Romanul ăsta scris pe trei planuri m-a făcut să îmi chestionez gusturile în materie de literatură. Recunosc că mă așteptam să îmi placă foarte tare, m-a şi prins la primele pagini, dar după p. 50 deja îl simţeam ca pe o lectură de care s-ar bucura corporatiştii. Și nu e nimic rău în asta, ba cred că mi-ar plăcea mult să fiu în continuare fascinată de cărți uşor, doar că nu (mai) pot să aștept numai asta de la o carte.
Mi se pare că ideea era foarte promițătoare, doar că e prima oară în multă vreme când simt că pentru a fi dusă la capăt, autorul ar mai fi trebuit să scrie vreo 200 de pagini. În varianta asta concentrată a inclus prea multe lucruri fără să le ducă la împlinire: starea de frică din perioada comunismului, imposibilitatea cunoașterii în totalitate a celuilalt dar și a sinelui, metempsihoza și visul, experiențe mistice, vieți anterioare, dar și situații de viață la limită.
Unele dintre ele mi-au plăcut mult - întâlnirea misterioasă cu starețul mort, epifania Francescăi în fața poveștii băiatului din Huși, pânâ și incursiunea în Italia lui Corelli, deși finalul e umbrit de un exotism care nu e necesar prin apariția unui transsexual albanez cu o poveste misterioasă.
Poate e o părere elitistă, dar și construcția frazei mi se pare adesea ușor artificială, oferă impresia de mânuire tehnică învățată la un atelier de scriere creatoare. (din nou, nimic greșit cu atelierele, dimpotrivă, doar că nu vreau să am impresia asta în timp ce citesc).
Nu înțeleg în schimb fragmentele SF / fantasy fără început sau sfârșit, sunt obositoare și derutează cititorul, mai ales că se vor a fi presărate cu adevăruri prețioase codificate, precum "eu sunt ceilalți" din final.
Cartea m-a dezamăgit, din păcate, dar aș vrea să îl mai citesc pe Doru Preda, chiar și în direcții mai puțin magico-realiste, și mai degrabă SF, dar mai bine închegate.
Închei totuşi cu partea mea preferată, din perspectiva Francescăi, pe care nu am suportat-o la început, dar care mi-a devenit încet-încet dragă.
"Poate că realitatea este asemenea norilor, alcătuită și destrămată de intențiile și de faptele noastre, dintr-odată mi s-a părut de-a dreptul puerilă credința că știu ceva cu adevărat, că îmi pot închipui, chiar și pentru o secundă, că am acces la adevăr, la naiba, nu știu nici ce e în mintea mea, darămite în a altora, iar adevărul ăla cu "a" mare este prea complicat și greu de înțeles (....)
Tommy părea că nu așteaptă ceva, se împăcase cu faptul că viața nu-i datora nimic, singurul lucru bun era fumul strecurat în plămâni, liniștea clipei, mai puternică decât orice amăgire.
În comparație cu el, eram o fetiță mofturoasă, nemulțumită de un destin mai mult decât prietenos. În adolescență, mai ales când ceream nu știu ce ultim model de mibil (...) tata îmi spunea, închipuie-ți că te-ai născut în Afganistan, uram asta, nu cedeam de ce ar trebui să mă compar cu un copil afgan, dar ascultându-l pe Tommy am înțeles că Afganistanul de care-mi vorbea tata nu era un teritoriu anume, putea fi oriunde, de data asta coexista cu bunăstarea noastră de orășeni nu departe de București, într-o văgăună dintre Vaslui și Huși, atât de aproape încât, dacă ai fi vrut, te-ai fi putut urca în mașină și, în câteva ore, ai fi ajuns cu ajutoarele umanitare ...." (p. 103-105)
Sau poate că o să redescopăr mai târziu romanul, așa cum am înțeles acum că poate nu l-am descoperit chiar așa întâmplător pe Corelli acum 4 luni, pe care-l obişnuiesc să îl ascult obsesiv când citesc. :)