Urmăresc de multă vreme scrisul lui Varujan Vosganian. Interesul meu pentru poezia lui creștea pe măsură ce descopeream că ea vine dintr-un surplus de energie, iar poeziile nu sunt altceva decât o încercare de recuperare a unei bogății amenințând, altminteri, să se risipească. Poeme umbrite de o statornică revoltă, mâhnire, scrise parcă dinadins pentru a nu putea fi publicate. Cineva se împotrivea evidențelor; cineva stăruia că creadă că nu zadarnic se așază la masa de scris. Varujan Vosganian are toate datele unui artist care-și face religie din refuzul faptului împlinit.
Primele date din aceasta scurta biografie se regasesc chiar in Cartea soaptelor. Varujan Vosganian s-a nascut la Craiova, la 25 iulie 1958. Copilaria si adolescenta si le-a petrecut la Focsani. A absolvit Liceul „Alexandru Ioan Cuza” din Focsani, apoi Facultatea de Comert a Academiei de Studii Economice si Facultatea de Matematica a Universitatii Bucuresti. Este presedintele Uniunii Armenilor din Romania si prim-vicepresedinte al Uniunii Scriitorilor. Este senator de Iasi si intre decembrie 2006 si decembrie 2008 a fost ministru al Economiei si al Finantelor. Lucrarile sale includ trei volume de poezie – Samanul albastru (1994), Ochiul cel alb al reginei (2001), Iisus cu o mie de brate (2005) –, precum si volumul de nuvele Statuia comandorului (1994), pentru care a primit Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti. Cartea soaptelor a primit Premiul „Ion Creanga“ al Academiei Romane (2009), Premiul „Cartea anului 2009” acordat de revista Romania literara, Premiul revistei Convorbiri literare, sectiunea proza (2009), Marele Premiu pentru Proza – Trofeul „Mihail Sebastian”, Premiul revistei Observator cultural, sectiunea proza (2009), si a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din Romania. Romanul a fost tradus in spaniola, italiana, armeana si ebraica si urmeaza sa apara in germana, franceza, suedeza si bulgara.
În mare mi-a plăcut volumul. Poemele molimei și elogiile nu au fost la fel de interesante. Cu toate acestea, am găsit un poem de care nu m-aș despărți:
De parcă nici n-aș fi fost
cei mai mulți pe care i-am cunoscut au murit s-au închinat către public, au ieșit pe neobservate din scenă cum ar fi să scoți din fântână o găleată cu apă luciul tremură o clipă, stelele pâlpâie, se rostogolesc ca o pereche de zaruri pe masă apa se umple la loc, ca și cum n-ar fi fost.
cei mai mulți pe care i-am cunoscut au murit pe unii chiar i-am vegheat, i-am însoțit pe ultimul drum de alții nu-mi amintesc, poate ei își aduc aminte de mine au amintiri care, precum unghiile sau părul, mai cresc după moarte
ne întâlnim uneori, când luminile se întretaie, se-ascultă ca două urechi fără tâmple, lipite una de alta mersul mi-o ia înainte, alteori rămâne în urmă pământul îmi calcă sub tălpi
îndurați-vă! strig, dar îndurarea e neiertătoare cei care au murit sunt prea buni ca să ierte
*
adun, ca firimiturile în căușul palmei, greșeli pe care nu le mai pot îndrepta absențe de care nu mă pot despărți îndurați-vă! strig, răzbunarea să-mi șuiere în urechi, întunericul să mă oblojească, prin venele mele să curgă sângele rodiei, de culoarea ruginii, o maramă să-mi acopere fața
cum ar fi fost să mor fără să trebuiască, mai întâi, să mă nasc
This entire review has been hidden because of spoilers.