What do you think?
Toward a Pentecostal Theology of the Lord’s Supper: Foretasting the Kingdom
In this state of the art study, Pentecostal theologian Chris E.W. Green offers the most extensive investigation of the Lord’s Supper in the Pentecostal tradition to date. Beginning with a comprehensive survey of previous literature devoted to the topic, Green next engages in a detailed examination of the early Pentecostal periodical literature in both the Wesleyan-Pentecostal and Finished Work streams of the movement in order to determine early Pentecostal attitudes toward, beliefs about, and practices of the sacraments in general and the Lord’s Supper in particular. Drawing on the results of this engagement, the author seeks to contribute to a biblical theology of the Supper by reading three specific biblical texts utilizing a Pentecostal reading strategy. In his final major chapter Green constructs a Pentecostal theology of the Lord’s Supper that builds upon the results of his study to that point, crafting a theology that is informed by both academic and practical discussion and concerns. In this bold monograph, Green invites those within the tradition and beyond to intentional dialogue with regard to this most important Christian practice.
- GenresTheology
364 pages, Paperback
First published January 1, 2012
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 5 of 5 reviews
August 30, 2024
Lectura lucrării lui Green se dovedește a fi o experiență captivantă pentru cititorul interesat de aprofundarea credinței penticostale, atât din perspectivă istorică, cât și teologică. Este remarcabil faptul că teza de doctorat a autorului se concentrează într-o manieră atât de clară asupra Cinei Domnului, subiect ce, conform argumentației sale, a fost insuficient tratat sau prioritizat de teologii penticostali contemporani. Asocierea dintre sărbătoarea euharistică și lucrarea tainică a Duhului Sfânt reprezintă o abordare inovatoare, cu implicații profunde pentru mișcarea penticostală globală. În urma lecturii acestei cărți, pot afirma că ea constituie o contribuție de referință în domeniu.
Green abordează subiectul propus într-o manieră complexă, începând cu o analiză a contribuțiilor teologice ale unor savanți penticostali de renume, printre care se numără Frank Macchia, John Christopher Thomas, William De Arteaga, Simon Chan, William W. Menzies, Stanley M. Horton, Veli-Matti Kärkkäinen și Amos Yong. Acești teologi s-au aplecat asupra Euharistiei ca eveniment central al Bisericii lui Hristos, și implicit al credincioșilor care îmbrățișează o teologie pneumatologică distinctă. În continuare, autorul examinează texte reprezentative ale credinței penticostale timpurii, inclusiv periodice precum The Apostolic Faith, The Pentecostal Holiness Advocate, Word and Witness și Confidence Magazine. Scopul acestei secțiuni este de a oferi o perspectivă panoramică asupra credinței penticostale în primul sfert de secol al existenței sale, incluzând diverse ramificații ale mișcării, cum ar fi Wesleyan-Holiness, Finished Work Periodicals și The Boddys and British Pentecostalism.
Capitolele 4 și 5 din lucrarea lui Green oferă o interpretare scripturală a Euharistiei, plasată în contextul unei hermeneutici penticostale. Autorul analizează texte biblice ce tratează explicit acest subiect (1 Cor. 10:16-17; Fapte 2:42), implicit (Gal. 3:1; Ioan 6:25-59) sau aluziv (Evrei 6:4-5; 1 Ioan 5:8), evidențiind rezonanțele veterotestamentare ale sărbătorii, cum ar fi cele din Exod 24. În această secțiune, Cina Domnului este prezentată ca o sărbătoare a iubirii divino-umane, având un rol esențial în constituirea unității ecleziale și în fundamentarea unei credințe autentice. Un aspect notabil al analizei autorului este accentul pus pe o hermeneutică eshatologică a evenimentului euharistic, care servește drept sursă de speranță pentru credinciosul penticostal, în așteptarea banchetului mesianic și a întrunirii cu Mântuitorul și Biserica Sa, în ceea ce teologii denumesc Masa de Nuntă sau Întâlnirea Nupțială dintre Mirele Hristos și Biserica Sa răscumpărată.
Una dintre contribuțiile originale ale teologului Green în această lucrare este accentul semnificativ pe care îl pune pe rolul Duhului Sfânt în cadrul sărbătorii euharistice. Paracletul este descris ca mediator al prezenței lui Hristos la Cină, ca agent esențial al perseverenței credincioșilor în asemănarea cu Hristos și ca formator al Bisericii, care devine astfel purtătoare a chipului divin (imago Dei), o comunitate ce reflectă „o Cincizecime continuă, o slujire a întrupării lui Hristos în lume.” Astfel, Duhul Sfânt este Cel care face posibilă comuniunea reală și transformatoare a credincioșilor cu Hristos.
Cu toate acestea, lucrarea lui Green nu este lipsită de puncte mai slabe sau insuficient elaborate. Unul dintre acestea este susținerea că împărtășirea euharistică ar trebui să se realizeze dintr-o singură cupă și dintr-o singură pâine—o idee valoroasă, dar care ar fi meritat o tratare mai aprofundată. De asemenea, autorul sugerează că și copiii credincioșilor din comunitatea eclezială ar trebui să participe la Euharistie, un aspect care, din nou, ar fi beneficiat de o discuție mai extinsă. Alte puncte de interes care ar fi putut fi dezvoltate includ dimensiunile sacramentale sau pur spirituale ale Cinei Domnului, precum și o explorare mai detaliată a aspectelor materiale ale sărbătorii euharistice, cum ar fi constituirea elementelor Cinei, conținutul rugăciunii de consacrare și natura prezenței lui Hristos.
„În ceea ce privește Sacramentul, Duhul este aducătorul divin al amintirii, cel care aduce în actualitate realitățile istorice ale vieții lui Hristos și realitățile eshatologice ale Împărăției încă nerealizate, pentru a le face prezente în conștiința celor care celebrează și în masa lor comună.”
„Este clar, așadar, că Euharistia este unicul eveniment în care trecutul lui Hristos, prezentul bisericii și viitorul creației se unesc – chiar dacă doar în mod tainic și ascuns.”
„Aceasta este, așadar, inima convingerilor penticostale despre Cina Domnului: Isus este prezent prin Duhul Sfânt în timpul mesei euharistice pentru a comunica cu credincioșii, pentru a-i transforma către o iubire și sfințenie mai mare, și pentru a-i vindeca în trup și în minte.”
„Lucrarea Duhului nu este niciodată separată de cea a Fiului, dar lucrarea Duhului rămâne întotdeauna distinctă de cea a lui Hristos. Lucrarea unică a Duhului este aceea de a îndeplini promisiunile Tatălui care sunt întruchipate, revelate și împlinite în Hristos.”
„Iubirea pentru Dumnezeu pe care Biserica o mărturisește în celebrarea sa euharistică are, în profunzimea sa, iubirea transformatoare a lui Dumnezeu, pe care Duhul o reprezintă și o realizează în comunitate.”
„La Masa Domnului, Duhul le amintește închinătorilor că întreaga viață creată se concentrează în povestea lui Isus Hristos, care a adus, va aduce și aduce toată realitatea în comuniune cu Dumnezeu.”
„Interpreții și teologii sunt de acord că toate încercările de a revizui și reforma gândirea și practica sacramentală penticostală sunt sortite eșecului dacă Duhul Sfânt nu intervine și nu le însuflețește. Evenimentul Euharistiei trebuie să fie o liturghie a Duhului. Pentru a-și împlini pe deplin menirea, ritul împărtășaniei trebuie să fie pur pneumatologic.”
„Prin prezența profund eficace a Duhului, simplele acte de a consuma pâinea lui Hristos și de a bea din potirul Său devin, prin credință și speranță, o participare anticipativă la desfătările viziunii beatifice, o anticipare a ospățului eshatologic.”
„În evenimentul Euharistiei, toate fațetele Missio Dei își găsesc expresia: iubirea necontenită a lui Dumnezeu pentru lumea pe care a creat-o; identificarea Sa cu lumea căzută prin întrupare; răscumpărarea lumii prin moartea și învierea lui Hristos; darul Său de viață nouă în Duhul Sfânt; și promisiunea Sa referitoare la noua creație la sfârșitul timpului. Astfel, Euharistia arată și anticipează acea unitate a lui Dumnezeu cu întreaga creație, care constituie scopul misiunii lui Dumnezeu.” - Maynard Dorow, Worship is Mission: Seeing the Eucharist as the Drama of God’s Mission to the World, Missio Apostolica 9.2 (Nov 2001), p. 83.
„La încheierea relatării despre drumul către Emaus, imediat după ce ucenicilor li s-au deschis brusc ochii și au recunoscut realitatea Hristosului Înviat, aceștia se întorc la Ierusalim pentru a împărtăși povestea lor cu cei unsprezece apostoli și cu ceilalți ucenici (Luca 24:31-35). Hristos îi întâmpină acolo, le arată rănile Sale și, din nou, mănâncă împreună cu ei, deschizându-le mintea pentru a înțelege Scriptura. Apoi îi conduce în afara cetății, îi binecuvântează și Se înalță. Ei se întorc plini de bucurie la Ierusalim, la Templu, în adorare (Luca 24:36-53), unde rămân până când Duhul coboară asupra lor și îi împinge, din nou, în misiune (Faptele Apostolilor 1 și 2). În aceste relatări, se conturează un tipar de bază: închinarea îi insuflă pe ucenici în misiune, iar pe măsură ce se angajează în misiune, în propovăduirea Veștii Bune, Îl întâlnesc pe Hristos prin Duhul, ceea ce duce din nou la închinare.”
„Recunoștința este semnul, sau mai bine spus, prezența, bucuria și plinătatea cunoașterii lui Dumnezeu, adică o cunoaștere înțeleasă ca întâlnire, comuniune și unitate. Așa cum este imposibil să-L cunoaștem pe Dumnezeu fără a-I mulțumi, tot astfel este imposibil să-I mulțumești fără a-L cunoaște. Cunoașterea lui Dumnezeu ne transformă viața într-o continuă recunoștință.”
„A participa corect la Cina Domnului înseamnă, așadar, a fi atras într-o viață cruciformă, a fi impregnat de caracterul sau gândul lui Hristos (conf. 1 Cor. 2:16 și Flp. 2:5-8). Înseamnă a primi viziunea cristoformă asupra vieții distribuită odată cu pâinea. A te împărtăși din trupul și sângele lui Hristos în moartea Sa dătătoare de viață, a fi întărit de același Duh pentru a trăi cum a trăit El, a te ruga cum s-a rugat El, a crede cum a crezut El, a asculta cum a ascultat El, până când viața ta, asemenea vieții Lui, este consacrată, binecuvântată, frântă și dăruită lumii. Cei care Îl iubesc nu doresc nimic mai mult și nu pot accepta nimic mai puțin.”
Green abordează subiectul propus într-o manieră complexă, începând cu o analiză a contribuțiilor teologice ale unor savanți penticostali de renume, printre care se numără Frank Macchia, John Christopher Thomas, William De Arteaga, Simon Chan, William W. Menzies, Stanley M. Horton, Veli-Matti Kärkkäinen și Amos Yong. Acești teologi s-au aplecat asupra Euharistiei ca eveniment central al Bisericii lui Hristos, și implicit al credincioșilor care îmbrățișează o teologie pneumatologică distinctă. În continuare, autorul examinează texte reprezentative ale credinței penticostale timpurii, inclusiv periodice precum The Apostolic Faith, The Pentecostal Holiness Advocate, Word and Witness și Confidence Magazine. Scopul acestei secțiuni este de a oferi o perspectivă panoramică asupra credinței penticostale în primul sfert de secol al existenței sale, incluzând diverse ramificații ale mișcării, cum ar fi Wesleyan-Holiness, Finished Work Periodicals și The Boddys and British Pentecostalism.
Capitolele 4 și 5 din lucrarea lui Green oferă o interpretare scripturală a Euharistiei, plasată în contextul unei hermeneutici penticostale. Autorul analizează texte biblice ce tratează explicit acest subiect (1 Cor. 10:16-17; Fapte 2:42), implicit (Gal. 3:1; Ioan 6:25-59) sau aluziv (Evrei 6:4-5; 1 Ioan 5:8), evidențiind rezonanțele veterotestamentare ale sărbătorii, cum ar fi cele din Exod 24. În această secțiune, Cina Domnului este prezentată ca o sărbătoare a iubirii divino-umane, având un rol esențial în constituirea unității ecleziale și în fundamentarea unei credințe autentice. Un aspect notabil al analizei autorului este accentul pus pe o hermeneutică eshatologică a evenimentului euharistic, care servește drept sursă de speranță pentru credinciosul penticostal, în așteptarea banchetului mesianic și a întrunirii cu Mântuitorul și Biserica Sa, în ceea ce teologii denumesc Masa de Nuntă sau Întâlnirea Nupțială dintre Mirele Hristos și Biserica Sa răscumpărată.
Una dintre contribuțiile originale ale teologului Green în această lucrare este accentul semnificativ pe care îl pune pe rolul Duhului Sfânt în cadrul sărbătorii euharistice. Paracletul este descris ca mediator al prezenței lui Hristos la Cină, ca agent esențial al perseverenței credincioșilor în asemănarea cu Hristos și ca formator al Bisericii, care devine astfel purtătoare a chipului divin (imago Dei), o comunitate ce reflectă „o Cincizecime continuă, o slujire a întrupării lui Hristos în lume.” Astfel, Duhul Sfânt este Cel care face posibilă comuniunea reală și transformatoare a credincioșilor cu Hristos.
Cu toate acestea, lucrarea lui Green nu este lipsită de puncte mai slabe sau insuficient elaborate. Unul dintre acestea este susținerea că împărtășirea euharistică ar trebui să se realizeze dintr-o singură cupă și dintr-o singură pâine—o idee valoroasă, dar care ar fi meritat o tratare mai aprofundată. De asemenea, autorul sugerează că și copiii credincioșilor din comunitatea eclezială ar trebui să participe la Euharistie, un aspect care, din nou, ar fi beneficiat de o discuție mai extinsă. Alte puncte de interes care ar fi putut fi dezvoltate includ dimensiunile sacramentale sau pur spirituale ale Cinei Domnului, precum și o explorare mai detaliată a aspectelor materiale ale sărbătorii euharistice, cum ar fi constituirea elementelor Cinei, conținutul rugăciunii de consacrare și natura prezenței lui Hristos.
„În ceea ce privește Sacramentul, Duhul este aducătorul divin al amintirii, cel care aduce în actualitate realitățile istorice ale vieții lui Hristos și realitățile eshatologice ale Împărăției încă nerealizate, pentru a le face prezente în conștiința celor care celebrează și în masa lor comună.”
„Este clar, așadar, că Euharistia este unicul eveniment în care trecutul lui Hristos, prezentul bisericii și viitorul creației se unesc – chiar dacă doar în mod tainic și ascuns.”
„Aceasta este, așadar, inima convingerilor penticostale despre Cina Domnului: Isus este prezent prin Duhul Sfânt în timpul mesei euharistice pentru a comunica cu credincioșii, pentru a-i transforma către o iubire și sfințenie mai mare, și pentru a-i vindeca în trup și în minte.”
„Lucrarea Duhului nu este niciodată separată de cea a Fiului, dar lucrarea Duhului rămâne întotdeauna distinctă de cea a lui Hristos. Lucrarea unică a Duhului este aceea de a îndeplini promisiunile Tatălui care sunt întruchipate, revelate și împlinite în Hristos.”
„Iubirea pentru Dumnezeu pe care Biserica o mărturisește în celebrarea sa euharistică are, în profunzimea sa, iubirea transformatoare a lui Dumnezeu, pe care Duhul o reprezintă și o realizează în comunitate.”
„La Masa Domnului, Duhul le amintește închinătorilor că întreaga viață creată se concentrează în povestea lui Isus Hristos, care a adus, va aduce și aduce toată realitatea în comuniune cu Dumnezeu.”
„Interpreții și teologii sunt de acord că toate încercările de a revizui și reforma gândirea și practica sacramentală penticostală sunt sortite eșecului dacă Duhul Sfânt nu intervine și nu le însuflețește. Evenimentul Euharistiei trebuie să fie o liturghie a Duhului. Pentru a-și împlini pe deplin menirea, ritul împărtășaniei trebuie să fie pur pneumatologic.”
„Prin prezența profund eficace a Duhului, simplele acte de a consuma pâinea lui Hristos și de a bea din potirul Său devin, prin credință și speranță, o participare anticipativă la desfătările viziunii beatifice, o anticipare a ospățului eshatologic.”
„În evenimentul Euharistiei, toate fațetele Missio Dei își găsesc expresia: iubirea necontenită a lui Dumnezeu pentru lumea pe care a creat-o; identificarea Sa cu lumea căzută prin întrupare; răscumpărarea lumii prin moartea și învierea lui Hristos; darul Său de viață nouă în Duhul Sfânt; și promisiunea Sa referitoare la noua creație la sfârșitul timpului. Astfel, Euharistia arată și anticipează acea unitate a lui Dumnezeu cu întreaga creație, care constituie scopul misiunii lui Dumnezeu.” - Maynard Dorow, Worship is Mission: Seeing the Eucharist as the Drama of God’s Mission to the World, Missio Apostolica 9.2 (Nov 2001), p. 83.
„La încheierea relatării despre drumul către Emaus, imediat după ce ucenicilor li s-au deschis brusc ochii și au recunoscut realitatea Hristosului Înviat, aceștia se întorc la Ierusalim pentru a împărtăși povestea lor cu cei unsprezece apostoli și cu ceilalți ucenici (Luca 24:31-35). Hristos îi întâmpină acolo, le arată rănile Sale și, din nou, mănâncă împreună cu ei, deschizându-le mintea pentru a înțelege Scriptura. Apoi îi conduce în afara cetății, îi binecuvântează și Se înalță. Ei se întorc plini de bucurie la Ierusalim, la Templu, în adorare (Luca 24:36-53), unde rămân până când Duhul coboară asupra lor și îi împinge, din nou, în misiune (Faptele Apostolilor 1 și 2). În aceste relatări, se conturează un tipar de bază: închinarea îi insuflă pe ucenici în misiune, iar pe măsură ce se angajează în misiune, în propovăduirea Veștii Bune, Îl întâlnesc pe Hristos prin Duhul, ceea ce duce din nou la închinare.”
„Recunoștința este semnul, sau mai bine spus, prezența, bucuria și plinătatea cunoașterii lui Dumnezeu, adică o cunoaștere înțeleasă ca întâlnire, comuniune și unitate. Așa cum este imposibil să-L cunoaștem pe Dumnezeu fără a-I mulțumi, tot astfel este imposibil să-I mulțumești fără a-L cunoaște. Cunoașterea lui Dumnezeu ne transformă viața într-o continuă recunoștință.”
„A participa corect la Cina Domnului înseamnă, așadar, a fi atras într-o viață cruciformă, a fi impregnat de caracterul sau gândul lui Hristos (conf. 1 Cor. 2:16 și Flp. 2:5-8). Înseamnă a primi viziunea cristoformă asupra vieții distribuită odată cu pâinea. A te împărtăși din trupul și sângele lui Hristos în moartea Sa dătătoare de viață, a fi întărit de același Duh pentru a trăi cum a trăit El, a te ruga cum s-a rugat El, a crede cum a crezut El, a asculta cum a ascultat El, până când viața ta, asemenea vieții Lui, este consacrată, binecuvântată, frântă și dăruită lumii. Cei care Îl iubesc nu doresc nimic mai mult și nu pot accepta nimic mai puțin.”
April 6, 2013
I just finished reading Chris Green’s 2012 seminal work, Toward a Pentecostal Theology of the Lord’s Supper: Foretasting the Kingdom. What I found most illuminating from Green’s text is chapter three, “(Re)Discovering the Sacramentality of Early Pentecostalism: An Exploration of the Early Periodical Literature.” Here, Green provides a thorough literature review of early 20th century North American Pentecostal periodical literature pertaining to the Lord’s Supper and Eucharistic metaphors and imagery, equally representative of both the Wesleyan and Keswickian (Finished Work) streams.
Given the implicit sacramental sensitivities that are easily presumed within Wesleyan tradition, what is particularly noteworthy are Green’s findings arising from this close examination of early Keswickian Pentecostal literature, such as found in early proto-Assemblies of God literature. Green specifically examines the writings of William H. Durham (originator of the “Finished Work” atonement theory), E.N. Bell, J. Roswell and Alice Reynolds Flower. Early Finished Work periodicals examined include: Word & Witness, Latter Rain Evangel, The Pentecostal and Pentecostal Testimony, each of which precipitated the rise of the AG. Yet also covered is the early AG periodical, The Pentecostal Evangel. Green also examines early British Keswickian Pentecostal literature (eg., A.A. Boddy’s Confidence magazine).
Green concludes from this review that leaders and literature representative of early Wesleyan Pentecostalism— testify to a strong and explicitly sacramental appreciation of the Lord’s Supper. Hence, this early body of Pentecostal literature testifies to a sacramental appreciation of the Supper, which cannot be easily subsumed into a strict Zwinglian memorialist doctrine which simply views the Supper as an act of “rememberance.”
Green therefore concludes from this survey: “Speaking broadly, early Finished Work Pentecostalism was no less sacramental than was early Wesleyan-Holiness Pentecostalism.” He then adds, “Rejecting Catholic and Lutheran articulations of Real Presence, they nevertheless adamantly affirmed that Christ was in some sense present to the celebrants at the Table. . . . The ‘present-tenseness’ of the Supper remained foremost.” Meanwhile, another significant theme Green explores is the early practice of footwashing amongst Keswickian Pentecostals as another expression of early Pentecostal-sacramental spirituality).
Green therefore concludes: “it is no exaggeration to claim that early Finished Work Pentecostalism was characteristically sacramental. . . . Finished Work Pentecostals regard the Lord’s Supper as an essential, even definitive rite of Christian worship and a source of blessing for the gathered congregation, including healing for both the body and the soul.” In fact, Green’s literature also demonstrates how early Pentecostals commonly presumed that prayer for healing was integral to the partaking of the Lord’s Supper. Green moreover examines how early Pentecostal literature in both its Wesleyan and Keswickian streams, illustrate a sacramental spirituality deeply informed by meal-time and Eucharistic biblical metaphors and imageries.
Finally, Green moreover provides a helpful response to those who fear such a renewed exploration into sacramental appreciation of Holy Communion may diminish the charismatic dynamics of Pentecostal congregational worship. He thus refers to documented reports of early Pentecostal worship services that demonstrated an integrated fusion of charismatic ministry, encounters with the Holy Spirit, footwashing, and Holy Communion. In the final chapter, Green writes, “I am not unsympathetic with those who worry that frequent Communion would produce an overemphasis on the Sacrament, drawing attention away from the personal, ‘immediate’ encounter with God.” He then adds, “All these reservations and concerns notwithstanding, I remain convinced that it is possible to revision and reform Pentecostal worship around the Eucharist-event in such a way that the believing community becomes more and more apt for Christ’s transformative presence in the Spirit. . . . To that end, it is crucial that the Eucharist-event be framed and undergirded by characteristic Pentecostal practices, such as the altar call, ‘tarrying,’ prayers for healing, testimonies, and footwashing.”
To conclude, I have long pondered where precedence might lie with Simon Chan’s insistence that Pentecostal tradition, particularly in its Keswickian stream, needs to recover a stronger sacrementality that thereby places Holy Communion at the centre of Pentecostal congregational worship. Chris Green’s fascinating work decisively responds to this challenge, demonstrating that the roots of Pentecostal tradition are indeed much closer to Sacramental church traditions many Pentecostals and non-Pentecostals alike readily assume.
Green, Chris E.W. Toward a Pentecostal Theology of the Lord’s Supper: Foretasting the Kingdom. Cleveland, TN: CPT Press, 2012.
Given the implicit sacramental sensitivities that are easily presumed within Wesleyan tradition, what is particularly noteworthy are Green’s findings arising from this close examination of early Keswickian Pentecostal literature, such as found in early proto-Assemblies of God literature. Green specifically examines the writings of William H. Durham (originator of the “Finished Work” atonement theory), E.N. Bell, J. Roswell and Alice Reynolds Flower. Early Finished Work periodicals examined include: Word & Witness, Latter Rain Evangel, The Pentecostal and Pentecostal Testimony, each of which precipitated the rise of the AG. Yet also covered is the early AG periodical, The Pentecostal Evangel. Green also examines early British Keswickian Pentecostal literature (eg., A.A. Boddy’s Confidence magazine).
Green concludes from this review that leaders and literature representative of early Wesleyan Pentecostalism— testify to a strong and explicitly sacramental appreciation of the Lord’s Supper. Hence, this early body of Pentecostal literature testifies to a sacramental appreciation of the Supper, which cannot be easily subsumed into a strict Zwinglian memorialist doctrine which simply views the Supper as an act of “rememberance.”
Green therefore concludes from this survey: “Speaking broadly, early Finished Work Pentecostalism was no less sacramental than was early Wesleyan-Holiness Pentecostalism.” He then adds, “Rejecting Catholic and Lutheran articulations of Real Presence, they nevertheless adamantly affirmed that Christ was in some sense present to the celebrants at the Table. . . . The ‘present-tenseness’ of the Supper remained foremost.” Meanwhile, another significant theme Green explores is the early practice of footwashing amongst Keswickian Pentecostals as another expression of early Pentecostal-sacramental spirituality).
Green therefore concludes: “it is no exaggeration to claim that early Finished Work Pentecostalism was characteristically sacramental. . . . Finished Work Pentecostals regard the Lord’s Supper as an essential, even definitive rite of Christian worship and a source of blessing for the gathered congregation, including healing for both the body and the soul.” In fact, Green’s literature also demonstrates how early Pentecostals commonly presumed that prayer for healing was integral to the partaking of the Lord’s Supper. Green moreover examines how early Pentecostal literature in both its Wesleyan and Keswickian streams, illustrate a sacramental spirituality deeply informed by meal-time and Eucharistic biblical metaphors and imageries.
Finally, Green moreover provides a helpful response to those who fear such a renewed exploration into sacramental appreciation of Holy Communion may diminish the charismatic dynamics of Pentecostal congregational worship. He thus refers to documented reports of early Pentecostal worship services that demonstrated an integrated fusion of charismatic ministry, encounters with the Holy Spirit, footwashing, and Holy Communion. In the final chapter, Green writes, “I am not unsympathetic with those who worry that frequent Communion would produce an overemphasis on the Sacrament, drawing attention away from the personal, ‘immediate’ encounter with God.” He then adds, “All these reservations and concerns notwithstanding, I remain convinced that it is possible to revision and reform Pentecostal worship around the Eucharist-event in such a way that the believing community becomes more and more apt for Christ’s transformative presence in the Spirit. . . . To that end, it is crucial that the Eucharist-event be framed and undergirded by characteristic Pentecostal practices, such as the altar call, ‘tarrying,’ prayers for healing, testimonies, and footwashing.”
To conclude, I have long pondered where precedence might lie with Simon Chan’s insistence that Pentecostal tradition, particularly in its Keswickian stream, needs to recover a stronger sacrementality that thereby places Holy Communion at the centre of Pentecostal congregational worship. Chris Green’s fascinating work decisively responds to this challenge, demonstrating that the roots of Pentecostal tradition are indeed much closer to Sacramental church traditions many Pentecostals and non-Pentecostals alike readily assume.
Green, Chris E.W. Toward a Pentecostal Theology of the Lord’s Supper: Foretasting the Kingdom. Cleveland, TN: CPT Press, 2012.
June 24, 2020
Thoroughly enjoyed this book. Chapters 4 & 5 are full of gold. I particularly enjoyed Chapter 4 and the working through biblical texts of an explicit treatment of the Lord’s Supper (1 Cor. 10:14-22), a testimony of Eucharistic celebration (Acts 2:42), and embedded sacramentality in John 6:52-59. So good!
November 12, 2024
Really great read. Provides a lot of insight, even surprising, into early Pentecostal views on the sacraments. The constructive elements are top notch and should be taken seriously.
As someone who was raised Anglican but now worships in a Pentecostal church(PAOC), I hope and pray more Pentecostal/charismatic pastors would read this book and reflect on it's conclusions for their church's worship practice.
As someone who was raised Anglican but now worships in a Pentecostal church(PAOC), I hope and pray more Pentecostal/charismatic pastors would read this book and reflect on it's conclusions for their church's worship practice.
August 19, 2026
A decent attempt at a Pentecostal view of the Eucharist.
Displaying 1 - 5 of 5 reviews