„Sînt urmărit de o întrebare pe care o repeta bunică-mea înainte să moară, deși se afla în propria cameră unde trăise peste 80 de ani: «De ce m-ați mutat de-acasă?!». Am aflat abia după, întîmplător, ca e o chestiune tipica pentru Alzheimer în faza finală. Să nu-ți mai recunoști nici măcar propria casă, acasă. Aproape un deceniu, bunica și-a ascuns boala cu demnitate, păcălindu-i pe toți din jur, pînă a răbufnit violent, cu o jumătate de an înainte de moarte. Și de-aici, o altă nedumerire: presupunînd că ai fi conștient de boală, ce simți și ce faci cînd iți dai seama că încet-încet o să ți se șteargă memoria? Îmbătrînind, m-a mai lovit o întrebare – e drept, banală, patetică, dar destul de dureroasă, dacă o pui cu seriozitate: «De ce naiba scriu eu literatura?!». Cunosc o mulțime de oameni pentru care publicarea unei cărți pare să echivaleze cu mîntuirea. Eu n-am simțit nici măcar o vagă alinare pentru necazurile mărunte pe care le am ca om. În schimb, sincer, mi-e silă de vanitățile stîrnite de condiția de scriitor, cu atît mai mult cînd le descopăr la mine. Și, cum n-am găsit vreo rezolvare simplă, asumat (auto)ironic, pînă la cinism, m-am apucat sa scriu un roman – cu personaje și întîmplări fictive, dar cu probleme reale, comune mie și semenilor mei – despre toate întrebările intime pentru care n-am nici un răspuns limpede.”
„Un autor nonconformist, cu priza la realul miraculos, cu interogații care îi sînt proprii, cu intuiții ce îl diferențiază de colegii de generație. Florin Lăzărescu scrie pentru că are ceva de transmis; proza sa este mărturia unor experiențe autentice, în plan existențial, nu doar reflexul unor experimente pur literare.” (Bianca Burta-Cernat)
„Aș remarca la F.L. spiritul de observație, știința de a alege întîmplări și situații care se potrivesc textului unde le folosește, modul în care își apropie personajele de cititor – deși cam ciudate, personajele lui îi amintesc cititorului de cineva pe care-l cunoaște.” (Mihail Vakulovski)
Prozator si scenarist iesean. Absolvent al Facultatii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iasi (1998). A publicat romanele Ce se stie despre ursul panda (2003), Trimisul nostru special (2005; tradus in franceza, germana, spaniola, italiana, slovena, maghiara si croata) si volumul de povestiri Lampa cu caciula (2009). Coautor, impreuna cu Lucian Dan Teodorovici si Dan Lungu, al volumului de povestiri Pas question de Dracula... (Editions Non Lieu, Paris, 2007).
Ami jó: Lăzărescu kiválóan ragadja meg azt a jellegzetesen közép-európai pillanatot, amikor a szovjet hódoltság után besüt a szabadság napja ide is, aztán mégse tudunk mit kezdeni vele. Van ugyan a kocsmában Tuborg, Stella, Heineken, de az ivási kultúra még mindig kimerül abban, hogy "mindegy, csak üssön". Főszereplőnk, Evghenie is egy ilyen figura, akin a posztszocialista "zsibbadtság" uralkodik: megél ugyan valamiből, néha maga se tudja, miből, de azért úgy általában csak eszi a ködöt.
Ami nem annyira jó: én az első (nagyon erős) bekezdésből azt a következtetést vontam le, hogy itt bizony át fogunk ruccanni a mágia felségvizeire, valóság a fikcióval majd összemosódik, tömör posztmodern gyönyör következik. És hát való igaz, Lăzărescu kokettál kicsit az abszurddal, de csak ímmel-ámmal, ilyen irányú kísérletei megmaradnak puszta metaforának, nem állnak össze koherens atmoszférává. Enélkül pedig a regény, hiába sejtünk rajta szárnyakat, a realizmus sarában ragad.
Am recunoscut situații foarte românești desprinse din viața de zi cu zi și descrise cu talent de observator. Domnișoara de la magazinul de la colț care e tot timpul tristă și obosită, angajatul de la xerox care spune prețul produsului pe bucăți (vreți și de asta sau nu? cât e? păi e mai scump), cerșetorul de pe stradă căruia i-e frică să nu fie bătut. Sunt bucăți din societatea românească corect surprinse.
Și cam atât. Romanele românești actuale surpind mai mult societatea cu toate ciudățeniile sau banalitățile ei decât să aibă o intrigă, o acțiune, un deznodământ, decât să ne dea un material care să ne facă să simțim că am citit ceva extraordinar.
Per total, plăcut de citit. E un bun exemplar care ne arată ce mai face literatura românească și ne bucură cu personajele și reacțiile lor mioritice.
Cred că am fost printre primii cititori ai acestei cărţi. Pot spune că am pândit apariţia ei, pentru că Florin Lăzărescu se numără printre scriitorii români care m-au ajutat să mă întorc la literatura de la noi, după ce multă vreme o cam ocolisem. Încă de când am văzut prezentarea pe care el a trimis-o editurii, am ştiut că o să-mi placă Amorţire, cel puţin prin subiectul abordat, mai rămânea să văd stilul în care era scrisă, dar… nici în privinţa aceasta Florin Lăzărescu nu m-a dezamăgit.
Pentru o poveste despre un ratat care vrea să fie scriitor și trăiește la gazdă la o babă ce se îmbolnăvește de Alzheimer, cartea m-a prins cumva neașteptat. E scrisă bine, limbajul nu e pretențios, mai aproape de stilul sec al unor englezi sau americani. Are mult umor, fără a fi comedie, dar și multă tristețe, ținută în frîu, astfel încît să nu fie prea dramatică sau patetică. Lăzărescu are un simț al observației tare bun, iar personajele și întîmplările mi-au adus aminte de lucruri din viața reală. Asta chiar e o carte în care m-am regăsit pe alocuri.
Chiar dacă starea la care trimite titlul ar putea să angoaseze potenţialii cititori, romanul nu are nimic amorţit în el. Nici chinuit, nici fandosit şi nici de împrumut. Are o poveste cu adîncimi, cu umor, cu mici tristeţi şi mici salvări, o poveste despre „banali“ şi despre „speciali“, cu discuţii despre cărţi şi despre scris, despre panici, memorie şi gesturi definitive între oameni.
Personajul principal încearcă să scrie o carte. Are 40 şi, e (mai degrabă) singur, chel, cu burtă, se tot mută din chirie în chirie şi îşi tîrăşte de la un capăt la altul al romanului o pereche de ciocate ieftine, chinezeşti. Şi un DSLR cu care vrea să facă o serie foto care să ilustreze Ecleziastul, motiv pentru care bate toate marginile de oraş, de dimineaţa pînă seara şi nu de puţine ori, noaptea. Îl cheamă Evghenie şi locuieşte la doamna Valeria Stoican, fostă profesoară de biologie, actualmente pensionară, tot personaj principal în roman. (recenzie: http://bookaholic.ro/carti-frici-si-b...)
Autorul ieșean ne descrie ”Autofotografia” doamnei Stoian, o pensionară căreia îi plac experimentele, și ”Amorțirea” – boala de care suferă Evghenie (un tânăr de 41 de ani, proaspăt scriitor) dar și noi toți... Iar spre final, câteva instrucțiuni despre cum se realizează ”o carte serioasă de poezii”. Un volum care te lasă să-ți imaginezi cele 17 capitole, să retrăești momentele vieții și să ”amorțești, întotdeauna la timpul prezent”.
cred că e prima carte pe care o citesc, de literatură contemporană scrisă în limba română care vorbește despre dezamăgirea de a fi scriitor, despre dezamăgirea față de artă și în general deșertăciunea și absurdul vieții mi-ar plăcea să existe mai multe volume care denodează narațiunile idealiste și fantastice despre imaginea artistului ca boem și semi sfânt, fără a vorbi despre constructele sociale în care trăim și ale căror produse suntem
e prima carte cu care rezonez și printre puținele texte în care se scrie cum se gândește și în care personajele vorbesc cum se vorbește pe stradă.
materialitatea situațiilor și a personajelor, și a conflictelor de care mie îmi e întotdeauna frică -sunt aici autosuficiente și poetice, vorbesc de la sine. citind ce scrie Lăzărescu mai că mai că înțeleg și eu ce înseamnă narațiunea și proza bine scrise, și să fiu eu de nu au foarte multe în comun cu arta conceptuală.
mi-a plăcut povestirea în paralel a dramei fricii, a anxietății și fricii de moarte între destinul unui scriitor underdog și destinul unei femei în vârstă- de cele mai multe ori mi s-a părut că autorul e mult mai înțelegător cu doamna Stoican decât cu el însuși- și asta mi-a plăcut pentru că demonstrează, cel puțin în citirea mea a textului- o resursă de empatie și de înțelegere pentru personaje care altfel ar fi fost probabil secundare.
din același motiv, cred, vorbesc la Lăzărescu animale, insecte și oameni ai străzii.
am descoperit în Lăzărescu un introvert empatic- cum nu prea găsești în peisajul de la noi- și asta mi-a dat așa un chef să citesc mai departe, și mi-a dat așa o mică speranță, că uite domne nu toți autorii sunt egomaniaci, narcisiști, depresivi și anxioși- sau sunt dar se tratează.
plus, faza cu restul la printat (sau îmi dați 50 de bani și vă dau o plasă)- a fost prima dată când am râs pe bune citind un roman.