Galeria cu viţă sălbatică

by Constantin Ţoiu

„Romanul Galeria cu vita salbatica este un roman cum putine sunt in literatura romana, romanul postcomunist inca aspirand, cu alarmant de rare exceptii, al constructii narative de asemenea deschidere si miza si la partituri polifonice de un asemenea rafinament. O aspiratie inca neatinsa pentru partea covarsitoare a prozatorilor romani de astazi.“- Nicoleta Salcudeanu

Genres: Romanian Literature

434 pages, Hardcover

First published January 1, 1976

About the author

Constantin Toiu s-a nascut la 19 iulie 1923 in Urziceni,judetul Ialomita.Scoala primara o absolva in localitate,invatator fiindu-i domnul Haralambie Ionescu. Liceul il face la Brasov,la Mesota,sectia umanista.Profesori excelenti au contribuit la formarea sa intelectuala inca din adolescenta ,printre care cel de limba latina ,Hoidas,pomenit cu diverse ocazii. Razboiul il prinde elev.Armata o face la scoala militara de aviatie Buzau,ca observator aerian.Nu participa la lupte.Este demobilizat cu gradul de sublocotenent in rezerva.In 1942 se inscrie la Facultatea de litere si filosofie din Bucuresti,pe care o termina in vara lui 1946,cu o licenta "Magna cum laude".Printre profesorii din acea perioada se remarca:Mircea Florian ,Tudor Vianu,Mihai Ralea , Mircea Vulcanescu, scurt timp si D. Gusti la catedra de sociologie.A fost ultimul an in care se mai predase "filosofia idealista".Incepand cu anul urmator,1947,in facultate avea sa fie introdus marxism-leninismul,cu urmarile lui nefaste.Autorul insista asupra acestei "rupturi" nefericite de traditia romaneasca stralucita,in gandire si literatura ,din anii interbelici.In scrisul sau se simte stilul "vechii scoli", ceea ce ii va conferi o anume particularitate fata de confratii mai putin varstnici. A lucrat ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, precum și la revistele Luceafărul, Gazeta literară, România literară și la Radioteleviziunea Română. Între anii 1981-1990 a fost secretar al Asociației Scriitorilor din București și vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat în presa culturală, în 1958, la „Gazeta literară”, iar editorial, în 1965, cu romanul Moartea în pădure.

Opera sa, de valoare excepțională, cuprinde: Moartea în pădure (roman); Duminica muților (nuvele); Galeria cu viță sălbatică (roman), (reeditări în 1979, 1984, 1999, 2011; în franceză, L’exclu, publicat de Editura Nagel; în maghiară, Vadszölölugas, Editura Europa Könyvkiado, Budapesta, 1980; romanul a mai fost tradus în limbile engleză, germană și polonă); Însoțitorul (roman), (reeditări în 1989, 2004); Obligado (roman), (reeditare în 1997); Căderea în lume (roman), (reeditare în 1994); Barbarius (roman); Istorisirile Signorei Sisi (roman), Destinul cuvintelor (publicistică); Alte pretexte (eseuri); Caftane și cafteli. Prepeleac doi, trei; Morbus diaboli; Răvașe din Kamceatka. Prepeleac cinci; Memorii din când în când, vol. I-II; Trompete după-amiaza; Memorii din când în când, vol. I, II, III; Memorii întârziate; Memorii vol. V: Vederi din Prepeleac.

La 23 mai 1995,Consiliul Local Urziceni i-a decernat titlul de "Cetatean de onoare al municipiului Urziceni". A fost distins cu premii literare importante, acordate de Uniunea Scriitorilor din România și de Academia Română.

Faima cea mai mare i-a adus-o romanul Galeria cu viță sălbatică, roman simbolic, apropiat de poetica realismului magic din romanul latino-american.

A murit pe data de 4 octombrie 2012 și a fost înmormântat în Cimitirul Bellu din București.
(sursa: wikipedia.com)

Reviews

[Tudor · Rating 3 out of 5]

Cele 3 stele sunt poate nedrepte pentru o carte atat de muncita, dar poate ca reluata peste ani, va fi de 4 sau 5.

[Irina Moise · Rating 2 out of 5]

O lectură dificilă, incărcată, cu o narațiune complexă, care îşi răsuceşte bine de tot pe degete firele narative, împânzită cât cuprinde de politica acelor vremuri, cu personaje feminine sterşe şi aproape insignifiante. Nu o recomand decât celor curajosi, care au mai citit carti asemanatoare si le gusta.

[Socrate · Rating 3 out of 5]

PRIN ANII CINCIZECI, CHIRIL ÎNCEPUSE SĂ SE REFERE din ce în ce mai des, în discuţiile lui, la Hary Brummer, un bătrân evreu anticar, om de spirit şi cu multe relaţii. El nici nu mai putea stabili precis în ce zi anume şi cum îl cunoscuse. Nu se petrecuse nimic extraordinar în acea primă a lor întâlnire. Nimic memorabil, în afara senzaţiei că un astfel de om, lui, până atunci, îi lipsise. Pe urmă, despre câte un astfel de ins, necesar, zici, tu însuţi mirat: parcă-l cunosc de când lumea…

Acest Hary Brummer făcuse vâlvă înainte de război tipărind în pragul unui revelion un almanah scandalos intitulat „Istoria veselă şi completă a principalilor zei ai omenirii, de la origini până în prezent”. Era o broşură ieftină şi plină de blasfemii, menită să distreze lumea în tren, în vacanţe, şi care avusese la vremea ei un succes de pomină. Biografiile zeităţilor, pline de intrigi omeneşti, de ambiţii şi de extravaganţe erau comentate cu haz şi umor în această lucrare uşuratică, foarte pe placul cititorilor, mai ales când ei constată că o credinţă ce i-a ţinut pe alţi semeni de-ai lor, din trecut, la respect, se dovedeşte a fi o farsă bună de azvârlit în abisul râsului popular. Când lumea râde ― zicea Brummer ― e semn bun! Înseamnă că lumea a mers mai departe!… Atunci, dând lovitura cu „Almanahul” lui libertin şi câştigând o importantă sumă de bani, reuşise el să cumpere cea mai mare anticărie din Bucureşti, ani de zile râvnită. Aici îl cunoscuse Chiril pe anticar, prin 1952… Era o clădire rotundă şi îndesată, ca o bazilică, aşezată în mijlocul pieţei unde pe timpuri se ridica edificiul unui cotidian de mare tiraj: „al micilor intelectuali, eterni, oricât de mici şi orice s-ar zice”, cum spunea tot bătrânul, ironic, lipsit de orice pietate şi al cărui cap extrem de agil ieşise teafăr şi la fel de tăios şi de bine înarmat dintre mormanele de idei ruginite şi de sfărâmături ale istoriei.

Anticăria aceasta a lui rotundă, solidă, gheboasă, avea şase intrări. Număr apocaliptic anunţând monştri neterminaţi, neajunşi pe culmea impară a cifrei a şaptea, din a cărei divină asimetrie creaturile primesc impulsul viu, trebuincios mişcării lor spre desăvârşire. La intrare, scrisă pe ciment cu litere negre, o inscripţie anume făcută, la comandă, când anticăria fusese preluată, îţi atrăgea atenţia: „Fie ca învăţătura ta să nu întreacă faptele tale”. Prima dată, Chiril nu luase în seamă aceste cuvinte. El de obicei reacţiona târziu. Pe urmă înţelesese maxima aleasă de Brummer. Asta, într-adevăr, ar fi trebuit s-o fi învăţat încă înainte de a fi ştiut pe de rost Tatăl nostru. Ceva mai târziu, el încercase să comenteze: „Asta înseamnă că orice teorie…”, dar anticarul îl oprise numaidecât, mimând o enervare comică: „Ei, vezi cum eşti? Ce nevoie ai să ştie toţi ce ştii tu? Lasă ― îl bătuse părinteşte pe umăr ―, să fie alţii deştepţi, ce te costă? Numai cine nu-i sigur că-i deştept, simte nevoia să explice tot timpul…” ― şi-l zăpăcise cu o mulţime de sfaturi şi de poveţe.

Anticăria bătrânului îl indispunea pe Chiril din pricina înfăţişării ei reci şi lugubre, plus uşile acelea, ― şase! Ceva mai târziu, la această impresie neplăcută contribuise şi întâmplarea cu cele două camioane de cărţi aparţinând unui profesor universitar şi descărcate într-o zi de sfârşit de noiembrie ploios pe trotuarul anticăriei, înalt cam de o palmă faţă de restul caldarâmului şi înconjurând ca un brâu prăvălia. Bibliofilii, absorbiţi în gândurile lor, se poticneau de regulă de acest brâu de beton cu mult înainte de a ajunge la scările propriu-zise. Din ziua aceea începuse să-i spună în glumă Chiril dughenei pline de cărţi rare crematoriu, crematoriul lui Brummer, în care ar fi intrat la rând ca la moară şi înfrăţite pe veci oasele a mii şi mii de autori.

[Iulia]

O carte dificilă, în care narațiunea este ca o viță sălbatică: întortocheată și plină de ramificații.
Cred că de-abia după ce este recitită mă voi putea gândi la un star rating.