What do you think?
Rate this book
Ingen kunst
En sønn skriver om sin mor. De møtes hver dag, spiser middag sammen, går turer i hjembyen Budapest, alt mens hun forteller historier, gamle og nye, om 50-årene, om Ungarns fantastiske fotballandslag, om Puskás - verdens beste fotballspiller, som oppvartet henne og reddet familien hennes fra deportasjonen.
Esterházy vever en familiehistorie sammen med en skildring av det kommunistiske diktaturet. Samtidig er boken et særeget portrett av en storslagen kvinne, en fallen aristokratisk familie og en forrykt tid.
Boken kommer ut i Agora Bibliotek, et imprint i Aschehoug forlag, ledet og eiet av Gabi Gleichmann og Anette Gleichmann.
Esterházy vever en familiehistorie sammen med en skildring av det kommunistiske diktaturet. Samtidig er boken et særeget portrett av en storslagen kvinne, en fallen aristokratisk familie og en forrykt tid.
Boken kommer ut i Agora Bibliotek, et imprint i Aschehoug forlag, ledet og eiet av Gabi Gleichmann og Anette Gleichmann.
192 pages, Hardcover
First published January 1, 2008
6 people are currently reading
224 people want to read
About the author
Péter Esterházy
89 books152 followersPéter Esterházy was a Hungarian writer. He has been called a "leading figure of 20th century Hungarian literature", and his books are considered to be significant contributions to postwar literature.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 30 reviews
April 1, 2021
Естерхази пише врцаво, духовито, са пуно дигресија и рукаваца. Реченице су му често дуге, заплетене, са бројним апозицијама и уметнутим реченицама, што понекад зна да умори. Овде је, макар начелно, реч о Естерхазијевој мајци и њеној фасцинацији чувеном мађарском "лаком коњицом", златним тимом мађарске фудбалске репрезентације. Као што рекох, то је само начелно. У бројним дигресијама споменуће се, узгред, и совјетска инвазија 1956. и друштвене промене, породични живот, али све некако у позадини, врло кратко, често у метафорама. Ко зна, можда све то боље звучи на мађарском.
У сваком случају, од Естерхазија бих волео још да прочитам и његов opus magnum - Harmonia Caelestis, с обзиром да ми је веома занимљива та тема о успону и паду чувене грофовске породице којој је писац припадао.
У сваком случају, од Естерхазија бих волео још да прочитам и његов opus magnum - Harmonia Caelestis, с обзиром да ми је веома занимљива та тема о успону и паду чувене грофовске породице којој је писац припадао.
June 2, 2014
A 4.5. I greatly enjoyed this playful, plotless novel, which is confusing in several ways and frequently self-referential (but not annoyingly so). It features wonderful, and freshly creative, character sketches and a serious look at the effects of Communism, without preaching. Esterházy is an un-Kundera, with a completely different approach both to post-modernism and to portraying Communism.
The translation makes a difficult novel not only readable, but an excellent read (in an essay on translating Esterházy, she wrote, “Péter Esterházy is a notoriously translator-unfriendly Hungarian writer, and may the Good Lord bless him for it.”)
It helps to know something about modern Hungarian history, although the translator’s footnotes do help prep Anglo readers. But the greatest joy in reading this novel is giving yourself up to the author’s brilliant, wandering, always original mind.
The translation makes a difficult novel not only readable, but an excellent read (in an essay on translating Esterházy, she wrote, “Péter Esterházy is a notoriously translator-unfriendly Hungarian writer, and may the Good Lord bless him for it.”)
It helps to know something about modern Hungarian history, although the translator’s footnotes do help prep Anglo readers. But the greatest joy in reading this novel is giving yourself up to the author’s brilliant, wandering, always original mind.
February 25, 2010
I won this book on first reads. It reads pretty smoothly for a new, uncorrected translation--there are minor errors, but not many.
First, the writing is genius. Those tell-tale signs of literary genius--shocking metaphor, sharp character, the lens of reality twisted just so--are all prevalent throughout the novel/memoir.
"In that cheap silence, amid the slurping of the machines keeping my mother alive, my mother's body alive, I recalled her laughter, my mother's rarer than rare laughter. Smiling, yes--she's smiling like a barley loaf on the oven peel: this rather less often--a cheerful glance, yes, but laughter, that was rare" (p. 12).
Look at the layers in those two sentences. Sadness, wry humor, and a subtle fury for her death; the merging of past and present; the outrageous comparison of his mother's smile to a loaf of bread. The book is full of gems like this.
There's no plot to speak of. To enjoy this book, you'd have to read it something like a Proust novel--not try to follow the story (or lack thereof) but enjoy the narrator's witticisms, his character sketches and neurotic rehashing of events. A previous reviewer called the narrator's life "dull". I guess some people think the day-to-day life in communist Hungary dull, but I found there were moments of real terror throughout the novel/memoir. Repressed terror, of course. Just as the author also expresses repressed sexuality (homo and hetero), repressed guilt, and most of all, repressed anger at his mother, which really only comes through in the ending pages, some of the most powerful in the book. Make no mistake; this narrator is angry, although he tries to hide it by dancing from subject to subject, hysterically repeating himself and cloaking his prose in mixed memories that layer over one another until the reader may get lost.
And the reader does get lost. Unless the reader is steeped in the literature, culture and soccer players of 1960s Hungary, the reader will get very lost. This can be discouraging, but it's part of the point of the novel. Esterhazy clearly, almost blatantly wrote this novel for himself, daring others to make sense of it. I found it interesting because the narrator's character is fascinating to absorb. I also found the book difficult to get through due to its incohesiveness. Recommended, but only to those with a great deal of literary patience.
First, the writing is genius. Those tell-tale signs of literary genius--shocking metaphor, sharp character, the lens of reality twisted just so--are all prevalent throughout the novel/memoir.
"In that cheap silence, amid the slurping of the machines keeping my mother alive, my mother's body alive, I recalled her laughter, my mother's rarer than rare laughter. Smiling, yes--she's smiling like a barley loaf on the oven peel: this rather less often--a cheerful glance, yes, but laughter, that was rare" (p. 12).
Look at the layers in those two sentences. Sadness, wry humor, and a subtle fury for her death; the merging of past and present; the outrageous comparison of his mother's smile to a loaf of bread. The book is full of gems like this.
There's no plot to speak of. To enjoy this book, you'd have to read it something like a Proust novel--not try to follow the story (or lack thereof) but enjoy the narrator's witticisms, his character sketches and neurotic rehashing of events. A previous reviewer called the narrator's life "dull". I guess some people think the day-to-day life in communist Hungary dull, but I found there were moments of real terror throughout the novel/memoir. Repressed terror, of course. Just as the author also expresses repressed sexuality (homo and hetero), repressed guilt, and most of all, repressed anger at his mother, which really only comes through in the ending pages, some of the most powerful in the book. Make no mistake; this narrator is angry, although he tries to hide it by dancing from subject to subject, hysterically repeating himself and cloaking his prose in mixed memories that layer over one another until the reader may get lost.
And the reader does get lost. Unless the reader is steeped in the literature, culture and soccer players of 1960s Hungary, the reader will get very lost. This can be discouraging, but it's part of the point of the novel. Esterhazy clearly, almost blatantly wrote this novel for himself, daring others to make sense of it. I found it interesting because the narrator's character is fascinating to absorb. I also found the book difficult to get through due to its incohesiveness. Recommended, but only to those with a great deal of literary patience.
November 17, 2019
It is not often that I give up on a book, especially if my aim is to review it, but I found persistence wasn't paying off here as I was reading whole pages without taking anything in - I was that bored by it. It is a book I set out wanting to like: a novelised memoir from a country with the great footballing tradition - Hungary - and which even features Puskas in the story. Then on the back it says that the author's books: “in Europe, are widely considered significant contributions to post-war literature.” I thought I was in for a treat. Perhaps if you were to already be a fan of Peter Esterhazy you would find something fascinating about this self-obsessed rambling reflection on his life and relationships. But for me it was like being stuck at a party with someone who I cared not a jot for holding forth, in a loud voice without pause, going off at tangents and without any pretence at conversation, about themselves and how important they were, throwing in smart-alec literary references and name-dropping, barely pausing for breath except to laugh at their own anecdotes, which probably weren't even funny the first time, even if you had the misfortune to be there. It is the writing not of someone who sets out to convey thoughts and feelings clearly to the reader but of someone who thinks they are really clever, has had smoke blown up their ar*e all their life, and sets out to demonstrate just how clever they really are.
I've been pretty disparaging, but it annoys me because there is some good writing in here. I just wish people would write for their readers if they are publishing something. Write for yourself by all means but don't inflict it on the rest of us - there are too many books to read in a short lifetime.
Nice cover though.
I've been pretty disparaging, but it annoys me because there is some good writing in here. I just wish people would write for their readers if they are publishing something. Write for yourself by all means but don't inflict it on the rest of us - there are too many books to read in a short lifetime.
Nice cover though.
January 10, 2019
Super confusing, yet somehow it reads lightly and kept me intrigued.
February 19, 2024
„Povestea cu moartea mamei mi-a reuşit, chiar şi de mai multe ori, deja, ca să folosesc expresia asta ce poate fi numită arogantă, dar nu-i arogantă, ci obiectivă, pe bune că mi-a reuşit; am făcut o treabă pe cinste, cu dibăcie, cu verbe auxiliare (cu multe citate din Handke, fiindcă mama lui, într-adevăr, murise, iar asta se şi vede în propoziţiile cărţii sale, Wunschloses Unglück), în curând se-mplinesc trei decenii de atunci! Îmi amintesc bine de ziua aceea de august. În oraş năvălise un frig nemilos, e adevărat, de nins, n-a nins, maşinile îşi păstraseră cauciucurile de vară, ceasurile arătau ora de vară, însă părea totul îngheţat, pe dinafară şi pe dinăuntru. Moartea, dar să rămânem (în veci recunoscători!) la cuvântul mamei, amânarea se dovedise o idee literară fertilă. Puff (sau vumm!), parcă aş fi căzut numaidecât într-o fântână întunecoasă şi adâncă, foarte întunecoasă şi foarte adâncă, aşa că ţac-pac m-am putut transpune în situaţia respectivă; nu am o mare putere a imaginaţiei, dar chiar şi cu asta medie, de care dispun, am reuşit să las impresia (pentru mine) că s-ar fi întâmplat, parcă, într-adevăr, mi-ar fi murit mama, iar acest lucru, din punct de vedere al psihologiei procesului de creaţie (cu ale cărei detalii privind autobiografia, autoironia, autosuficienţa, autocompătimirea şi resemnarea, într-un cuvânt, cu ale cărei dantelării n-aş dori să plictisesc pe nimeni; nici să irit), este avantajos, căci, astfel, cuvântul dureros se iveşte atât de lejer, dacă trebuie să se ivească, dacă e nevoie de asta; de fapt, nu e vorba că s-ar ivi lejer, ci, mai degrabă, firesc, şi probabil că nu durerea nemijlocită este cea care umple cuvântul, ci mai curând acel ceva între orfelinaj şi teamă, să nu spunem mai mult de-atât, care stârneşte durerea sau a cărui goliciune înspăimântătoare este acoperită tocmai de durerea cea îndurătoare.
Prin urmare, am reuşit, pe de o parte, să trăiesc în mod autentic şi creativ mişcarea complicată a durerii şi a lipsei de durere, iar pe de altă parte, şi, probabil, nu independent de asta, cartea de acum douăzeci şi ceva de ani fusese prima care a ieşit, cum ne place nouă, fino-ugricilor, să spunem, din închisoarea limbii. Mama vorbeşte până şi azi, cu o împăunare amuzantă, despre succesul acestei cărţi, dar fără mine n-ar fi mers atât de fain, băieţelul meu, nu-i aşa? Mă bucur pentru tine, cu aşa-numita mea moarte, am reuşit să-ţi ajut caariera. Cu a-ul ei caracteristic, la fel cum rostea şi cuvântul taaxi. Îi priveam năuc ochii căprui, minunaţi. Îi moştenise de la bunicul, pe care n-am avut norocul să-l cunosc, şi, ţinând seama de ochii ăştia, chiar că poate să-mi pară foarte rău. Mă bucuram că se bucură, dar strâmbam din nas când citeam că prin cartea asta i-am ridicat mamei un monument sau că durerea personală este cea care s-a întrupat în forme literare atât de îndrăzneţe.
Ce fel de mamă, ce fel de durere?! întrebam iritat.
Cum ce fel de mamă?! Mama e doar una, băieţelul meu, râdea. Iar îi priveam năuc ochii. Vezi, ăştia scriu că te-ai făcut, în sfârşit, om serios, că eu sunt cea care conferă greutate cărţii tale şi că deja nu te mai ocupi numai cu joaca, ai nu numai cuvinte, ci şi mamă. Şi mai mănâncă măcar o îmbucătură.
Nu mănânc.
Mănânc.
E totuna. Şi tu eşti făcută numai din cuvânt!
Păi, acu’ să nu discutăm despre asta, băieţelul meu.
E-n regulă.” (pp. 22-23)
„O vreme m-am luptat împotriva trecerii de orice fel, am hohotit, de parcă mi-ar fi murit mama, când mi s-a prăpădit primul câine, am purtat doliu după buchetul de flori ce s-a ofilit, am mângâiat cu melancolie coaja de pâine uscată, nu mă puteam despărţi de nimeni şi de nimic, nu din dorinţa de posesiune, sau nu numai din dorința de posesiune, fiule, mai degrabă, din fidelitate, n-aș fi vrut să pierd pe nimeni și nimic cu care avusesem, cât de cât, de-a face, oare nu în asta s-ar regăsi, în primul rând, sentimentul de familiaritate?, oare nu din urzeala asta a relațiilor neînsemnate, sau cel puțin secundare, se conturează acel ambient în care apoi…, ce se întâmplă apoi? În care apoi trăim în siguranță? Exagerare. Dar în care, totuși, ne putem orienta într-o oarecare măsură, unde știu ce pericole mă așteaptă, știu când și de ce trebuie să-mi fie sau nu frică, identific referirile cifrate și înțeleg tâmpeniile evidente. Îmi doream, fiule, Doamne, cât de mult îmi doream această tihnă, să am o viață echilibrată, armonioasă, dar n-am fost în stare să am grijă de aceste relații, nici măcar de cele mai importante, am lăsat să se destrame prietenii și iubiri, fiindcă, parcă, accentuez asta, parcă, parcă și ele ar fi vrut să se destrame. M-am luptat întru câtva pentru ele, dar întru câtva nu te poți lupta. Tu ești o excepție, patruzeci de ani nu contează, dintre noi lipsesc patruzeci de ani, fiule, chiar mai mult decât patruzeci, și totuși, te cunosc de parcă te-aș fi văzut în fiecare zi. Dar nu e vorba de o fotografie, nici de un film. Avem două fotografii comune, una dintre ele e mai degrabă deranjantă, aia când echipa de copii câștigase campionatul, Foto Hanula, o imagine foarte regizată, se vede clar că maestrul v-a cerut să zâmbiți, dar asta nu prea v-a reușit, poate doar Miki Görög are o mutră firească, el e singurul care nu zâmbește, doar ochii îi zâmbesc, în cealaltă fotografie nici tu nu zâmbești, este o imagine reală, tocmai ieși de pe teren, se vede pe tine, pe tot ce-ți aparține, că ați pierdut, eu pășesc spre tine, sunt foarte opărit, da, nu știu cum se face, dar eu mai tot timpul sunt opărit, dar acolo numai eu sunt cel care știu că sunt eu, și tu știai, pentru că tu știai!, atunci, de data aia, publicul s-a întors împotriva voastră, nu numai că ați jucat prost, dar ați fost și îngâmfați, pur și simplu, n-ați observat cât de prost jucați, fiindcă știați că sunteți buni, din când în când, treaba asta se-ntâmplă inevitabil cu echipele bune, iar ele, dacă sunt, într-adevăr, bune, rețin asta, astfel că mult timp nu li se mai întâmplă, dar apoi, iar. Te păstrez în sufletul meu, nu e vorba de o fotografie, nici de un film, un film proiectat pe peretele igrasios al memoriei, ai?, e mișto, fiule, nu-i așa?, mi-am găsit și eu cui să vorbesc despre cuvinte, ți-am citit cărțile, dar despre ele nu vreau să vorbesc acum. Ar fi trebuit înainte să le fi scris, erai un băiețel liniștit și trist, politicos ca un matur, salutai cu bună ziua, nu cu săru’ mâna, erai prea retras în tine ca să poți fi drăguț, erai crispat, cel puțin o vreme, dar nu și-n mișcări, deși când alergai îți țineai țeapăn trunchiul, îți plăcea să crezi că așa și-l ținea și Albert, și tu îți ridicai mâinile și coatele, la fel ca puii de găină, pe vremea aia asta era moda, alergarea albertină, voința de alergare, parcă s-ar putea alerga albertin fără Albert, păi, sigur că da, se putea, chiar dacă era de tot râsul, dar se putea supraviețui, și tu ai supraviețuit acestei poziții a mâinilor, până și mama lui Miki Görög așa-și ținea mâinile, cea mai frumoasă era singurătatea ta, și oasele, pe astea le păstrez în sufletul meu, sub formă de hologramă, e important să existe numărul dimensiunilor, să ai posibilitate de desfășurare, știu, nu-ți place dacă-ți spun, să ai trup.” (pp. 128-130)
Prin urmare, am reuşit, pe de o parte, să trăiesc în mod autentic şi creativ mişcarea complicată a durerii şi a lipsei de durere, iar pe de altă parte, şi, probabil, nu independent de asta, cartea de acum douăzeci şi ceva de ani fusese prima care a ieşit, cum ne place nouă, fino-ugricilor, să spunem, din închisoarea limbii. Mama vorbeşte până şi azi, cu o împăunare amuzantă, despre succesul acestei cărţi, dar fără mine n-ar fi mers atât de fain, băieţelul meu, nu-i aşa? Mă bucur pentru tine, cu aşa-numita mea moarte, am reuşit să-ţi ajut caariera. Cu a-ul ei caracteristic, la fel cum rostea şi cuvântul taaxi. Îi priveam năuc ochii căprui, minunaţi. Îi moştenise de la bunicul, pe care n-am avut norocul să-l cunosc, şi, ţinând seama de ochii ăştia, chiar că poate să-mi pară foarte rău. Mă bucuram că se bucură, dar strâmbam din nas când citeam că prin cartea asta i-am ridicat mamei un monument sau că durerea personală este cea care s-a întrupat în forme literare atât de îndrăzneţe.
Ce fel de mamă, ce fel de durere?! întrebam iritat.
Cum ce fel de mamă?! Mama e doar una, băieţelul meu, râdea. Iar îi priveam năuc ochii. Vezi, ăştia scriu că te-ai făcut, în sfârşit, om serios, că eu sunt cea care conferă greutate cărţii tale şi că deja nu te mai ocupi numai cu joaca, ai nu numai cuvinte, ci şi mamă. Şi mai mănâncă măcar o îmbucătură.
Nu mănânc.
Mănânc.
E totuna. Şi tu eşti făcută numai din cuvânt!
Păi, acu’ să nu discutăm despre asta, băieţelul meu.
E-n regulă.” (pp. 22-23)
„O vreme m-am luptat împotriva trecerii de orice fel, am hohotit, de parcă mi-ar fi murit mama, când mi s-a prăpădit primul câine, am purtat doliu după buchetul de flori ce s-a ofilit, am mângâiat cu melancolie coaja de pâine uscată, nu mă puteam despărţi de nimeni şi de nimic, nu din dorinţa de posesiune, sau nu numai din dorința de posesiune, fiule, mai degrabă, din fidelitate, n-aș fi vrut să pierd pe nimeni și nimic cu care avusesem, cât de cât, de-a face, oare nu în asta s-ar regăsi, în primul rând, sentimentul de familiaritate?, oare nu din urzeala asta a relațiilor neînsemnate, sau cel puțin secundare, se conturează acel ambient în care apoi…, ce se întâmplă apoi? În care apoi trăim în siguranță? Exagerare. Dar în care, totuși, ne putem orienta într-o oarecare măsură, unde știu ce pericole mă așteaptă, știu când și de ce trebuie să-mi fie sau nu frică, identific referirile cifrate și înțeleg tâmpeniile evidente. Îmi doream, fiule, Doamne, cât de mult îmi doream această tihnă, să am o viață echilibrată, armonioasă, dar n-am fost în stare să am grijă de aceste relații, nici măcar de cele mai importante, am lăsat să se destrame prietenii și iubiri, fiindcă, parcă, accentuez asta, parcă, parcă și ele ar fi vrut să se destrame. M-am luptat întru câtva pentru ele, dar întru câtva nu te poți lupta. Tu ești o excepție, patruzeci de ani nu contează, dintre noi lipsesc patruzeci de ani, fiule, chiar mai mult decât patruzeci, și totuși, te cunosc de parcă te-aș fi văzut în fiecare zi. Dar nu e vorba de o fotografie, nici de un film. Avem două fotografii comune, una dintre ele e mai degrabă deranjantă, aia când echipa de copii câștigase campionatul, Foto Hanula, o imagine foarte regizată, se vede clar că maestrul v-a cerut să zâmbiți, dar asta nu prea v-a reușit, poate doar Miki Görög are o mutră firească, el e singurul care nu zâmbește, doar ochii îi zâmbesc, în cealaltă fotografie nici tu nu zâmbești, este o imagine reală, tocmai ieși de pe teren, se vede pe tine, pe tot ce-ți aparține, că ați pierdut, eu pășesc spre tine, sunt foarte opărit, da, nu știu cum se face, dar eu mai tot timpul sunt opărit, dar acolo numai eu sunt cel care știu că sunt eu, și tu știai, pentru că tu știai!, atunci, de data aia, publicul s-a întors împotriva voastră, nu numai că ați jucat prost, dar ați fost și îngâmfați, pur și simplu, n-ați observat cât de prost jucați, fiindcă știați că sunteți buni, din când în când, treaba asta se-ntâmplă inevitabil cu echipele bune, iar ele, dacă sunt, într-adevăr, bune, rețin asta, astfel că mult timp nu li se mai întâmplă, dar apoi, iar. Te păstrez în sufletul meu, nu e vorba de o fotografie, nici de un film, un film proiectat pe peretele igrasios al memoriei, ai?, e mișto, fiule, nu-i așa?, mi-am găsit și eu cui să vorbesc despre cuvinte, ți-am citit cărțile, dar despre ele nu vreau să vorbesc acum. Ar fi trebuit înainte să le fi scris, erai un băiețel liniștit și trist, politicos ca un matur, salutai cu bună ziua, nu cu săru’ mâna, erai prea retras în tine ca să poți fi drăguț, erai crispat, cel puțin o vreme, dar nu și-n mișcări, deși când alergai îți țineai țeapăn trunchiul, îți plăcea să crezi că așa și-l ținea și Albert, și tu îți ridicai mâinile și coatele, la fel ca puii de găină, pe vremea aia asta era moda, alergarea albertină, voința de alergare, parcă s-ar putea alerga albertin fără Albert, păi, sigur că da, se putea, chiar dacă era de tot râsul, dar se putea supraviețui, și tu ai supraviețuit acestei poziții a mâinilor, până și mama lui Miki Görög așa-și ținea mâinile, cea mai frumoasă era singurătatea ta, și oasele, pe astea le păstrez în sufletul meu, sub formă de hologramă, e important să existe numărul dimensiunilor, să ai posibilitate de desfășurare, știu, nu-ți place dacă-ți spun, să ai trup.” (pp. 128-130)
November 23, 2016
Esterhazy´s “This is not art” is indeed a strange book. The narrator begins telling something and then becomes distracted, and decides to talk about another thing before returning to the subject he had begun with. There are constant digressions, and parenthesis, memories and stories that cross other memories and stories; thoughts, jokes, exclamations. It reminds one of James Joyce´s or Virginia Wolfe´s flow of memory, but this is only a similarity and not to say that “This is not art” is book written on flow of thought. The mind does not divagate and ramble through memories, impressions and ideas. The narrator within the novel is at all times conscious, and speaks like that intentionally. This book strikes me like a long conversation with an active, distracted mind. From the moment the narrator wakes up in his hospital bed, the first impulse is to start speaking. As readers what we hear is a voice reflecting upon his family, house, friends, childhood, father, his MOTHER and his relationship with her (all this may sound a little like a sitting in a psychoanalysis therapy) and doing it in a disorderly manner. This results in a narrative labyrinth, the accumulation of one story, memory or idea on top of another creates layers and dimensions that make the reader get lost and wonder “Wait….¿What was this about again?” But this is all within plan. There is pleasure in letting Esterhazy´s words lead the way and getting lost within them. It is much like walking the woods without an aim, immersed in thought; then suddenly realizing we have no idea how did we get to that point. There is fascination in finding where words, such as roads can lead us, and what we can find on the way too. This type of narrative is like traveling without a map, since he is being ocurrent and inventive along the road it is very hard for the reader to predict what is he going to come up with next; and so surprise is always open. From this conversation funny, scary, trivial, traumatic, sweet, confusing things spring forth all mixed together in this same long speech.
August 3, 2016
Con un estilo ameno y, digámoslo así, «tabernero», Péter Esterházy cuenta la curiosa relación con su madre, quien tiene la particularidad de amar al fútbol sobre todas las cosas, al grado de haber fungido como una suerte de musa para el gran Ferenc Puskás y otros jugadores de la generación dorada, y de anhelar que su hijo, el pequeño Péter, fuera un gran futbolista, aunque sin engañarse cuando él demostrara su mediocridad para jugar el deporte más venerado del planeta. Esterházy toma como pretexto la vida de su madre —con un ligero atisbo a su padre, a quien ha dedicado Armonía celestial y Versión corregida— para mostrar, de forma paralela, un retrato de la Hungría socialista, en donde los antiguos aristócratas (como la propia familia de Esterházy) debían trabajar como obreros para obtener el pan. El libro nunca llega a ser trágico o dramático, incluso cuando se relata la paliza que da la policía secreta al melancólico padre, por lo que pareciera la narración digresiva de un beodo encontrado al azar. Sin embargo, al menos para mí, eso no es un desacierto, como parecen asegurar muchos de quienes lo comentan. Todo lo contrario: me resultó una excelente introducción a Esterházy justo antes de entrar a Armonía celestial.
August 8, 2014
Det här är en hyllning till en mor. Det här är också en hyllning till fotboll, ungersk fotboll i synnerhet. Dessutom är det en skildring av den kommunistiska diktaturen i Ungern. De tre spåren är var för sig intressanta, problemet för mig är att de berättas samtidigt, lite huller om buller. Dessutom tappar jag ibland bort vem det är som berättar. Moderns röst kommer nämligen in och avbryter berättarjaget lite då och då och det framgår inte typografiskt när det händer. Det är ingen bok man slöläser med andra ord.
Även om jag inte hängde med i svängarna alla gånger så gillade jag boken, framför allt för att den är rolig, men också just tack vare det höga tempot och de absurda kasten mellan vem som berättar och vad som berättas. Det är fullt ös från början till slut.
Även om jag inte hängde med i svängarna alla gånger så gillade jag boken, framför allt för att den är rolig, men också just tack vare det höga tempot och de absurda kasten mellan vem som berättar och vad som berättas. Det är fullt ös från början till slut.
August 22, 2015
I'm giving up on this book after 2 chapters, even though it made me laugh aloud a few times in the first 50 pages. It's self-referential, which I usually love, but I would should have read the other novel first in order not to have to read all the footnotes and feel stupid by not having known the references. loved the references to Bartok--I could feel smart then. I love the cover of this book, enjoyed many things about it, but I'm supposed to be reading this for fun, and I was getting a real sinking heart reading this. So, though it's against my nature, I'm giving up on this, and I feel sort of empowered.
July 15, 2016
Another reviewer called this novel "playful and plotless", and I can't thank of a more accurate description. And while some readers may legitimately enjoy the discontinuity of Joyce-like prose interspersed with coy historical name-dropping, feverish outbursts, and vague allusions to....what? Wait, where was I?
Anyways, if you love soccer (I mean, really love it), if you re-read "Ulysses" every year, if you've read other novels by Esterhazy and liked them, and if you have a conflicted relationship with your mother, than by all means, read this book. I'm going to leave it at that.
Anyways, if you love soccer (I mean, really love it), if you re-read "Ulysses" every year, if you've read other novels by Esterhazy and liked them, and if you have a conflicted relationship with your mother, than by all means, read this book. I'm going to leave it at that.
July 13, 2017
Esterhazy is of course a novelist with tremendous talent, his ability to play with words and constructing vivid and eloquent sentences is almost unparalleled in Hungarian literature. In 'Not Art' he again displays his wonderful ability, however the sentences seem to purely exist for their own being, without offering much deeper meaning or conclusion. 4/5 stars from me, because of his beautiful relationship with his mother.
February 27, 2010
Another review said Esterhazy's writing was genius. I thought it was the cliched disjointed ramblings of a disorganized mind."Killing off mom" as a joke, really!I couldn't help wondering if it was Sollosy's translation because I looked at all the awards Esterhazy had won. Whatever it was, something definitely was "lost in translation."
September 18, 2010
The story is a little self indulging. The author really likes what he has to say, while the reader is left to either hate or love the slow, meandering tale. I didn’t enjoy this, but it wasn’t particularly my kind of story either.
July 22, 2014
Strasznie lubię węgierską prozę. Ale ta pozycja to strata czasu. Strumień myśli luźno wędrujących po życiu narratora, nie dających się odróżnić postaci, a w tle piłka nożna. I choć czytałam to również z piłką nożną w tle (MŚ w Brazylii) to niestety. Książka o niczym. A tyle nagród zdobyła.
February 15, 2010
Blah, blah, blah. Didn't care for this at all. Even though it is supposed to be a novel, it is written as if it were a diary of a very uneventful dull life.
Want to read
November 4, 2010Author influenced Cosmin Manolache in Best European Fiction 2010
September 18, 2021
How to rate this book?
As many others have written there is not a lot of story line to talk off. The book consists of a free flow of memories on the protagonists mother, her love of football and her usage of football language as metaphors for life.
Amidst these stream of consciousness phrases a lot of beauty is hiding. Wonderful language finds, amazing connections between unlikely events and thoughts, and the beauty of the love for his mother.
At times it takes quite some patience to find that beauty, especially when the book is out aside for some days. Reconnecting to the flow can then take some time.
So yes I would encourage to read this for language enthusiasts. People who want their linguistic minds to wander off into the surprising unknown will savor this book like the described eclairs.
However, do eat / read it in one go to ensure the flavors mix well and do not get stuck in separate corners that can be challenging to untangle.
As many others have written there is not a lot of story line to talk off. The book consists of a free flow of memories on the protagonists mother, her love of football and her usage of football language as metaphors for life.
Amidst these stream of consciousness phrases a lot of beauty is hiding. Wonderful language finds, amazing connections between unlikely events and thoughts, and the beauty of the love for his mother.
At times it takes quite some patience to find that beauty, especially when the book is out aside for some days. Reconnecting to the flow can then take some time.
So yes I would encourage to read this for language enthusiasts. People who want their linguistic minds to wander off into the surprising unknown will savor this book like the described eclairs.
However, do eat / read it in one go to ensure the flavors mix well and do not get stuck in separate corners that can be challenging to untangle.
November 17, 2022
Dziwię się niskim ocenom czytelników. Książka wpadła mi w ręce w Dedalusie za całe 8 złotych, byłem w podróży a książeczka jest w miniaturowym wydaniu więc zakup był w sam raz. No i sławne nazwisko autora, którego nigdy przedtem nie czytałem. Czy możliwe że książka nie jest jego najbardziej rozpoznawalnym dziełem? Ależ oczywiście. Niemniej jednak. ten rozgadany wielowątkowy styl, ta niesamowita barokowa inteligencja i poczucie humoru powodują że się czyta, i to mimo tego że wiele stronic poświęcone jest o piłce nożnej! Choć piłka jest tylko wymówką do filozofii, historycznej refleksji, i językowej wirtuozerii. A więc zachęcam do przeczytania. Absolutnie podziwiam tłumaczkę Elżbietę Sobolewską która musiała również idąc za oryginałem węgierskim stworzyć wiele nowych polskich słów. Należy się tej osobie złoty medal.
December 2, 2021
Am citit aproape jumătate din ea și nu m-a atras deloc... nici conținutul nici felul de a scrie a autorului.. De obicei nu abandonez nici o carte oricât de "rea" mi s-ar părea, dar la asta n-am mai rezistat... Poate o voi relua cândva și poate o voi privi cu alți ochi...
October 12, 2022
Furcsa volt a Harmonia Caelestis, de még a Javított kiadás után is. Kicsit másra vágytam, nem kaptam meg. A könyv attól még jó, de folytonosságban ne reménykedjen az egyszeri olvasó :). EP továbbra is kedvenc.
September 27, 2025
Fiacskám, az ember... Kezdődnek a végeláthatatlan abszolútumok, ami elől nincs menekvés, nem lehet kikerülni. Ez már csak így van, kisfiam. Meg a foci. Meg Puskás. Egy édesanya öregedése, majd halála, a betegségekkel való küzdelem, önreflexió és nosztalgia keveredik ebben a kötetben. Megérintő.
November 11, 2020
Something very fascinating about this book with no plot
January 10, 2022
Milyen szép és megható történet. Nagyon kedves könyv, minden profán részlettel együtt.
March 25, 2024
fantasztikus nyelvezet, egyedi mélység, történetek amik leírnak egy-két korszakot, meg ami mögötte van
February 28, 2025
Agradable, experimental
May 20, 2025
ummm a little too Freudian for my liking… and a little / very disturbing. was also just deeply confused the whole time like what was going on???
May 4, 2018
Tja. Het vrije associeren van Esterhazy is voor kenners van voetbal en Hongarije, liefst allebei, wellicht een feest der herkenning. Voor ieder ander is het een verzameling van veel herhaling met hier en daar een mooie literaire vondst. Ik kan die vondsten ook wel waarderen, het was de moeite waard om het boek tot het einde toe uit te lezen, maar het ligt er allemaal veel te dik boven op bij Esterhazy. De intertekstuele verwijzingen naar andere boeken, vooral van hemzelf, zorgen wellicht voor een gelaagdheid die het bij postmoderne literatuurwetenschappers goed doet, maar die niet tot een overweldigende leeservaring leidt. Eerder een puzzel met 1000 stukjes waarvan niet helemaal duidelijk is wat er op staat.
July 30, 2022
Nicio arta este cartea mamei inviate, a mamei care cunoaste legea ofsaidului, limbajul acesteia, prin intermediul caruia este definita relatia ei cu lumea. Fiul exista numai in functie de limbajul-fotbalistic-al-mamei, la fel ca restul lumii. In aceasta carte, fotbalul este prezentat drept conceptie despre lume, a carei provenienta isi are radacinile in raportul fata de mama si fata de limba materna: complexul limbii materne.
In cazul in care cititorul cauta in acest volum al lui Peter Esterhazy firele „romanului de familie“, le va gasi in intamplari rotunde, scrise cu maiestrie. In cazul in care cauta sentimente – le va gasi si pe acestea. Cel interesat de lumea textului autoreflexiv in stil esterhazyan (unde incepe si unde se sfarseste scriitorul?) nu va fi deceptionat.
In cazul in care cititorul cauta in acest volum al lui Peter Esterhazy firele „romanului de familie“, le va gasi in intamplari rotunde, scrise cu maiestrie. In cazul in care cauta sentimente – le va gasi si pe acestea. Cel interesat de lumea textului autoreflexiv in stil esterhazyan (unde incepe si unde se sfarseste scriitorul?) nu va fi deceptionat.
September 25, 2018
Stilen er massere af sidespring, hulter til bulter. Det var sjov i 20 sider, men ikke mere
Displaying 1 - 30 of 30 reviews