Noi, doamnă doctor, cînd o să murim?

by Ileana Vulpescu

Cartea ,, Noi, doamna doctor cand murim?" este ultimul roman din anul 2012 scris de Ileana Vulpescu.


,,La om totul trebuie sa fie frumos, de la haine pana la suflet," parca asa ati spus, Anton Pavlovici! Dumneavoastra care-ati patruns atit de adinc in uratenia din om, in toate intunecimile si micimile din suflete. Sant medic si simt, citindu-va, ca ati facut si dumneavoastra trotuarul conditiei umane, cum spunea un scriitor despre noi, medicii. Ma uit la toate portretele dumneavoastra si nu reusesc sa va pun un diagnostic. Raman cu aceeasi intrebare: asa arata un geniu? Si omul cum o fi fost?
Fericiti cei care v-au cunoscut?

Genres: Romanian Literature

350 pages, Paperback

First published January 1, 2012

About the author

Ileana Vulpescu (n. 21 mai 1932, Bratovoești, județul Dolj) este o prozatoare și romancieră română.

După o licență in litere (limba și literatura franceză), la Facultatea de Filologie a Universității din București (1953-1958), a lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei și a colaborat la redactarea lucrărilor Dicționarul limbii române și Dicționarul explicativ al limbii române (1959-1975).

A fost soția poetului și traducătorului Romulus Vulpescu.

Cel mai cunoscut roman al ei este Arta conversației, care a reușit să ajungă best-seller înainte de 1989.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ileana_V...

Reviews

[MihaElla · Rating 5 out of 5]

The professions whose perspectives look towards higher dimensions, other than our own common platitudes, are interesting enough. Psychiatry is a profession that requires a fine deepening - walking through the meanders of the human soul like through a labyrinth - but also demoralizing enough when you do not have an inner solid structure. You have to possess a great detachment power so that you do not get contaminated with the anomalies you strive to tame as much as you can, because to aspire at its healing it is a matter of chance and even a fantasy, at the stage in which we are striving yet to decrypt their codes.
This is what happens in here: a woman doctor [smart, ambitious, self-independent Antonina] decides to specialize in psychiatry. Why? Because she read twice the book "The story of San Michele" by Axel Munthe. When Antonina informs her beloved mother Bayezid [obviously not one of the famous ottoman sultans] about the specialty she finally opted for, her mother replies rhetorically: "Good for you, because the Swedish queen will come to you to be treated".
Lacking nourishment, any living body gets anemic, it is slowly perishing. An imaginative being, full of fantasy-like threads, imagining herself - as any other youth, and not only, if not loved, at least wanted - Antonina eventually has grown tired and self-irritated by her own imagination. Her own Diagnosis: "a mind strolling one-sided as direction, namely after green horses on the walls". The real love, in the sense of sharing and consuming it, has the disadvantage - not to say the gift - of killing what is imaginary, so what is more valuable and non perishable in love. The imagination - is a pillar-head of the human being. Still no one can say that there is not real love. For example, about the soul and the mind of the animals we know so little that any appreciation - it would be chance speaking. We only know their unconditional love for humans.

<< When Gigel woke up, Mioara was holding his hand. The boy looked at the ceiling, scared and puzzled, and then he looked around. He turned brighter seeing the doctor.
-Doctor, are we in heaven?
-No, Gigel, we're on the ground.
-I mean, didn't I die? And his face was disappointing.
-No, Gigel.
-Didn't you ask them?
-I asked them, but they told me that all the places were occupied.
-Pity, and Gigel held her hand tighter and started to cry.
-Doctor, when are we going to die? "
-When there are free places, Gigel. Do not worry.
Doru did not recall from the psychiatric internship such a case. He was trying to put a diagnosis to this boy. Reading his thought Mioara turned his head to him and whispered…>>

In this world, either you have the ability to tolerate the defects of humans, or live and stay by yourself alone. It all depends ultimately on how you manage to trick and make 'peace' between illusions and disappointments. If you manage to give it equal quantity, you are a sociable person, if you do not, you join the loneliness.

<< I was married in my first youth. When the illusions broke down one by one, I realized that I was unable to cope with the disillusionment and so divorced. When you're alone, it's up to you to furnish your loneliness. I can boast that I have never been bored. Still, I feel the need for support. Disease and illness show how much you depend on others. >>

I do not know how it is in other worlds, but on Earth, in so many times, rules, eras living is hard, physically and mentally. There is no independence. You are socially conditioned, the servant of a mentality that often leads you to intolerance, the servant of others and your own servant. Society is a stratification of hypocrisies. There is no peace on Earth, neither between humans nor into the soul of man. And, you also regret that you finally get out of here! I think I've got enough vitamins.
The monologues and dialogues expressed in thought, in any kind of relationship, are more frequent than the verbal expressions. Thought clarifies you to yourself and maintains the ambiguity between you and others, an essential element of relationships both with those who are close and with those who make up the broad setting of your life.
The most beautiful thoughts remain unknown, as Goethe says. Perhaps also the most beautiful feelings. The human imagination is heaven and hell, not only metaphorically speaking. In your thought, you love the most and you kill and bury what others killed on you.
This is one of those books that made me split inside myself, torn between mental and emotional. I think and feel it’s the most loved so far of what I read by this author.

[Cristina · Rating 4 out of 5]

I did enjoy reading it, but it was depressing. All those relationships full of misfortunes one way or the other. The only happy marriages were the parents's, most of which had an abrupt and sad end. I was also surprised with the way the doctors were represented in the book. It was idilic in a way. All those doctors, very cultivated that had a proper conduct every time. Working in the same environment, I have a different view. I have been dissapointed so many times of the way our proffessors act, talk. Reading all those good impressions about different doctors in the book it just made me ask: really? where are those people ? I don't see them around me so often

[Dani Surdeanu · Rating 4 out of 5]

Este a doua carte pe care o citesc a acestei autoare, mi-a placut, scrie credibil, este interesant modul in care descoperi legatura intre personaje prezentate in diferite etape ale naratiunii. Dar deja regasesc un pattern al personajelor din "Arta conversatiei", cei mai multi sunt medici, toti oameni foarte culti, preocupati de arta, de frumos...
Una peste alta, o carte frumoasa, foarte realista, o bucatica din istoria comunista.

[Andreea Josan · Rating 5 out of 5]

really touching book!!! I recommend it to everyone

[Socrate · Rating 3 out of 5]

«Nu ştiu cum a ajuns carnetul ăsta cu însemnări la mine şi nu ştiu cum de-l descopăr abia dup-atâţia ani de la despărţirea de Antonina. Scrisul Antoninei citeţ, frumos, ordonat, aşternut pe foi cu pătrăţele, ca la aritmetică. Îi spuneam de multe ori: „Nu cred că mai e vreun doctor pe lume care să scrie-atât de citeţ ca tine”. „Fiind un mijloc de comunicare, mi se pare obligatoriu ca scrisul să fie citeţ. Închipuie-ţi o scrisoare de dragoste pe care s-o arăţi la zece oameni, în speranţa că s-o găsi unul care să ţi-o descifreze”. Scrisul dezordonat şi mai ales neciteţ i se părea o sfidare a buneicuviinţe. De fapt nici o abatere de la corectitudine nu scăpa neamendată de firea ei poruncitoare şi lipsită de indulgenţă. Chiar mă mir că m-a suportat douăzeci şi unu de ani. De multă vreme eram pentru ea un tovarăş de drumeţie – şi, de ce nu, şi ea pentru mine. M-ar fi lăsat mai demult dar avea oroare de schimbări. A-ndurat cât a-ndurat anii mei de chercheleală, până ce brusc mi-a făcut bocceaua şi m-a expediat la mama şi la tata. Să fi fost o coincidenţă apariţia-n viaţa ei a sasului acela tăcut, dotat cu un ritm de ceas elveţian de limbă germană? Cred că acel geolog în ceea ce mă privea, a-nsemnat picătura ce-a făcut să se reverse paharul. Dacă nu stai sub acelaşi acoperiş cu un om, el îţi poate arăta din sine atât cât doreşte. Cum se spune-n popor: „Nu cunoşti omul până ce n-ai mâncat un blid de sare cu el”. Viaţa în comun – când nu e dominată de mari interese – oricât te-ai strădui, te demască. Felul meu de-a fi, de hahaleră balcanică, făcând oricând promisiuni pe care le uită cu nonşalanţă, deşi sincere în momentul emiterii lor, nepăsarea faţă de tot ce nu este profesie – şi-aici nedând sânge pe nas – demult trebuie să le fi observat Antonina, dar le trecuse-aparent cu vederea, fiindcă mai sperase poate să mă molipsesc şi eu de seriozitatea şi de comportamentul ei discret, eu care făceam tot ce se putea ca să fiu remarcat. Mă apucam să relatez ceva într-o societate şi văzând că nimeni nu mă asculta, simţind ridicolul situaţiei, sub privirea ei de gheaţă, totuşi nu mă lăsam până ce nu debitam ce-mi propusesem. Când Antonina spunea un banc sau povestea ceva, cuvintele erau puţine, esenţiale, percutante. Cu toate că-mi dau seama că-ntinsul peltelei nu amuză ascultătorul, nici azi, când sunt bătrân, din ce în ce mai izolat şi mai posac, dacă pun mâna pe unul dispus să m-asculte, nu sunt în stare să mă păstrez la esenţă. De totdeauna mi-a plăcut să mă ascult. Nu sunt prost, minte am, dar vorba ardeleanului – nu-i tătă bună.

[Bee Androne · Rating 4 out of 5]

Am apreciat inca din liceu stilul Ilenei Vulpescu. Evident, am fost vrajita de ‘Arta Concersatiei’ si apoi am citit tot ce mi-a picat pe mana scris de ea. De curand am gasit si ultimele ei doua romane “Preludiu” si “Noi, doamna doctor, cand o sa murim?” si cred ca pot pune punct.
Mi s-a parut mereu ca Ileana Vulpescu tese efectiv o viata de om pe parcursul unui roman. Aproape toate romanele ei incep dintr-un anumit punct din viata protagonistului, de obicei pe la varsta de 20-30 de ani, jongland apoi intre amintirile personajului legate de copilarie si relatiile/problemele actuale. Odata cu trecerea paginilor, rasfoiesti efectiv ani din viata personajelor, cartile terminandu-se de cele mai multe ori cu o parte de personaje ajunse la varsta de aprox 80 de ani si cealalta parte, moarte dar tot la o varsta destul de inaintata. Trecerea timpului expusa asa cum o expune Ileana Vulpescu, o gasesc acum deprimanta. ‘E un truism, dar asta e adevarul’, dupa cum spune Antonina in carte. Simti (si speri) ca inevitabil, la un final asemanator celui expus vei ajunge si tu.
Temele abordate sunt mai mereu aceleasi: trecerea timpului, devotamentul si dragostea protagonistei fata de mama si cel putin o relatie extraconjugala, o dragoste neimplinita.
Ce am apreciat mereu la cartile ei a fost trecerea in revista a povestii de viata a oricarui personaj care ajunge sa fie mentionat in carte. Un fel de ‘everybody has its own story’. Mai mult decat maiestria de a imbina vietile oamenilor, am apreciat mereu integritatea morala a protagonistelor create de Ileana Vulpescu, asa cum este si Antonina in romanul de fata.
Raman la parerea mea initiala: cartile Ilenei Vulpescu sunt o lectie de viata, al carui tipar a ramas neschimbat pe parcursul tuturor romanelor ei.
3,5 ⭐️ pentru aceasta carte

[Gabriela Balaș · Rating 5 out of 5]

Cartea care m-a facut sa ma indragostesc de scrierile doamnei Ileana Vulpescu.

[Giurgiu Florin · Rating 5 out of 5]

Încă o femeie de care m-am îndrăgostit.
Mai vreau din Vulpescu!