What do you think?
Rate this book
Jocul cu trecutul: Istoria între adevăr și ficțiune
Ceea ce numim îndeobşte istorie nu este, în raport cu realitatea, decât o naraţiune simplificată, dramatizată şi învestită cu sens. Ea filtrează trecutul, îl adaptează şi îl deformează, trecându-l prin sita imaginarului şi structurându-l în sensul ideologiilor prezentului.
În acest eseu despre condiţia istoriei, Lucian Boia şi-a propus să desluşească regulile potrivit cărora se petrece deplasarea dinspre real spre imaginar, dinspre unica istorie care a fost spre multitudinea de reconstituiri posibile. Sistemul de interpretare aplicat cazului românesc în Istorie şi mit în conştiinţa românească este extins acum la scara întregii istorii.
În acest eseu despre condiţia istoriei, Lucian Boia şi-a propus să desluşească regulile potrivit cărora se petrece deplasarea dinspre real spre imaginar, dinspre unica istorie care a fost spre multitudinea de reconstituiri posibile. Sistemul de interpretare aplicat cazului românesc în Istorie şi mit în conştiinţa românească este extins acum la scara întregii istorii.
190 pages, Paperback
First published January 1, 1998
5 people are currently reading
159 people want to read
About the author
Lucian Boia
68 books258 followersLucian Boia is a Romanian historian, known especially for his works debunking Romanian nationalism and Communism.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 12 of 12 reviews
November 22, 2017
"Istoria este un inepuizabil joc cu trecutul. Rămane să-l facem cît mai inteligent şi mai sugestiv. Să nu fim dezmăgiţi de imposibilitatea unei versiuni ultime. Istoliile pe care fără încetare le recreăm sînt mai variate şi mai stimulante decât univoca şi nu prea convingătoarea istorie efectivă. Ele ne însotesc drumul nostru, ne ajută să ne precizăm proiectele, să ne înţelegem pe noi înşine. Poate că istoria spune pînă la urmă mai puţine decît am dori despre trecut, dar spune cu sigranţă foarte mult despre spiritul uman, despre neliniştile, căutarile şi speranţele sale."
Read
April 9, 2022“Trăim într-o lume de imagini, multiple și contradictorii. Imaginea sa despre sine și imaginea tuturor celorlalți despre el. Existăm dar nu avem acces la noi înșine decât printr-un joc de imagini.”
Autorul susține că generalii pregătesc fiecare război luându-l în considerație pe cel precedent. “Au intrat cu entuziasm în Primul Război Mondial, socotind că va fi un conflict scurt, rezolvat cum fuseseră confruntatile armate ale secolului al XIX-lea. S-au trezit într-un război de poziții, încremenit, an după an de-a lungul tranșeelor fortificațiilor. […]Al doilea război nu a mai semănat cu primul: S-a caracterizat prin mișcare, acțiuni ample pe spații imense și rasturnari dramatice de situație. Americanii au învățat lecția și au aplicat-o în războiul din Coreea, printr-o ofensivă în forță, urmată de zdrobirea completă a adversarului.
“Din nou, lecția a fost învățată și aplicată în războiul din Vietnam. S-au aruncat mai multe bombe asupra Vietnamului decât asupra Germaniei și Japoniei în cel de-al Doilea Război Mondial, deosebirea fiind că junglă nu este prea sensibilă la bombardamente. Nesesizand diferența, America a pierdut primul război din istoria ei.”
În viziunea lui, istoria nu se repetă, noi îi spunem istoriei ce trebuie să ne învețe. “Putem fi seduși și derutați de asemănări întâmplătoare, însă, în datele lui esențiale, prezentul nu este niciodată aidoma trecutului.”
Pentru Hegel, libertatea poate fi ceva ce seamănă cu “opusul libertății”. Ea implicând mai multe constrângeri decât drepturi. Fiind prinși într-o rețea tot mai densă de informație standard, înseamnă că “suntem mai puțin liberi decât ne imaginăm, iar liniștea pe care ne-o dă conștiința cam facilă a libertății contribuie la erodarea ei”.
Suntem tot mai insistent educați în spiritul oralității. “Ce caracterizează astăzi raporturile interumane este relativul declin al comunicării scrise și progresul înregistrat de comunicarea orală și prin imagini. Străbunicii noștri, se așezau în fața hârtiilor și scriau, acum, într-o situație similară, punem mâna pe telefon.”
La final, rămâne însă o întrebare: “Ce este istoria?” Un răspunsul general valabil este imposibil de oferit. “Poate că istoria spune până la urmă mai puțin decât am dori despre trecut, dar spune cu siguranță foarte multe despre spiritul uman, despre neliniștile, cautatile și speranțele sale.”
Autorul susține că generalii pregătesc fiecare război luându-l în considerație pe cel precedent. “Au intrat cu entuziasm în Primul Război Mondial, socotind că va fi un conflict scurt, rezolvat cum fuseseră confruntatile armate ale secolului al XIX-lea. S-au trezit într-un război de poziții, încremenit, an după an de-a lungul tranșeelor fortificațiilor. […]Al doilea război nu a mai semănat cu primul: S-a caracterizat prin mișcare, acțiuni ample pe spații imense și rasturnari dramatice de situație. Americanii au învățat lecția și au aplicat-o în războiul din Coreea, printr-o ofensivă în forță, urmată de zdrobirea completă a adversarului.
“Din nou, lecția a fost învățată și aplicată în războiul din Vietnam. S-au aruncat mai multe bombe asupra Vietnamului decât asupra Germaniei și Japoniei în cel de-al Doilea Război Mondial, deosebirea fiind că junglă nu este prea sensibilă la bombardamente. Nesesizand diferența, America a pierdut primul război din istoria ei.”
În viziunea lui, istoria nu se repetă, noi îi spunem istoriei ce trebuie să ne învețe. “Putem fi seduși și derutați de asemănări întâmplătoare, însă, în datele lui esențiale, prezentul nu este niciodată aidoma trecutului.”
Pentru Hegel, libertatea poate fi ceva ce seamănă cu “opusul libertății”. Ea implicând mai multe constrângeri decât drepturi. Fiind prinși într-o rețea tot mai densă de informație standard, înseamnă că “suntem mai puțin liberi decât ne imaginăm, iar liniștea pe care ne-o dă conștiința cam facilă a libertății contribuie la erodarea ei”.
Suntem tot mai insistent educați în spiritul oralității. “Ce caracterizează astăzi raporturile interumane este relativul declin al comunicării scrise și progresul înregistrat de comunicarea orală și prin imagini. Străbunicii noștri, se așezau în fața hârtiilor și scriau, acum, într-o situație similară, punem mâna pe telefon.”
La final, rămâne însă o întrebare: “Ce este istoria?” Un răspunsul general valabil este imposibil de oferit. “Poate că istoria spune până la urmă mai puțin decât am dori despre trecut, dar spune cu siguranță foarte multe despre spiritul uman, despre neliniștile, cautatile și speranțele sale.”
January 6, 2024
„Departe de mine ideea că istoria reală ar lipsită de tensiunea confruntărilor. Fără confruntare, opoziţie şi luptă nu ar exista viaţă. Doar moartea este „egală". Ceea ce remarc este însă tentaţia izolării, amplificării şi simplificării datelor conflictuale ale istoriei. Istoria înseamnă conflict dar nu înseamnă numai conflict, înseamnă şi apropiere, interferenţe, înseamnă şi multă viaţă „obişnuită".
Oamenii se ceartă şi uneori se ucid între ei, dar în genere nici nu se ceartă, nici nu se ucid: trăiesc, şi atâta tot. Istoria pe care ne-o reprezentăm este mai spectaculoasă şi mai dramatică decât viaţa istorică reală.”
Oamenii se ceartă şi uneori se ucid între ei, dar în genere nici nu se ceartă, nici nu se ucid: trăiesc, şi atâta tot. Istoria pe care ne-o reprezentăm este mai spectaculoasă şi mai dramatică decât viaţa istorică reală.”
December 21, 2021
Historia, magistra vitae.
În acest studiu, istoria este privită și definită din diverse puncte de observație. Se respectă titlul cărții - un joc și nu o pretenție de sentință.
Unele dintre punctele de observație sunt: istoria ca proces de unificare al lumii. Se aduce în discuție viziunea istorică a creștinismului care se înfățișează profund universalistă. Împărăția Lui Dumnezeu dăinuitoare în veșnicie cuprinde întreaga populație umană. În acest sens se aduce în prim-plan expansionismul occidental care avea în vedere unificarea omenirii în jurul nucleului ei creștin.
Un alt punct de observație este fascinația teoriilor conspiraționiste. Acestea generează o atracție irezistibilă pentru interpretările subterane. Prin ele, discursul istoric se sprijină pe prezența unor așa-zise forțe oculte de elită care dirijează mersul evenimentelor. De-a lungul timpului, cele mai vizate categorii generatoare de conspirații au fost iezuiții, francmasonii și evreii.
Istoria nu se poate dezlipi de miturile fondatoare. Se face apel la creația cea dintâi. Dacă ne raportăm la izvoarele creștine, aflăm că omul a intrat în istorie după căderea din Rai, ca urmare a păcatului neascultării. De aici încolo, omenirea a fost supusă unui travaliu lung și dureros de pedepse, lupte și conflicte. Omul nu a fost creat pentru istorie, ci pentru veșnicie. Prin cădere, s-a produs metamorfozarea sacrului în ideologic și politic.
Un alt punct interesant de observație al istoriei este dihotomia cercul vs. linia dreaptă. Este istoria supusă mitului eternei reîntoarceri sau este dimpotrivă un progres liniar și ascendent către desăvârșire?
Demn de luat în seamă este și jocul principiilor opuse care a dat naștere la conflicte de proporții în istorie. Făcând din nou apelul la creștinism, primul conflict al contrariilor apare între Adam și Eva în starea lor după cădere. Urmărind deci succesiunea evenimentelor, observăm perpetuarea acestei tensiuni dintre contrarii și la Cain și Abel. În istorie, prin Herodot, ni se prezintă primul conflict major dintre greci și perși - în fapt, o oglindire a luptei dintre libertate și despotism. Pe acceași linie, putem observa și Razboiul Peloponeziac: Atena vs. Sparta.
În concluzie, acest studiu al lui Lucian Boia este o sinteză clară în ceea ce privește transformările prin care a trecut istoria (ca obiect de studiu) de-a lungul timpului. Oferă ceea ce promite: rolul de observator în gratuitatea dezbaterii și nu formularea unui adevăr ultim.
În acest studiu, istoria este privită și definită din diverse puncte de observație. Se respectă titlul cărții - un joc și nu o pretenție de sentință.
Unele dintre punctele de observație sunt: istoria ca proces de unificare al lumii. Se aduce în discuție viziunea istorică a creștinismului care se înfățișează profund universalistă. Împărăția Lui Dumnezeu dăinuitoare în veșnicie cuprinde întreaga populație umană. În acest sens se aduce în prim-plan expansionismul occidental care avea în vedere unificarea omenirii în jurul nucleului ei creștin.
Un alt punct de observație este fascinația teoriilor conspiraționiste. Acestea generează o atracție irezistibilă pentru interpretările subterane. Prin ele, discursul istoric se sprijină pe prezența unor așa-zise forțe oculte de elită care dirijează mersul evenimentelor. De-a lungul timpului, cele mai vizate categorii generatoare de conspirații au fost iezuiții, francmasonii și evreii.
Istoria nu se poate dezlipi de miturile fondatoare. Se face apel la creația cea dintâi. Dacă ne raportăm la izvoarele creștine, aflăm că omul a intrat în istorie după căderea din Rai, ca urmare a păcatului neascultării. De aici încolo, omenirea a fost supusă unui travaliu lung și dureros de pedepse, lupte și conflicte. Omul nu a fost creat pentru istorie, ci pentru veșnicie. Prin cădere, s-a produs metamorfozarea sacrului în ideologic și politic.
Un alt punct interesant de observație al istoriei este dihotomia cercul vs. linia dreaptă. Este istoria supusă mitului eternei reîntoarceri sau este dimpotrivă un progres liniar și ascendent către desăvârșire?
Demn de luat în seamă este și jocul principiilor opuse care a dat naștere la conflicte de proporții în istorie. Făcând din nou apelul la creștinism, primul conflict al contrariilor apare între Adam și Eva în starea lor după cădere. Urmărind deci succesiunea evenimentelor, observăm perpetuarea acestei tensiuni dintre contrarii și la Cain și Abel. În istorie, prin Herodot, ni se prezintă primul conflict major dintre greci și perși - în fapt, o oglindire a luptei dintre libertate și despotism. Pe acceași linie, putem observa și Razboiul Peloponeziac: Atena vs. Sparta.
În concluzie, acest studiu al lui Lucian Boia este o sinteză clară în ceea ce privește transformările prin care a trecut istoria (ca obiect de studiu) de-a lungul timpului. Oferă ceea ce promite: rolul de observator în gratuitatea dezbaterii și nu formularea unui adevăr ultim.
February 4, 2019
În încercarea de dezideologizare a istoriei, Boia se lovește de mai adânc de rădăcinile ideologiei din istorie, iar cărțulia asta încearcă din răsputeri să o facă. Departe de a fi exhaustivă și aplicabilă tuturor istoricilor, Boia trece totuși prin câțiva dintre cei mai prolifici istorici când își argumentează opinia. El chiar și susține că totul e extrem de personal în carte și nu se afundă în note, trimiteri și alte studii, ci încearcă o prezentare către consumatorul de rând.
În altă ordine de idei, asta e o lectură mai grea comparativ cu celelalte cărți scrise de Boia, dar edificatoare pentru a înțelege autorul, pentru că pare a fi foarte personală.
În altă ordine de idei, asta e o lectură mai grea comparativ cu celelalte cărți scrise de Boia, dar edificatoare pentru a înțelege autorul, pentru că pare a fi foarte personală.
January 29, 2025
Un discurs fluid și bine argumentat, subliniind locul istoriei în mai multe momente importante ale umanității, intuind viitorul acestei științe și construind multiple analogii urmate de exemple pentru a-și consolida argumentele, “Jocul cu trecutul” este o carte esențială pentru orice pasionat de istorie.
November 7, 2018
So I gave it a low rating because it actually recycles a lot of concepts from other works I've read. Ok it might be that the other works recycle this one so not sure ... but it got a bit samey at some point. For reference the book this one was similar to was Mitologia științifică a comunismului .
November 8, 2023
ce bullying si-a luat herodot
January 10, 2024
o varianta mai generalizata a "istorie si mit".
May 1, 2026
Riguros vorbind, cartea lui Lucian Boia este o colecție de locuri comune. Ea a avut darul să stârnească polemici (era pe vremea manualelor „alternative” de istorie) între povățuitorii nației și autorii manualelor. Discuțiile de atunci par astăzi frivole (oarecum amuzante), fiindcă majoritatea polemiștilor habar n-aveau despre ce vorbesc. Împărtășeau dogmele curente în epocă: istoria și adevărul se suprapun, istoria trebuie să trezească în sufletul românilor sentimente de mândrie și patriotism, există o singură istorie etc.
Mulți ignorau în acea vreme până și faptul că termenul „istorie” desemnează atât discursul istoric (istoriografia, mai precis) cât și trecutul reprezentat de acel discurs, ceea ce a fost și ceea ce se spune despre ceea ce a fost. Ceea ce se spune despre ceea ce a fost (sau despre care se crede că a fost) nu poate fi decât o reconstituire (la care ia parte și imaginația) și o interpretare a ceea ce a fost. Marea problemă a istoricilor dintotdeauna se referă la sensul istoriei: evenimentele istorice au un înțeles (sunt sau nu inteligibile) și au (sau nu) o finalitate. Mulți istorici contemporani nu cred nici una, nici alta. Și nimeni nu se poate supăra pe ei. Paul Veyne, de exemplu, susține că istoria nu are sens, deși evenimentele par inteligibile, șirul lor nu se îndreaptă spre ceva necesar (un deznodământ luminos, un Ierusalim celest etc.).
Pentru majoritatea cronicarilor și istoricilor istoria ilustrează un declin, ca la Hesiod, o coborâre de la o vârstă de aur spre una de plumb. Dar Hesiod închipuise și o rotire a vârstelor (o eternă reîntoarcere stoic-nietzscheană), ceea ce nu mai este admis, probabil, de nimeni în epoca noastră, a timpului liniar, compus din momente insignifiante și indiferente unul față de altul. Istoricii au discutat de mult toate aceste chestiuni (și multe altele) care privesc o disciplină dificilă (istoria) și statutul ei precar, în care abducția (o specie de raționament inductiv) și ipoteza au un rol central. O disciplină obligată ca, mai întâi, să-și „construiască” faptele și apoi să le interpreteze (cercul vicios e vădit).
De la istoria evenimențială (despre regi, prințese și bătălii), Școala Analelor a trecut la o istorie a structurilor (mentalități, emoții, sensibilități). Istoria și-a diversificat obiectul (există o istorie a culorilor, alta a mediului, alta a epidemiilor, alta a mirodeniilor etc.) și întrebările (ce culoare aveau dinții omului medieval?). Nici un istoric nu-și mai face iluzia că poate ajunge la (un) adevăr. (1.05.26, v).
Mulți ignorau în acea vreme până și faptul că termenul „istorie” desemnează atât discursul istoric (istoriografia, mai precis) cât și trecutul reprezentat de acel discurs, ceea ce a fost și ceea ce se spune despre ceea ce a fost. Ceea ce se spune despre ceea ce a fost (sau despre care se crede că a fost) nu poate fi decât o reconstituire (la care ia parte și imaginația) și o interpretare a ceea ce a fost. Marea problemă a istoricilor dintotdeauna se referă la sensul istoriei: evenimentele istorice au un înțeles (sunt sau nu inteligibile) și au (sau nu) o finalitate. Mulți istorici contemporani nu cred nici una, nici alta. Și nimeni nu se poate supăra pe ei. Paul Veyne, de exemplu, susține că istoria nu are sens, deși evenimentele par inteligibile, șirul lor nu se îndreaptă spre ceva necesar (un deznodământ luminos, un Ierusalim celest etc.).
Pentru majoritatea cronicarilor și istoricilor istoria ilustrează un declin, ca la Hesiod, o coborâre de la o vârstă de aur spre una de plumb. Dar Hesiod închipuise și o rotire a vârstelor (o eternă reîntoarcere stoic-nietzscheană), ceea ce nu mai este admis, probabil, de nimeni în epoca noastră, a timpului liniar, compus din momente insignifiante și indiferente unul față de altul. Istoricii au discutat de mult toate aceste chestiuni (și multe altele) care privesc o disciplină dificilă (istoria) și statutul ei precar, în care abducția (o specie de raționament inductiv) și ipoteza au un rol central. O disciplină obligată ca, mai întâi, să-și „construiască” faptele și apoi să le interpreteze (cercul vicios e vădit).
De la istoria evenimențială (despre regi, prințese și bătălii), Școala Analelor a trecut la o istorie a structurilor (mentalități, emoții, sensibilități). Istoria și-a diversificat obiectul (există o istorie a culorilor, alta a mediului, alta a epidemiilor, alta a mirodeniilor etc.) și întrebările (ce culoare aveau dinții omului medieval?). Nici un istoric nu-și mai face iluzia că poate ajunge la (un) adevăr. (1.05.26, v).
October 22, 2015
Great book, many of the principles could be applied to lots of domains, and actually it does, as the history came to be considered science. If gods would read it, they would amuse themselves with our pretension to know and understand anything and how we find arguments for opposite ideas. At least we are creative.
Displaying 1 - 12 of 12 reviews