File de jurnal, însemnări răzleţe, pagini de corespondenţă – secvenţe memorialistice legate, ca într-un film, prin comentariul naratorului. În centru, o figură bine cunoscută celor care au citit Jocul cu moartea (Humanitas, 1999): Mihai Rădulescu, promiţătorul muzicolog condamnat într-un proces de moravuri şi afiliat apoi procesului Noica-Pillat, care s-a sinucis în arest. Şi un laimotiv: iubirea lui Pierre pentru Mihai, mai profundă, mai durabilă decât aventura lor erotică. În jurul celor doi, „curtea Spaniei“: cercul de prieteni nevoiţi, într-o vreme în care relaţiile homosexuale erau pedepsite de lege, să-şi trăiască viaţa disimulaţi înapoia unei metafore. În aşteptarea jurnalului inedit al lui Ion Negoiţescu, Castele în Spania este prima evocare din interior a ceea ce presa a numit „elita gay din România" din anii postbelici.
„Te iubesc şi este un lucru nou pentru mine, deoarece niciodată n-am mai iubit în felul acesta... Nu e o pasiune, nu este nici măcar tandreţe, aşa cum am simţit-o pentru unii: e o iubire inteligentă, o întrepătrundere sau, cum ţi-am mai spus-o, o permanentă prezenţă, un soi de har divin care coboară peste mine. Sunt oarecum descumpănit. Am avut îndoieli, mi-a fost chiar teamă: nu mă socoteam demn de o astfel de dragoste. Întotdeauna am resimţit iubirea ca pe ceva turbulent şi dinamic, tinzând fără încetare către o finalitate exterioară şi simplistă. Acum însă, dimpotrivă, e pacea, e abandonarea, deloc sterilă, ci evoluând pe nişte planuri interioare ascendente... S-ar zice că sunt trist... De fapt, sunt numai calm, calm şi fericit.“ (Pierre lui Mihai)
se pare că uneori trebuie să pătrunzi în viața altcuiva pentru a putea să-ți înțelegi ție trăirile. 70 de ani ne despart, dar simt că scrierile lui Petia au împietrit în timp, au prins formă și nu au mai dispărut. ce a fost atunci e și acum, și probabil va mai fi. frumos, recomand!
Acum, când reușesc să admit în totalitate că scrisul e o formă de prezență care leagă și strânge laolaltă mulțimi, mă gândesc la Petre. Mă gândesc la cum a vorbit pentru toți și prin toți cei de acolo pentru noi toți cei de aici.
Acum e bine, confortabil, să mă gândesc că acela puteam fi eu dar nu sunt. Să privesc printr-o lentilă privilegiată parcursul, să văd în prezent cum el se clatină la anumite intervale istorice care ne conțin și ne poartă mai departe. La cum noi ținem echilibrul prin prezență și voce. La cum cartea asta vorbește de fapt despre prezență și dă voce. La cum amintește că “am anumite obligații față de dânsa și nu se cade să mă culc pe perna moale a fatalității binevoitoare, ci trebuie să lupt, să lupt!”