-a răspuns Cezar Petrescu, zâmbind cu acea placidă candoarea cu care rosteşte adevărurile cele mai teribile – tocmai fiindcă am scris Întunecare şi Comoara Regelui Dromichet şi Baletul Mecanic şi Simfonia Fantastică şi Scrisorile unui răzeş şi La Paradis general şi Drumul cu Plopi şi Omul din vis şi Omul care şi-a găsit umbra şi Kremlin şi Plecat fără adresă, tocmai pentru acest fapt, trebuie să scriu neapărat, am datoria să scriu, şi un roman care se numeşte Greta Garbo... Căci n-ai observat? Din ceea ce am făcut până acum, din ceia ce se lămureşte că am făcut până acum, nu observi care e profesiunea mea de credinţă scriitoricească? Înregistrez realitatea. O înregistrez parcelat. Articulez o realitate cu alta, o problemă socială sau psihologică, cu alta. Un roman cu altul. Toate vor alcătui o frescă. O frescă a epocii, cu problemele ei şi cu realităţile ei. Iar fiindcă problemele şi realităţile sunt diverse, diverse sunt şi subiectele mele, divers şi tonul, diversă şi atmosfera, divers şi scrisul... N-ai observat, că fiecare carte a mea, conţinea sâmburele contrariului, adică tocmai al romanului care avea să-i urmeze? Contradicţia e numai aparentă. Mă recreez de-o carte, de atmosfera unei lumi, închizând uşa cu zăvorul în urmă şi intrând pe altă uşă în altă lume, cu altă atmosferă. Între Întunecare şi Baletul Mecanic, între Scrisorile unui răzeş şi Kremlin, între Comoara regelui Dromichet şi La Paradis General, contradicţia e numai aparentă – de fapt sunt contrastele aceleiaşi lumi, unde mă simt totuşi la mine acasă, fiindcă tu ştii că eu am trăit viaţa, orice fel de viaţă, de la aspiraţiile cele mai înalte până la căderile cele mai de jos... Şi voi scrie Greta Garbo, fiindcă e un caz reprezentativ, un fenomen de depersonalizare caracteristic epocei, o dramă şi o comedie dacă vrei, tot atât de semnificativă pentru epocă şi tot atât de ispititoare pentru un romancier, cum ţi s-a părut ţie că merită să fie scris un roman ca Întunecare, Comoara Regelui Dromichet sau Baletul Mecanic. Voi serie romanul Greta Garbo, romanul unei victime foarte curente a fascinării pe care o reprezintă lumea Hollywood-ului şi al deformaţiei sufleteşti care face ravagii în anumite suflete şi vieţi, tocmai aşa cum scriu romanul Apostol al învăţătorilor, romanul Oraş patriarhal, al vieţii de provincie, romanul 1907 al revoluţiei ţărăneşti, romanul Taina a şasea, al căsătoriei... Întru cât socoţi, că unul e mai puţin vrednic de luare aminte decât celălalt? Întrucât o viaţă, e mai puţin interesantă, dramatică şi reprezentativă decât cealaltă?...
Acestea spunând, Cezar Petrescu şi-a luat pălăria, a plecat, s-a închis în casă şi a scris romanul.
Acum îmi pare că nici el, nici eu, nici lectorul, nu au de ce să regrete că s-a ţinut de cuvânt.
Pamfil Şeicaru
- GenresRomanian Literature
320 pages, Paperback
First published January 1, 1934
1 person is currently reading
29 people want to read
About the author
Cezar Petrescu
102 books55 followersS-a născut la Hodora-Cotnari, județul Iași, fiu al inginerului Dimitrie Petrescu, profesor la Școala agricolă Trifești lângă Roman, unde viitorul scriitor a și învățat între 1901-1903. Urmează liceul la Roman și apoi la Iași, unde își ia bacalaureatul în anul 1911. Obține licența în drept în anul 1915.
Cezar Petrescu, scriitor fecund, care pe urmele lui Honoré de Balzac aspira să scrie o nouă "Comedie umană", o Cronică românească a veacului XX. Este unul din cei mai de seamă gazetari din prima jumătate a veacului.
Alături de Lucian Blaga, A. Maniu și Gib Mihăescu întemeiază revista "Gândirea" în anul 1921. Este fondator al ziarelor Cuvântul și Curentul în 1928; director al ziarului oficios România în 1938 și al revistei România literară, 1938- suprimate în 1940; membru al Academiei Române, din 1955. Se afirmă ca romancier cu romanul "Întunecare" (1927-1928).
Obține Premiul național pentru literatură în 1931 și Premiul de Stat pentru dramaturgie în 1952 pentru piesa Nepoții gornistului - colaborare cu M. Nivicov
Cezar Petrescu, scriitor fecund, care pe urmele lui Honoré de Balzac aspira să scrie o nouă "Comedie umană", o Cronică românească a veacului XX. Este unul din cei mai de seamă gazetari din prima jumătate a veacului.
Alături de Lucian Blaga, A. Maniu și Gib Mihăescu întemeiază revista "Gândirea" în anul 1921. Este fondator al ziarelor Cuvântul și Curentul în 1928; director al ziarului oficios România în 1938 și al revistei România literară, 1938- suprimate în 1940; membru al Academiei Române, din 1955. Se afirmă ca romancier cu romanul "Întunecare" (1927-1928).
Obține Premiul național pentru literatură în 1931 și Premiul de Stat pentru dramaturgie în 1952 pentru piesa Nepoții gornistului - colaborare cu M. Nivicov
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 7 of 7 reviews
July 19, 2020
E necesara lectura “Baletul’ui mecanic” inainte pentru ca readuce in scena anumite personaje cheie.
March 29, 2020
O bună carte pentru o demonstrație de reprezentare a femeii fatale (femme fatale, vamp) în societatea românească de la 1932. Ai în centru un personaj feminin (Alina Gabor), dar care nu joacă atât de mult pe cât e jucată de celelalte personaje. Dacă se vrea o lectură a unei cărți cu un personaj activ, aceasta nu este o soluție propice. Pentru că e pasivă. Are scurte momente când pare că va instiga revoluția secolului (dar pe lângă o tăcere placidă și contemplare plată, nu ia atât de mult pentru ceva să pară o explozie vulcanică), dar sunt scurte și stinse din timp, măcar până să nu încolțească în mintea citorului impresia că va avea un James Bond feminin gata să ia lumea pe sub tocurile pătrate.
Personajele sunt fade, acțiunea nu este spectaculară, iar tema identității și confruntarea cu impostorul pare să fie mai-mai cu succes expusă în alții (vezi Schiller, de exemplu, The Ghost Seer).
Lectură plăcută, au revoir!
Personajele sunt fade, acțiunea nu este spectaculară, iar tema identității și confruntarea cu impostorul pare să fie mai-mai cu succes expusă în alții (vezi Schiller, de exemplu, The Ghost Seer).
Lectură plăcută, au revoir!
March 19, 2021
I-aş fi dat 3 stele dar ultimele 30-40 de pagini au fost decisive, pentru că mă tot întrebam dacă are vreun sens să mai pierd câteva minute ca să-l termin. Romanul începe promițător, deşi este structurat atipic, dar pe măsură ce acțiunea se desfăşoară, devine din ce în ce mai clişeistic şi, îmi pare rău să o spun, stupid.
Deşi conceptul este interesant, personajul principal este unidimensional, fad şi pasiv. Acțiunea previzibilă până la un punct, apoi lipsită de sens şi exagerată.(nu ştiu cât de mult sens ar fi avut dacă aş fi citit Baletul mecanic)
Poate nu ştiu eu să apreciez, sau poate aveam aşteptări prea mari fiindcă restul romanelor de Cezar Petrescu pe care le-am citit au fost superbe şi complexe din toate punctele de vedere (de ex. Întunecare, Calea Victoriei), dar ultimele capitole au fost de-a dreptul dezamăgitoare.
Deşi conceptul este interesant, personajul principal este unidimensional, fad şi pasiv. Acțiunea previzibilă până la un punct, apoi lipsită de sens şi exagerată.(nu ştiu cât de mult sens ar fi avut dacă aş fi citit Baletul mecanic)
Poate nu ştiu eu să apreciez, sau poate aveam aşteptări prea mari fiindcă restul romanelor de Cezar Petrescu pe care le-am citit au fost superbe şi complexe din toate punctele de vedere (de ex. Întunecare, Calea Victoriei), dar ultimele capitole au fost de-a dreptul dezamăgitoare.
September 19, 2021
Stilul usor ironic de prezentare a evenimentelor si caracterizare a personajelor devine obositor pe masura ce se inainteaza in naratiune, lasand impresia ca enumerarile au doar rolul de a prelungi paragrafe si numarul de pagini al cartii. Desi premisa este interesanta, modul de dezvoltare a povestii si situatiile absurde si (unele) neexplicate care se succed spre finalul cartii au stricat (cel putin pentru mine) farmecul povestii. Finalul pare fortat si neverosimil, iar personajele au un parcurs atat de rapid de la o extrema la alta, exagerand trairile lor si contextele aferente pana la dramatism, incat totul constribuie spre un sentiment de frustrare a cititorului la finalizarea cartii.
August 11, 2021
În port a ancorat de trei zile un yacht alb. Nimeni nu ştie de unde-a venit, încotro pleacă, de ce-a poposit aci şi nu aiurea. E un yacht enigmatic, cu pavilionul unei ţări exotice, din celălalt emisfer.
Dimineaţa când plaja se populează cu umbrele multicolore, cu femei pârguite de soare în costume muiate în toate cernelile curcubeului, când marea presărată de înotători, pare o imensă tavă de email albastru pe care s’au rostogolit capetele a o mie de ghilotinaţi după o execuţie capitală în bloc ordonată de un crunt satrap al Orientului; dimineaţa, toţi ochii se îndreaptă spre yachtul nemişcat şi alb, căutând să-i descifreze secretul. Niciun binoclu n’a descoperit în trei dimineţi nimic nou. Niciun ochean. Matrozi spălând puntea, alama şi nichelul scânteind în soare. Pe urmă pustiu. Nicio suflare. Un yacht enigmatic şi mort; venit nimeni nu ştie de unde, poposit aci nimeni nu ştie dece, plecând nimeni nu ştie încotro.
A patra dimineaţă yachtul a dispărut. Portul a rămas mai gol. Pe plajă întrebările au fost mai multe ― şi răspuns n’a putut da nimeni. Iar pe emailul albastru al mării se rostogolesc legănate de valurile moi, aceleaşi capete de ghilotinaţi după o execuţie capitală ― capetele înotătorilor care se depărtează câteva sute de metri de tărm, ca să se întoarcă fideli şi osteniţi, la mediocritatea lor terestră dintotdeauna, la casa cu copii plângând şi uzând pantalonii, la sfârşitul concediului când iarăşi vor intra în birouri întunecoase să înşire cifre în condici, la slugi şi la ratele de chirie, la aventurile extraconjugale în camere urâte şi străine, la boli şi la scadenţe, la fumul oraşelor şi la nasturele care trebuie cusut.
În vremea aceasta, pe drumul apelor, departe spre mările de sud cu alte constelaţii şi cu peşti fosforici, sburând într’aripaţi peste proră, yachtul înaintează cu fiecare milă spre o lume magică unde nimic nu mai supravietueşte din vulgarul cotidian. O lună şi altă lună. Apar insulele de coraliu cu înalţi cocotieri, plecându-şi frunzele palmate pe lagune, culcând pe nisipul de sidef umbre albastre cum nu le-a cutezat niciun pictor.
Acolo apa e străvezie de se citesc stâncile adâncurilor cu stele de mare şi cu ciudate apariţiuni, pe care nu le ştii dacă aparţin regnului animal sau vegetal. E adevăratul tezaur, nesăcătuit, al oceanelor, cu mai multe brăţări încrustate, mai lungi coliere de nestemate, mai multe rubine, mărgăritare, smaragde, topaze şi ametiste, de cât s’au înecat odată cu galioanele Spaniei. O apă străvezie şi caldă, unde înotul e aerian şi de unde seara, când te întorci la tărm, pe nisipul blond, cad stropi de lumină fiindcă ai înotat într’o apă de lumină, cu miliarde de microorganisme fosforice.
― N’are să sfârşească niciodată călătoria noastră, Greta! şopteşte bărbatul culcat pe plaja unde n’a călcat niciun picior omenesc.
Dimineaţa când plaja se populează cu umbrele multicolore, cu femei pârguite de soare în costume muiate în toate cernelile curcubeului, când marea presărată de înotători, pare o imensă tavă de email albastru pe care s’au rostogolit capetele a o mie de ghilotinaţi după o execuţie capitală în bloc ordonată de un crunt satrap al Orientului; dimineaţa, toţi ochii se îndreaptă spre yachtul nemişcat şi alb, căutând să-i descifreze secretul. Niciun binoclu n’a descoperit în trei dimineţi nimic nou. Niciun ochean. Matrozi spălând puntea, alama şi nichelul scânteind în soare. Pe urmă pustiu. Nicio suflare. Un yacht enigmatic şi mort; venit nimeni nu ştie de unde, poposit aci nimeni nu ştie dece, plecând nimeni nu ştie încotro.
A patra dimineaţă yachtul a dispărut. Portul a rămas mai gol. Pe plajă întrebările au fost mai multe ― şi răspuns n’a putut da nimeni. Iar pe emailul albastru al mării se rostogolesc legănate de valurile moi, aceleaşi capete de ghilotinaţi după o execuţie capitală ― capetele înotătorilor care se depărtează câteva sute de metri de tărm, ca să se întoarcă fideli şi osteniţi, la mediocritatea lor terestră dintotdeauna, la casa cu copii plângând şi uzând pantalonii, la sfârşitul concediului când iarăşi vor intra în birouri întunecoase să înşire cifre în condici, la slugi şi la ratele de chirie, la aventurile extraconjugale în camere urâte şi străine, la boli şi la scadenţe, la fumul oraşelor şi la nasturele care trebuie cusut.
În vremea aceasta, pe drumul apelor, departe spre mările de sud cu alte constelaţii şi cu peşti fosforici, sburând într’aripaţi peste proră, yachtul înaintează cu fiecare milă spre o lume magică unde nimic nu mai supravietueşte din vulgarul cotidian. O lună şi altă lună. Apar insulele de coraliu cu înalţi cocotieri, plecându-şi frunzele palmate pe lagune, culcând pe nisipul de sidef umbre albastre cum nu le-a cutezat niciun pictor.
Acolo apa e străvezie de se citesc stâncile adâncurilor cu stele de mare şi cu ciudate apariţiuni, pe care nu le ştii dacă aparţin regnului animal sau vegetal. E adevăratul tezaur, nesăcătuit, al oceanelor, cu mai multe brăţări încrustate, mai lungi coliere de nestemate, mai multe rubine, mărgăritare, smaragde, topaze şi ametiste, de cât s’au înecat odată cu galioanele Spaniei. O apă străvezie şi caldă, unde înotul e aerian şi de unde seara, când te întorci la tărm, pe nisipul blond, cad stropi de lumină fiindcă ai înotat într’o apă de lumină, cu miliarde de microorganisme fosforice.
― N’are să sfârşească niciodată călătoria noastră, Greta! şopteşte bărbatul culcat pe plaja unde n’a călcat niciun picior omenesc.
September 26, 2020
Până pe la jumătatea romanului, acțiunea e foarte intensă și captivantă. Te prinde. Ideea de la care pornește cartea e interesantă: asemănarea unei timide eleve de liceu cu celebra actriță Greta Garbo stârnește în jurul ei reacții care îi vor schimba destinul. Societatea interbelică se conturează la fel de interesant pe fundal. Totuși, în partea a doua lucrurile se complică aproape neverosimil și nejustificat. Finalul în schimb e inspirat. O carte bună.
November 21, 2021
"Greta Garbo", persecuția unei asemănări. Depersonalizarea printr-o asemănare.
This entire review has been hidden because of spoilers.
Displaying 1 - 7 of 7 reviews