What do you think?
Rate this book
Любавини
Tvorchestvo Vasilija Shukshina - vydajuscheesja javlenie 1960–1970-kh godov. Talant etoj lichnosti projavilsja v akterskom, rezhisserskom, stsenarnom masterstve, odnako imenno literaturnye proizvedenija prinesli Shukshinu vsenarodnuju slavu. Povesti i rasskazy pisatelja perevedeny bolee chem na dvadtsat jazykov i po pravu schitajutsja dostojaniem russkoj literatury XX veka.V nastojaschee izdanie voshli pervaja i vtoraja knigi romana "Ljubaviny", kotoryj povestvuet o zhizni krestjanskoj semi v sibirskoj derevne vo vremja "velikogo pereloma" 1930-kh godov, a takzhe o sudbe detej glavnykh geroev spustja dvadtsat let posle opisannykh sobytij.
- GenresShort Stories
Unknown Binding
First published January 1, 1987
2 people are currently reading
47 people want to read
About the author
Vasily Shukshin
90 books56 followersVasily Makarovich Shukshin (Russian: Василий Макарович Шукшин, Василий Шукшин; 25 July 1929 – 2 October 1974) was a Soviet/Russian actor, writer, screenwriter and movie director from the Altay region who specialized in rural themes.
Vasiliy Makarovich Shukshin was born on 25 July 1929 to a peasant family in the village of Srostki in Altai Krai, USSR. In 1933, his father, Makar Leont'evich Shukshin, was arrested and shot during repressions associated with mandated collectivization. His mother, Maria Sergeyevna (née Popov), had to look after the survival of the entire family. By 1943 Shukshin had finished 7 years of village school and entered an automobile technical school in Biysk. In 1945, after two and a half years at the school, but before finishing, he quit to work in a kolkhoz.
In 1946 Shukshin left his native village and worked as a metal craftsman at several enterprises in the trust Soyuzprommekhanizatsiya: at the turbine plant in Kaluga, at the tractor plant in Vladimir, etc. In 1949, Shukshin was drafted into the Navy. He first served as a sailor in the Baltic Fleet, then a radio operator on the Black Sea. In 1953 he was demobilized due to a stomach ulcer and returned to his native village. Having passed an external exam for high school graduation, he became a teacher of Russian, and later a school principal in Srostki.
In 1954 Shukshin entered the directors department of the VGIK, studied under Mikhail Romm and Sergei Gerasimov, and graduated in 1960. While studying at VGIK in 1958, Shukshin had his first leading role in Marlen Khutsiyev's film Two Fedors and appeared in the graduation film by Andrei Tarkovsky. In 1958 Shukhin published his first short story "Two on the cart" in the magazine Smena. His first collection of stories Сельские жители (Village Dwellers) was published in 1963. That same year, he became staff director at the Gorky Film Studio in Moscow. He wrote and directed Живёт такой парень (There Is Such a Lad). The film premiered in 1965, winning top honours at the All-Union Film Festival in Leningrad and the Golden Lion at the XVI International Film Festival in Venice. Shukshin was decorated with the Order of the Red Banner of Labour (1967), and was designated Distinguished Artist of the RSFSR (1969).
Shukshin died suddenly on 1974-10-02, on the motor ship Dunai, on the Volga river, while filming They fought for their motherland. He is buried in Novodevichy Cemetery in Moscow.
Vasiliy Makarovich Shukshin was born on 25 July 1929 to a peasant family in the village of Srostki in Altai Krai, USSR. In 1933, his father, Makar Leont'evich Shukshin, was arrested and shot during repressions associated with mandated collectivization. His mother, Maria Sergeyevna (née Popov), had to look after the survival of the entire family. By 1943 Shukshin had finished 7 years of village school and entered an automobile technical school in Biysk. In 1945, after two and a half years at the school, but before finishing, he quit to work in a kolkhoz.
In 1946 Shukshin left his native village and worked as a metal craftsman at several enterprises in the trust Soyuzprommekhanizatsiya: at the turbine plant in Kaluga, at the tractor plant in Vladimir, etc. In 1949, Shukshin was drafted into the Navy. He first served as a sailor in the Baltic Fleet, then a radio operator on the Black Sea. In 1953 he was demobilized due to a stomach ulcer and returned to his native village. Having passed an external exam for high school graduation, he became a teacher of Russian, and later a school principal in Srostki.
In 1954 Shukshin entered the directors department of the VGIK, studied under Mikhail Romm and Sergei Gerasimov, and graduated in 1960. While studying at VGIK in 1958, Shukshin had his first leading role in Marlen Khutsiyev's film Two Fedors and appeared in the graduation film by Andrei Tarkovsky. In 1958 Shukhin published his first short story "Two on the cart" in the magazine Smena. His first collection of stories Сельские жители (Village Dwellers) was published in 1963. That same year, he became staff director at the Gorky Film Studio in Moscow. He wrote and directed Живёт такой парень (There Is Such a Lad). The film premiered in 1965, winning top honours at the All-Union Film Festival in Leningrad and the Golden Lion at the XVI International Film Festival in Venice. Shukshin was decorated with the Order of the Red Banner of Labour (1967), and was designated Distinguished Artist of the RSFSR (1969).
Shukshin died suddenly on 1974-10-02, on the motor ship Dunai, on the Volga river, while filming They fought for their motherland. He is buried in Novodevichy Cemetery in Moscow.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 7 of 7 reviews
July 14, 2019
Еееех. Пиха, пиха пустите руснаци, па се изпотрепаха. Самата история ми е болезнено позната (махни водката и тайгата – и ей ти сицилианска или дори българска патриархално-необуздана драма отпреди век), образите ме измъчват повечето, но Шукшин разказва обаятелно, това е. Преводът на Кузман Савов е чудесен, запасих се с лексика.
* „Хората, като гледат такива очи, стават доверчиви.“
* „Ще ти дам аз едно стреляне, моржово лайно!“
* „...откъм угарите се носи блатна влага и дъх на омекнала пръст...“
* „Гледаше в тъмното и виждаше как припламват червени светлинки и бавно се пръскат в искри. В гърдите му беше празно. В главата му израстваха някакви мънички светове от синьо небе, къщи, поля, хора с неясни лица... Израстваха и се рушеха.“
* „...тънката дантела на сенките...“
* „Тук сила не ти трябва. Със сила нека мечката да работи.“
* „Слънцето, като застане по пладне, не се помръдва – така жули, че човек се чуди как земята не се набръчква от такъв огън. Нито ветрец, нито облаче... В пламналия въздух бръмчат жилещи насекоми.“
* „Понякога дори му се струва, че е по-лесно да живееш с подлеци. Можеш да ги мразиш – това е по-просто. А с хубавите хора е трудно, срам те е някак.“
* „Нощта летеше безшумно с големите си меки криле.“
* „...се беше отдала на онези горчиви мисли, които никой още никога не е домислил докрай.“
* „Въздухът миришеше на вехнещи листа и пелин.“
* „Всичко мизерно, дребнаво и глупаво трябваше да свие червивите си главички пред тази скръбна чистота.“
* „...острите гриви на планинските склонове...“
* „Над земята се стелеше мъгла. Яките борики на отвъдната страна на поляната тънеха до колене в бялото ѝ мляко.“
* „Колко страшно и просто стана всичко!“
* „Хората, като гледат такива очи, стават доверчиви.“
* „Ще ти дам аз едно стреляне, моржово лайно!“
* „...откъм угарите се носи блатна влага и дъх на омекнала пръст...“
* „Гледаше в тъмното и виждаше как припламват червени светлинки и бавно се пръскат в искри. В гърдите му беше празно. В главата му израстваха някакви мънички светове от синьо небе, къщи, поля, хора с неясни лица... Израстваха и се рушеха.“
* „...тънката дантела на сенките...“
* „Тук сила не ти трябва. Със сила нека мечката да работи.“
* „Слънцето, като застане по пладне, не се помръдва – така жули, че човек се чуди как земята не се набръчква от такъв огън. Нито ветрец, нито облаче... В пламналия въздух бръмчат жилещи насекоми.“
* „Понякога дори му се струва, че е по-лесно да живееш с подлеци. Можеш да ги мразиш – това е по-просто. А с хубавите хора е трудно, срам те е някак.“
* „Нощта летеше безшумно с големите си меки криле.“
* „...се беше отдала на онези горчиви мисли, които никой още никога не е домислил докрай.“
* „Въздухът миришеше на вехнещи листа и пелин.“
* „Всичко мизерно, дребнаво и глупаво трябваше да свие червивите си главички пред тази скръбна чистота.“
* „...острите гриви на планинските склонове...“
* „Над земята се стелеше мъгла. Яките борики на отвъдната страна на поляната тънеха до колене в бялото ѝ мляко.“
* „Колко страшно и просто стана всичко!“
June 23, 2019
Aleasa intamplator din bibleoteca mamei <3
March 12, 2020
Liubavinii, acești Frații Karamazov fără inserții filozofice și fără Alioșa, m-a dus cu gândul la stilul cursiv al lui Șolohov din Donul Liniștit, Biblia mea de până acum. Totuși, destinul Mariei este cel care m-a interesat de la început și pînă la finalul romanului. De ce?! Poate pentru că a fost introdusă în scenă astfel: „Râdea doar arareori, dar în adâncul albastru, ca apa de izvor, al ochilor ei curați licărea mereu un zâmbet tainic. Când întâlnesc o asemenea privire, oamenii parcă ar căpăta un fel de încredere.”
Subiectul operei poate fi redat, fără a divulga foarte multe, chiar printr-un pasaj din text cu valență de fabulă:
„Rațele, tulburate mai devreme din liniștea lor, au început iar să dea glas. Din răchitișul de pe celălalt mal a ieșit o rățușcă cenușie, a plutit până-n mijlocul pârâului. Și-a dichisit penele, s-a uitat în jur și a măcăit o dată tare, ca o chemare. N-a trecut nici o clipă și s-au lăsat lângă ea din cer, din te miri unde, doi rățoi frumos gulerați, cu capul verde. A mai venit în zbor iute un rățoi mare, a planat oblic pe deasupra tufișurilor, s-a lăsat și el pe apă, stârnind o jerbă de stropi argintii. Acum erau trei bărbătuși semeți, mândri, lăudăroși, care urmăreau, umflându-și piepturile, o singură femeiușcă... și uite că nu-și spărgeau unul altuia tigvele cu ciocurile lor late și tari. Oamenii n-au atâta minte.”
Subiectul operei poate fi redat, fără a divulga foarte multe, chiar printr-un pasaj din text cu valență de fabulă:
„Rațele, tulburate mai devreme din liniștea lor, au început iar să dea glas. Din răchitișul de pe celălalt mal a ieșit o rățușcă cenușie, a plutit până-n mijlocul pârâului. Și-a dichisit penele, s-a uitat în jur și a măcăit o dată tare, ca o chemare. N-a trecut nici o clipă și s-au lăsat lângă ea din cer, din te miri unde, doi rățoi frumos gulerați, cu capul verde. A mai venit în zbor iute un rățoi mare, a planat oblic pe deasupra tufișurilor, s-a lăsat și el pe apă, stârnind o jerbă de stropi argintii. Acum erau trei bărbătuși semeți, mândri, lăudăroși, care urmăreau, umflându-și piepturile, o singură femeiușcă... și uite că nu-și spărgeau unul altuia tigvele cu ciocurile lor late și tari. Oamenii n-au atâta minte.”
October 22, 2019
Короткая форма — особенность творчества Василия Шукшина. Крупная форма — не лучшее из им созданного. Такое мнение возникает, ежели, вслед за полюбившимися рассказами, берёшься за чтение романа, каковым стали «Любавины», допущенные до публикации в 1965 году. Шукшин долго вынашивал идею создания, пытался писать, вкладывая душу. В итоге получилось совсем не то, до чего читатель пожелает прикоснуться. Это нечто далёкое от творчества Василия. Это вакханалия на человеческих пороках, незнамо зачем пестуемая. Всяк на страницах оказался волен поднимать руку на всякого, требовать определённого, убивать без надобности и просто прозябать, прикрываясь надуманными материями. Вполне понятно, почему до произведения не снизошли ведущие литературные журналы, должно быть посчитав «Любавиных» неуместным протестом, скорее сказкой для взрослых, мол, как всё было плохо в Стране Советов, покуда не смогла власть большевиков взять контроль над заигравшимся в вольность народом.
(c) Trounin
(c) Trounin
April 22, 2021
Liubavinii nu erau iubiţi în sat. Prea se ţineau semeţi. Trăiau ca într-o cetate, într-o casă uriaşă, clădită în cruce, cu acoperiş de tablă, împrejmuită de un gard înalt, din uluci groase. Zi şi noapte, doi câini mari, ciobăneşti, cu ochi roşii şi răi, îşi zornăiau lanţurile pe sârma întinsă în lungul curţii.
Erau cinci bărbaţi în familia Liubavinilor, tatăl şi patru fii. Firi domoale, cam morocănoase, se uitau la oameni cu ochi ageri, puţin mijiţi, de parcă i-ar lua în derâdere.
Emelian Spiridonîci, bătrânul, era mare şi colţuros la trup ca o buturugă. Plin de păr peste tot. Îi creşteau smocuri şi din urechi. Chipul fălcos, cioplit parcă din topor, nu exprima nimic altceva decât dispreţ. Tot ce respecta Emelian la alţii era forţa. Într-o viaţă de om, şi-a încropit o gospodărie puternică, se mândrea cu ea şi tot aşa îi învăţa să trăiască şi pe feciorii lui. Dacă îi duce mintea, n-au decât să ajungă şi mai bine. Băieţii n-ai zice că-l respectau, mai degrabă se temeau de el, de asta îl şi ascultau.
Cel mai mare era Kondrat. Încet în mişcări, cu fruntea lată şi braţele lungi. Privirea o ţinea mai mult în jos. Iar dacă ridica ochii la careva, atunci se uita pe sub sprâncene, neîncrezător. Nu le făcea bine oamenilor să întâlnească o astfel de privire. Puţini erau aceia care simţiseră nevoia să schimbe vreodată o vorbă-două cu el în faţa porţii despre de-ale vieţii înainte de a se duce la culcare. Faptul nu-l întrista pe Kondrat. Avea încredere numai în taică-său, iar înţelepciunea traiului acestuia o lua drept bună, fără să o pună la îndoială. Un lucru ştia el în viaţă: să muncească. Trudea din zori şi până-n noapte, în tăcere, cu răbdare, ducând întotdeauna lucrurile până la capăt. Faţă de toate celelalte n-avea decât dispreţ, la fel ca şi taică-său. Nici nu suporta când se vorbea prea mult de faţă cu el.
Al doilea fiu se numea Efim.
Aceasta era ceva mai blând. Ştia să discute cu oamenii, uneori mai şi zâmbea. Dar surâdea numai aşa, ca să-şi dea importanţă. Şiret mujicul, isteţ la minte. Ştia că la ananghie nu se va pierde cu firea, se va descurca el cumva.
Stătea separat, la gospodăria lui. Cumva, pe nesimţite, izbutise să se strecoare de sub oblăduirea bătrânului… Dar, desprinzându-se în acest fel de taică-său, s-a străduit să nu-l supere. Nu s-a luat niciodată în gură cu el pe fleacuri. Venea să se sfătuiască, adesea cu ai lui. Îi cânta în strună tatălui, dar în sinea lui îşi vedea de ale sale. Ceilalţi fraţi pricepeau că Efim trăieşte după mintea lui. Era trecut de treizeci de ani.
Erau cinci bărbaţi în familia Liubavinilor, tatăl şi patru fii. Firi domoale, cam morocănoase, se uitau la oameni cu ochi ageri, puţin mijiţi, de parcă i-ar lua în derâdere.
Emelian Spiridonîci, bătrânul, era mare şi colţuros la trup ca o buturugă. Plin de păr peste tot. Îi creşteau smocuri şi din urechi. Chipul fălcos, cioplit parcă din topor, nu exprima nimic altceva decât dispreţ. Tot ce respecta Emelian la alţii era forţa. Într-o viaţă de om, şi-a încropit o gospodărie puternică, se mândrea cu ea şi tot aşa îi învăţa să trăiască şi pe feciorii lui. Dacă îi duce mintea, n-au decât să ajungă şi mai bine. Băieţii n-ai zice că-l respectau, mai degrabă se temeau de el, de asta îl şi ascultau.
Cel mai mare era Kondrat. Încet în mişcări, cu fruntea lată şi braţele lungi. Privirea o ţinea mai mult în jos. Iar dacă ridica ochii la careva, atunci se uita pe sub sprâncene, neîncrezător. Nu le făcea bine oamenilor să întâlnească o astfel de privire. Puţini erau aceia care simţiseră nevoia să schimbe vreodată o vorbă-două cu el în faţa porţii despre de-ale vieţii înainte de a se duce la culcare. Faptul nu-l întrista pe Kondrat. Avea încredere numai în taică-său, iar înţelepciunea traiului acestuia o lua drept bună, fără să o pună la îndoială. Un lucru ştia el în viaţă: să muncească. Trudea din zori şi până-n noapte, în tăcere, cu răbdare, ducând întotdeauna lucrurile până la capăt. Faţă de toate celelalte n-avea decât dispreţ, la fel ca şi taică-său. Nici nu suporta când se vorbea prea mult de faţă cu el.
Al doilea fiu se numea Efim.
Aceasta era ceva mai blând. Ştia să discute cu oamenii, uneori mai şi zâmbea. Dar surâdea numai aşa, ca să-şi dea importanţă. Şiret mujicul, isteţ la minte. Ştia că la ananghie nu se va pierde cu firea, se va descurca el cumva.
Stătea separat, la gospodăria lui. Cumva, pe nesimţite, izbutise să se strecoare de sub oblăduirea bătrânului… Dar, desprinzându-se în acest fel de taică-său, s-a străduit să nu-l supere. Nu s-a luat niciodată în gură cu el pe fleacuri. Venea să se sfătuiască, adesea cu ai lui. Îi cânta în strună tatălui, dar în sinea lui îşi vedea de ale sale. Ceilalţi fraţi pricepeau că Efim trăieşte după mintea lui. Era trecut de treizeci de ani.
August 8, 2025
Сумбурный, порывистый роман, в котором много эмоций и диких чувств, но нет центробежной силы, которая могла бы свести воедино всех многочисленных героев. Буквально каждую главу не покидает ощущение, что Шукшин мечется от одной линии к другой, он начинает развивать один колоритный образ, чтобы затем скоро бросить его и начать описывать следующего заслуживающего внимания жителя деревни Баклань. "Любавины" читаются как сборник во многом разрозненных историй, объединенных, разве что, общими героями, однако в единую канву эти истории входят уже ближе к финалу.
Шукшин писал забористо, красочно, "с натуры"; в версию о том, что у героев есть реальные прототипы в родном селе автора, верится весьма охотно. Все они получились цельными, живыми, правдоподобными. Другой вопрос в том, что даже имея крепкую историю с лихо закрученным сюжетом, ее все равно нужно уметь рассказать, и конкретно в "Любавиных" рассказчик из Шукшина получился не самый мастеровитый: он будто попытался схватиться за все и сразу, упустив из виду центральную ось романа.
Шукшин писал забористо, красочно, "с натуры"; в версию о том, что у героев есть реальные прототипы в родном селе автора, верится весьма охотно. Все они получились цельными, живыми, правдоподобными. Другой вопрос в том, что даже имея крепкую историю с лихо закрученным сюжетом, ее все равно нужно уметь рассказать, и конкретно в "Любавиных" рассказчик из Шукшина получился не самый мастеровитый: он будто попытался схватиться за все и сразу, упустив из виду центральную ось романа.
February 12, 2020
Обичам руска литература. Обичам тези щурави руснаци. Шукшин е описал живо живият живот в едно забутано сибирско село.
" На третия ден надвечер въздухът в селото вече се цепеше. Почти във всяка къща имаше гуляй. Масите бяха отрупани с плодовете на земята. Мереха водката с ведра. Пиеха. Пееха. Играеха. Чамовите дюшемета се огъваха от тропането.
От една къща минаваха във втора, от втората - в трета. И във всяка всичко започваше отначало. Лек-полека ги хващаха бесните. Затрещяха колове, задрънчаха строшени съдове... Развихриха се, кипнаха, та преляха тъмните сили на човека.
В единия край на селото синовете налитаха срещу бащите си, а на другия- бащи срещу синове. Припомняха си отколешни обиди."
" На третия ден надвечер въздухът в селото вече се цепеше. Почти във всяка къща имаше гуляй. Масите бяха отрупани с плодовете на земята. Мереха водката с ведра. Пиеха. Пееха. Играеха. Чамовите дюшемета се огъваха от тропането.
От една къща минаваха във втора, от втората - в трета. И във всяка всичко започваше отначало. Лек-полека ги хващаха бесните. Затрещяха колове, задрънчаха строшени съдове... Развихриха се, кипнаха, та преляха тъмните сили на човека.
В единия край на селото синовете налитаха срещу бащите си, а на другия- бащи срещу синове. Припомняха си отколешни обиди."
Displaying 1 - 7 of 7 reviews