,,Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, nu pentru pătule, nu pentru pogoane, ci pentru văzduhul tău liber de mâine, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin șanțuri, pentru cântecul tău țintuit în piroane, pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mânia scrâșnită-n măsele, ci ca să aduni chiuind pe tăpșane o claie de zări și-o căciulă de stele, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Așa, ca să bei libertatea din ciuturi și-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane și zarzării ei peste tine să-i scuturi, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Și ca să pui tot sărutul fierbinte pe praguri, pe prispe, pe uși, pe icoane, pe toate ce slobode-ți ies înainte, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanțuri, pe funii! Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane! Și sus, spre lumina din urmă-a furtunii, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!"
În aprigele mele belciuge, piatra mă-nfulecă, fierul mă suge. În bezne m-afund, zi de zi, şi-n urât, Întâi pân-la glezne, apoi pân-la gât.
Curând, o să-mi treacă de gură, de frunte, lespedea temniţei, cu gângănii mărunte, şi-am să dispar în grozava ei guşă, în mugetul ei subteran şi-n cenuşă.
Dar, hămesit, sub lăcate, chei şi zăvoare, de tine, sălbatice, viule soare, din carne îmi rup, din dogorâta mea smoală, aceste cântece în pielea goală,
şi-n tine le-arunc, în năpraznice-amieze, s-alerge, să topăie şi să necheze, slobode, aspre, neţesălate deloc, ca nişte cârlane fugare în stepe de foc . . .