Au trecut câteva săptămâni de când am terminat volumele I, II și III și-mi dau seama că, adevărat zicea un prieten de-al meu, volumul ăsta e cel mai bun din toate cele trei.
Cum volumul I se centrează pe el, personajul cel miculuț, câte să și faci la vârstele fragede ale copilăriei și adolescenței, decât să fi rezilient și să reziști mediului brutal în care te-ai născut. Dar volumul II era speranța lui Jacques de a se redresa, de a face ceea ce-și dorea, de a fi ceea ce credea că poate deveni, având puternica și via impresie că, o dată „eliberat” din ghearele a ceea ce reprezenta „acasă” (autoritatea sub forma părinților și a educației) și o dată ajuns în Paris, va reuși să-și croiască calea precum și-ar fi dorit.
Dar n-a fost să fie așa. Căci fiecare an în plus adăugat celor deja trăiți nu-i dovedea decât ceea ce știa în sinea lui, dar de multe ori nu dorea să accepte: că orice ar fi făcut, niciodată nu era destul de „bun” pentru acel loc de muncă pe care și-l dorea, că ba trebuia să fie educat așa, sau să fi început să lucreze X sau Y de la vârsta A sau B, și să fi arătat în F și H fel etc etc etc. Sau, chiar trădându-și propriile simțiri pentru un trai mai decent, cât s-o și duci așa, în opoziție cu ceea ce crezi cu tărie? În fine, volumul II este lupta lui constantă cu adevărata lume care, parcă, nu s-a schimbat așa de mult în cei 150 de ani, sau cât. Oricât de educată ai fi ca persoană sau de descurcăreață, nu asta contează, ci contează cum te poți mula sistemului care există deja, a cerințelor, a ofertelor. O situație constantă care, în loc să permită oamenilor să se liniștească, să se stabilească într-un loc al lor, să se calmeze și să devină oameni de-ai lumii, nu face decât să-i facă pe rebeli și mai rebeli, pe neliniștiți și mai neliniștiți, iar pe cei cu-n dram de calm, total necalmi.
Nu e de mirare că societatea franceză se ducea încet dar sigur către un nou val de revolte (citibil în volumul III, dar nu la fel de „antrenant” ca primele două), cu atât mai mult că se aflau în timpul imperiului lui Napoleon al III-lea.
Știu că multă lume citește literatură contemporană, care se petrece mai recent, în perioade despre care am auzit de la părinți și bunici sau le-am trăit noi înșine, ceea ce oferă posibilitatea unei empatizări mai ușoare, de a ajunge mai ușor în pielea personajului, pentru a putea călători alături de ea sau el sau ei și ele pe acel drum creat de autoare sau autor, un drum sigur, care nu crează riscuri reale, directe, fizice, persoanei care citește, pentru a ajunge la climaxuri emoționale și emoționante și, poate că, și de ce nu, la scurte momente evrika. În fine, nu pot fi decât de acord. La urma urmei, și cele trei volume au fost citite de cohorte de adolescenți și tineri a căror părinți și bunici erau de-o vârstă cu autorul.
Dar, uneori, mai trebuie și câte un junghi în inimă, junghi care-i urmat de un vânticel care pare a suna a un „mare lucru nu s-a schimbat de țșpe secole” și o dată ce a trecut junghiul și-ți dai seama ce ai auzit, fie te speri și zici că „nu, n-are cum”, fie te întrebi, precum Cernîșevski și alții după el, na, și acuma „Ce-i de făcut?”
Na, așa mi se pare că e volumul II, asta, desigur, dacă reușești să te transpui în personaj pe durata cărții ș-apoi să te-ntorci cu prima ocazie înapoi în lumea de acuma. Dacă nu, asta este...