Retroversiuni. Antologie de proză scrisă de femei

by Cristina Ispas (Coordonatoare), Ştefania Mihalache, Simona Sora

POV: o sumă de intimități care vibrează incandescent, o mână de voci puternice și extrem de diferite și o traiectorie emoțională fragilă pe care ele o recompun. Altfel spus, un #moodboard extrem de realist al scurtcircuitelor feminității de azi – rolul de mamă/mamă singură, relația mamă-fiu (și nu numai), dinamica disfuncțională de cuplu, echilibrul precar dintre personal și profesional, coeziuni emoționale feminine de tot soiul (sau lipsa lor), violența domestică &, în general, toată „moștenirea“ genetică și mecanismele sociale contemporane care ne modelează în fiecare zi.

Și nu doar atât: dincolo de un exercițiu al empatiei și o hartă a afectivității care lipsea din peisajul literar contemporan, Retroversiuni e și o invitație la un party electric și, în același timp, vulnerabil, a wild ride, oricum, care promite un carusel de emoții (tari!). Have fun & watch out!

Andreea Pop

Genres: Short Stories, Romanian Literature, Feminism, Fiction

268 pages, Paperback

Published January 1, 2023

Reviews

[Hristina]

Pornisem cu ideea de a nota ceva mai substanțial pe marginea fiecărui text dar mi-am dat seama relativ repede că nu sunt în stare să scriu despre atât de multe texte cu care nu fac casă bună. Care ar fi câștigul? Dacă ar fi fost un roman, probabil ca-l puneam deoparte, dar proză scurtă fiind, o surpriză putea sa apară oricând. Numele autoarelor au fost și ele o motivație, de altfel pentru ele am și întins mâna după antologia asta, așa că a existat o rațiune pentru a ajunge la final
Spun din capul locului ca le susțin pe scriitoarele noastre și pe cele de pretutindeni, că literatura are nevoie de femei așa cum firea întreaga are nevoie de ele. Încep sa cred însă că literatura feministă nu poate fi scrisă de oricine. Și de fapt, eu personal, nici nu aștept asta de la ele. Nimic nu e mai feminist decât o literatura valoroasă. Repet, nimic nu afirmă, nu impune, nu subliniază femeia mai mult, mai bine și mai apăsat decât literatura autentică, literatura scrisă de femei care nu poate fi trecuta cu vederea între orice literaturi ar sta.

În Retroversiuni exista o singura povestire de 5 stele. Cea a Doinei Ruști. Este singurul text în care mi s-a părut că citesc literatură veritabilă si il socotesc ca pe o planetă separată, un teritoriu in afara antologiei. In mărunta mea opinie este o diferență de clasă, nu doar de maturitate si de experiență a scrisului. Astfel că o plasez pe DR intr-un registru separat și singular sub care se așează tot restul.

Există câteva texte confesive, în care autoarele rămân ele însele. Au fost probabil cele mai ok. Autentice, nu texte memorabile, dar ținute bine în mână, fără stângăcii. Aici ar intra Moni Stanilă și Raluca Nagy, ultima, în "Povestea vieții mele", având chiar îndrăzneala de a construi întregul text pe un nucleu cu acces interzis, el rămânând nedezvaluit până la sfârșit. Acest lucru mi se pare total dezinhibat și denotă o lejeritate în propria piele care mi-a plăcut. Dar numai asta voi reține din poveste. Moni Stănilă, în "Vindem casele si fugim", pune pe masă un subiect foarte actual, foarte dramatic și pe care-l privește dintr-un punct de vedere foarte personal și foarte transparent. As spune ca e valoros din pricina realității lui și a faptului ca e scris cu rezerva, excluzând categoric patosul ori sentimentalismul.

Mai este câte un text în care se întrevede foarte mult bagaj personal, memorie, amintire, moștenire personala, amalgamată într-o istorie ficțională. Monica Tonea, aduce si ea o parte din ceea ce este și țese fictional pe lângă, dar intr-un echilibru nu foarte bine menținut. Astfel că în textul ei "Cheat day" Agripina e ceva, personajul care narează la persoana întâi e altceva și, în sfârșit, istoria cutiei și Maman sunt si ele altă treabă.

Povești mai ample, cu întindere temporală mai cuprinzătoare și cu multa istorie aparținând epocii comuniste, sunt mai multe. "Etajul șapte al unui cămin de nefamiliști", Diana Iepure, "Doua femei", Paula Erzianu, "Să moară întâi bărbatul, pe urmă femeia", Ioana Bradea sunt toate un gen de poveste cum am citit grămezi. Fără să fie rele, nu pot trece pragul spre textele cu adevărat notabile. Traiectorii feminine, umile cele mai multe, puse la încercare de sorți, timpuri și conjuncturi, sunt derulate mai repede sau mai încet printre căsnicii, legături nefericite, munci, acceptari tacite sau mărunte bucurii. Paula Erzianu are o vorbă moldoveneasca pe care o păstrează, asta ii colorează universul povestit și este un plus de originalitate. Citibile, rămân totuși lipsite de originalitate, confundabile chiar și intre ele, merg pe drumul bătut de alte texte. O gramada de bunici si mămici pare că și-au deșertat amintirile în tastaturile doamnelor scriitoare și uneori ca le-au luat locul cu totul. Sigur ca ies la iveala și aici, tare, nedreptăți, inepții ale sistemului...

Un scris care nu mi-a dat senzatia de gumă de mestecat fără gust este în "Pisicăreasa" Simonei Sora. Însă finalul pe mine m-a pierdut și m-a descumpănit, chiar am avut impresia ca și-a ras de mine 🙂 deși sunt convinsă că n-a fost așa.

Ceva mai original, în afară locului comun, mult mai mult bazat pe creativitate, face Elena Vlădăreanu în "Stârcul auriu". Ea schimbă și perspectiva introducând un narator bărbat, și încă mai mult, textul are un schepsis și un clenci, astfel că faci ochii mari și te întrebi, e asa cum cred eu, despre asta e vorba aici?? Este, oricum, în afară oricărui scenariu cunoscut.

Un scenariu bun are Ruxandra Burcescu în "Taketsubo" dar stilistic rămâne mediocru, din păcate, conduce textul fără grație doar pentru a induce tensiune. Însă macar iese din tiparele arhicunoscute, ideea, chiar daca simplă, are o anumita prospețime binevenită.

Maria Manolescu în "A doua plecare" încearcă si ea o abordare noua și ii reușește dar ajunge tot la un subiect mult prea uzat al epocii comuniste și ce păcat pentru asta! Ea descoperă o rută nouă, un traseu neumblat, dar ajunge în vârful cucerit de alții înainte. Oricum i-as da 4 stele pentru ce a făcut aici, și din cauza contextului creat de celelalte povestiri, atât de puțin inovator.

Singura urmă de umor, de nerv și de zvâc este de găsit în "Lili pleacă din Dănceni" scris de Corina Sabău. În scenariul fetei de la țară cu părinții încuiați, maturizarea și debutul ei în viata sexuală, apoi maritală, sunt tratate nu dramatic sau lacrimogen, ci cu o luciditate ușor acidă, satirică. Din păcate și aici este un subiect prea tocat, acest inepuizabil mediu rural si felul in care sunt privite copilele de măritat, dar măcar rămâne abordat si scris onorabil.

Suzanica Tănase în "Omenește" împarte textul ei în trei si e singura care oferă perspective multiple, un lucru bine venit, însă îneacă textul, sensibilitatea se întoarce împotriva ei, dozajul scăpându-i din mâini. Măcar o voce dacă ar fi emis în alt registru, unul mai laconic, mai rece si povestirea s-ar mai fi eliberat de balast.

Și Simona Goșu sufoca ceva în "Împăcare" din păcate. Pune în cârca personajului copil o sarcină ingrată oricum, aceea de a explica adulților ca uneori iubirea nu este oferita decat din cauza neputinței de a o nutri, un lucru cam pretențios, as spune eu. Dar problema e ca povestirea angrenează prea multe detalii inutile care nu ridica textul cu nimic, nu aduc plusvaloare, estompand profilul fetiței.

În fine, toate celelalte texte mi s-au părut sub trei stele. Fie pentru ca sunt redundante până la disperare, învârtindu-se mereu si mereu pe un fus ca niste sforicele mici și uzate, fie ca se încarcă cu platitudini și situații deja clișeice, fie ca nu reușesc sa pună ceva, o urma de stil, de prospețime, o idee interesantă, în tot corpul textului. Surprinzător că tema părintelui unic, tema maternității, a socializării impuse de minori, este exploatată atât de sărac și de strâmt. La fel platitudinea vieții rutinate din casnicii, a femeii incorsetate de responsabilitatile vieții, subiecte care nu sunt capabile sa stârnească in mintea femeilor nici o întrebare existențială, nici o revoltă, o furtună virtuală de idei, un zbucium cu o vagă tentă intelectuală, ceva cât de cât incitant... Sau măcar la nivel de actiune, de reactie fizică, o decizie care sa spargă un tipar, sa răstoarne o situație.
O mare dezamăgire a fost povestea femeii din "Așteptare" care se comporta în depresie făcând exact ce nu face un niciodată un depresiv. Vorbește zilnic la telefon, iese zilnic afară din casă, înregistrează cu fidelitate ce fac alte persoane sau spune "nu eram eu omul care să se dea bătut cu una cu două".
Dezamăgitor și personajul feminin-prietenă a mamei singure, care întreabă, referitor la copilul care n-are cu cine rămâne acasa: "daca-l culci mai repede?" Adica il culci, il lasi singur și pleci. Sau întreabă de ce nu bea acasă după ce se culcă copilul. "Acasă, femeie, cum unde sa bei. Bea și tu după ce se culcă." Apoi, cu copilul, noaptea după un concert: "doar nu te duci acasă!". Astfel că o povestire despre mamele singure cu copii minori s-a transformat în capul meu într-o povestire cu o femeie care are o prietenă măcar putin idioată. Profilul mamei amatoare de rock este fad si lipsit de caracter, ar fi putut merge la muzica country sau la concertul de la zilele orașului cu cine s-o nimeri.
Numele Carmin și Zian din "E mult de lucru aici", mi-au secat inima, pisica Ramona mi-a dat senzatia de răsturnare a onomasticii pe lume. Altfel a plouat cu cucuvele, cimpanzei, găini, viespi, dar cel mai greu a fost cu pocnitul puricilor si colectatul acestora în recipientul cu apă, de fapt nici cu asta, cel mai greu a fost sa citesc colecția de nimicuri strânsă în povestire, nivelul infantil al replicilor și sentimentul de pustiu rămas în urma lecturii.

Există și texte atât de putin muncite, atât de rapid expediate, ca m-am întrebat de ce-au mai fost scrise. Există și un text care n-ar fi trebuit să părăsească jurnalul intim personal.

Asta rămâne o mare întrebare: de ce se publica o antologie de texte, doar pentru că se poate? Este selecția un câștig pentru cititor? Există un câștig real după această lectura? Era o altă carte care îmi putea umple timpul cu mai multă satisfacție estetica, sufleteasca, intelectuală?

Pentru mine asta n-a fost despre feminism. Sa scrii cât poți de bine este mai feminist decât, sa zicem, o poveste despre o femeie copleșită de maternitatea ei, asta cred eu. Dacă nu se poate, să facem un marș. Să ținem un discurs, o prelegere, un curs de emancipare. Să tipărim o declarație, un manifest. Dacă vrem carti, atunci avem nevoie de literatură. De nimic altceva.

[Robert Trașcu · Rating 5 out of 5]

Una dintre dorințele mele cele mai mari e să ajung la performanța de a scrie ca o femeie. Citind Retroversiuni, mi-am dat seama că nu cred că voi putea vreodată să scriu ca o femeie, pentru că nu pot să simt ceea ce simt femeile și să percep prin câte trec zilnic. Dar în schimb pot scrie ca un barbat la fel de vulnerabil și deschis la propriile sale suferințe la fel cum face fiecare femeie din această antologie.💖 Și cred că asta spune foarte multe despre felul cum te modelează această carte.

[andreea ⋆˚꩜ · Rating 5 out of 5]

"Au fost câţiva ani buni, limpezi, în care ea s-a simțit iubită. Uneori, seara, la lumina focului, el îi citea din poeziile pe care începuse să le scrie într-un caiet galben cu coperți din piele întoarsă și timpul părea că rămăsese pe loc pentru ei. Avea impresia că se afla acolo unde trebuie. Cu cine trebuie.
Apoi a venit fata, iar el s-a bucurat. A devenit şi mai tandru, şi mai blând, de parcă se deschisese ceva în el necunoscut ei până atunci. O hipersensibilitate ca o floare rară.
Se emoționa uşor, devenea melancolic şi parcă nu se mai oprea din scris. Umpluse cu poezii caietul lui galben, poezii pe care i le citea doar fetei și niciodată ei. Lângă foc nu mai ajungeau seara, el era mai mereu obosit iar ea din ce în ce mai dezamăgită. Cu cât creştea afectivitatea lui pentru lucrurile nevăzute şi simțite, cu atât devenea ea mai dură şi mai încăpăţânată, mai bărbată.
A inteles dintr-o dată că fata lor deschisese o prăpastie între ei doi, o prăpastie pe care ea nu avea puterea să o treacă." Suzănica Tănase ❤️‍🩹

[Gabriela Rus · Rating 3 out of 5]

Texte între slăbuț și foarte bun, voci feminine clare, oneste, subiecte de regulă nesurprinzătoare, dar își ating scopul. Împărtășesc aspecte ale feminității, cu multă sensibilitate. Preferatele mele au fost Simona Goșu, Raluca Nagy, Corina Sabău, Ruxandra Burcescu, Ioana Bradea și vocea distinctă care m-a cucerit (din noi) - Maria Manolescu. Apreciez si tehnica ireproșabilă a doamnei Ruști, dar povestea nu a fost pe gustul meu.

[Alexandra · Rating 3 out of 5]

Cred că mi-a plăcut antologia și mai mult după ce am citit nota finala a lui Victor Cobuz și într-adevăr este impresionant ce au reușit autoarele să facă cu aceste povestiri, cum au surprins diferite ipostaze ale femeilor din România după 2000 și ale situațiilor social-politice din care vin acestea.
Și această antologie nu este destinată exclusiv femeilor dar ci și bărbaților: “pentru că avem multe de învățat de aici, ca fii, ca parteneri, ca prieteni, ca tați, ca membri ai unei comunități”.

[Ioana · Rating 4 out of 5]

Literatura română contemporană e bine-mersi! Mi-a plăcut.

[Diana Maria - Talida · Rating 5 out of 5]

O lectură cu multă povară emoțională, dar una pe care e necesar să o simți.