What do you think?
Rate this book
Mâine, când ne-am întâlnit
Cât te poate schimba o poveste?
Robert, mutat de puțin timp în Puglia cu părinții săi, primește un colet care-l intrigă: câteva caiete îngălbenite de vreme, scrise de David, fostul său profesor de Qigong de la București. Cum relația lor nu fusese atât de apropiată încât să fi păstrat legătura după cursuri, tânărul decide să nu citească însemnările care par personale, ci s-o caute pe fiica acestuia și să ia o decizie împreună. Călătoriile – din Italia în România și viceversa, din prezent în trecut și înapoi ș.a.m.d. –, întâlnirea cu Francesca, parcurgerea paginilor care relatează povestea atipică de dragoste dintre Isabelle și David și alte istorii incitante vor schimba perspectivele tuturor celor implicați asupra destinului și alegerilor care contează în viață.
„Dacă ați citit volumul de debut al lui Doru Preda, Candido, știți deja rafinamentul cu care adaugă un strop de mister în cele mai simple întâmplări.
În romanul de față primim indicii încă din titlu, apoi descoperim o carte în care timpul ne joacă feste. O carte care nu se agață de prezent, nu se ascunde în trecut, ci ne captivează cu treceri fluide și regresii temporale în alte vieți, trăite sau imaginate.
O căutare a identității și a dragostei, în care călătoriile în timp creează ancore pentru prezent.“
Anca Vieru
„Nimic nu e întâmplător în lume, trebuie doar să fim dispuși să privim și să înțelegem, pare să ne șoptească Doru Preda printre rânduri într-un volum despre una dintre marile teme ale literaturii: iubirea. Mai precis, regăsirea iubirii printr-o suită de experiențe acum și atunci, aici și acolo. Cu numeroasele ei capricii, cu multiplele declinări, cu infinitele chipuri.
O carte-salt, aș zice, și formal – de la debutul de proză scurtă la romanul de față –, și stilistic – fraze și mai șlefuite, care curg nestăvilite –, și narativ – o poveste construită pe trei voci, care intră în scenă alternativ –, și din punct de vedere al pactului cu cititorii, al încrederii nestrămutate pe care scriitorul o are în aceștia.
Deopotrivă tandră și răscolitoare, Mâine, când ne-am întâlnit e o ficțiune care propagă lumină.“
Eli Bădică
coordonatoarea colecției n’autor
Robert, mutat de puțin timp în Puglia cu părinții săi, primește un colet care-l intrigă: câteva caiete îngălbenite de vreme, scrise de David, fostul său profesor de Qigong de la București. Cum relația lor nu fusese atât de apropiată încât să fi păstrat legătura după cursuri, tânărul decide să nu citească însemnările care par personale, ci s-o caute pe fiica acestuia și să ia o decizie împreună. Călătoriile – din Italia în România și viceversa, din prezent în trecut și înapoi ș.a.m.d. –, întâlnirea cu Francesca, parcurgerea paginilor care relatează povestea atipică de dragoste dintre Isabelle și David și alte istorii incitante vor schimba perspectivele tuturor celor implicați asupra destinului și alegerilor care contează în viață.
„Dacă ați citit volumul de debut al lui Doru Preda, Candido, știți deja rafinamentul cu care adaugă un strop de mister în cele mai simple întâmplări.
În romanul de față primim indicii încă din titlu, apoi descoperim o carte în care timpul ne joacă feste. O carte care nu se agață de prezent, nu se ascunde în trecut, ci ne captivează cu treceri fluide și regresii temporale în alte vieți, trăite sau imaginate.
O căutare a identității și a dragostei, în care călătoriile în timp creează ancore pentru prezent.“
Anca Vieru
„Nimic nu e întâmplător în lume, trebuie doar să fim dispuși să privim și să înțelegem, pare să ne șoptească Doru Preda printre rânduri într-un volum despre una dintre marile teme ale literaturii: iubirea. Mai precis, regăsirea iubirii printr-o suită de experiențe acum și atunci, aici și acolo. Cu numeroasele ei capricii, cu multiplele declinări, cu infinitele chipuri.
O carte-salt, aș zice, și formal – de la debutul de proză scurtă la romanul de față –, și stilistic – fraze și mai șlefuite, care curg nestăvilite –, și narativ – o poveste construită pe trei voci, care intră în scenă alternativ –, și din punct de vedere al pactului cu cititorii, al încrederii nestrămutate pe care scriitorul o are în aceștia.
Deopotrivă tandră și răscolitoare, Mâine, când ne-am întâlnit e o ficțiune care propagă lumină.“
Eli Bădică
coordonatoarea colecției n’autor
224 pages, Paperback
Published May 16, 2023
5 people are currently reading
63 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 8 of 8 reviews
August 4, 2023
O poveste cu mai multe planuri, și o idee centrală interesantă. Nu au rezonat însă cu mine câteva aspecte. În primul rând, și cel mai pregnant, faptul că multiplele perspective nu se diferențiază aproape deloc printr-o voce proprie, fiecare personaj "sună" la fel (de aici și câteva confuzii inițiale, în ciuda ghidării date de titlurile capitolelor). Reiese interesul autorului pentru anumite teme (legate de spiritualitate, conștiința colectivă etc.), dar aici e și o slăbiciune a cărții - interesul acela e puțin "prea prezent", pentru a se integra armonios în structura textului, și a conferi personajelor autenticitate. Și, o notă mai subtilă, dar pe care nu am putut să n-o observ: sunt vreo câteva fragmente destul de "male-gaze"-y în carte, eg. comportamentul unor personaje feminine scrise pe alocuri în mod hyper-senzualizat, ca accesoriu la evoluția personajelor masculine, sau clișeele legate de maternitate și dizabilități.
Ca parte pozitivă, mi-a plăcut capitolul penultim, cred că o poveste distopica/sci-fi s-ar mula pe stilul autorului. Și încheierea cumva rotundă dar lăsată deschisă.
Ca parte pozitivă, mi-a plăcut capitolul penultim, cred că o poveste distopica/sci-fi s-ar mula pe stilul autorului. Și încheierea cumva rotundă dar lăsată deschisă.
September 12, 2025
Am tot așteptat să se întâmple ceva, să pot zice la final: asta da lectură, însă, ori eu am avut prea multe așteptări, ori această lucrare nu e de nasul meu :) Probabil, e a doua parte.
June 4, 2024
Romanul ăsta scris pe trei planuri m-a făcut să îmi chestionez gusturile în materie de literatură. Recunosc că mă așteptam să îmi placă foarte tare, m-a şi prins la primele pagini, dar după p. 50 deja îl simţeam ca pe o lectură de care s-ar bucura corporatiştii. Și nu e nimic rău în asta, ba cred că mi-ar plăcea mult să fiu în continuare fascinată de cărți uşor, doar că nu (mai) pot să aștept numai asta de la o carte.
Mi se pare că ideea era foarte promițătoare, doar că e prima oară în multă vreme când simt că pentru a fi dusă la capăt, autorul ar mai fi trebuit să scrie vreo 200 de pagini. În varianta asta concentrată a inclus prea multe lucruri fără să le ducă la împlinire: starea de frică din perioada comunismului, imposibilitatea cunoașterii în totalitate a celuilalt dar și a sinelui, metempsihoza și visul, experiențe mistice, vieți anterioare, dar și situații de viață la limită.
Unele dintre ele mi-au plăcut mult - întâlnirea misterioasă cu starețul mort, epifania Francescăi în fața poveștii băiatului din Huși, pânâ și incursiunea în Italia lui Corelli, deși finalul e umbrit de un exotism care nu e necesar prin apariția unui transsexual albanez cu o poveste misterioasă.
Poate e o părere elitistă, dar și construcția frazei mi se pare adesea ușor artificială, oferă impresia de mânuire tehnică învățată la un atelier de scriere creatoare. (din nou, nimic greșit cu atelierele, dimpotrivă, doar că nu vreau să am impresia asta în timp ce citesc).
Nu înțeleg în schimb fragmentele SF / fantasy fără început sau sfârșit, sunt obositoare și derutează cititorul, mai ales că se vor a fi presărate cu adevăruri prețioase codificate, precum "eu sunt ceilalți" din final.
Cartea m-a dezamăgit, din păcate, dar aș vrea să îl mai citesc pe Doru Preda, chiar și în direcții mai puțin magico-realiste, și mai degrabă SF, dar mai bine închegate.
Închei totuşi cu partea mea preferată, din perspectiva Francescăi, pe care nu am suportat-o la început, dar care mi-a devenit încet-încet dragă.
"Poate că realitatea este asemenea norilor, alcătuită și destrămată de intențiile și de faptele noastre, dintr-odată mi s-a părut de-a dreptul puerilă credința că știu ceva cu adevărat, că îmi pot închipui, chiar și pentru o secundă, că am acces la adevăr, la naiba, nu știu nici ce e în mintea mea, darămite în a altora, iar adevărul ăla cu "a" mare este prea complicat și greu de înțeles (....)
Tommy părea că nu așteaptă ceva, se împăcase cu faptul că viața nu-i datora nimic, singurul lucru bun era fumul strecurat în plămâni, liniștea clipei, mai puternică decât orice amăgire.
În comparație cu el, eram o fetiță mofturoasă, nemulțumită de un destin mai mult decât prietenos. În adolescență, mai ales când ceream nu știu ce ultim model de mibil (...) tata îmi spunea, închipuie-ți că te-ai născut în Afganistan, uram asta, nu cedeam de ce ar trebui să mă compar cu un copil afgan, dar ascultându-l pe Tommy am înțeles că Afganistanul de care-mi vorbea tata nu era un teritoriu anume, putea fi oriunde, de data asta coexista cu bunăstarea noastră de orășeni nu departe de București, într-o văgăună dintre Vaslui și Huși, atât de aproape încât, dacă ai fi vrut, te-ai fi putut urca în mașină și, în câteva ore, ai fi ajuns cu ajutoarele umanitare ...." (p. 103-105)
Sau poate că o să redescopăr mai târziu romanul, așa cum am înțeles acum că poate nu l-am descoperit chiar așa întâmplător pe Corelli acum 4 luni, pe care-l obişnuiesc să îl ascult obsesiv când citesc. :)
Mi se pare că ideea era foarte promițătoare, doar că e prima oară în multă vreme când simt că pentru a fi dusă la capăt, autorul ar mai fi trebuit să scrie vreo 200 de pagini. În varianta asta concentrată a inclus prea multe lucruri fără să le ducă la împlinire: starea de frică din perioada comunismului, imposibilitatea cunoașterii în totalitate a celuilalt dar și a sinelui, metempsihoza și visul, experiențe mistice, vieți anterioare, dar și situații de viață la limită.
Unele dintre ele mi-au plăcut mult - întâlnirea misterioasă cu starețul mort, epifania Francescăi în fața poveștii băiatului din Huși, pânâ și incursiunea în Italia lui Corelli, deși finalul e umbrit de un exotism care nu e necesar prin apariția unui transsexual albanez cu o poveste misterioasă.
Poate e o părere elitistă, dar și construcția frazei mi se pare adesea ușor artificială, oferă impresia de mânuire tehnică învățată la un atelier de scriere creatoare. (din nou, nimic greșit cu atelierele, dimpotrivă, doar că nu vreau să am impresia asta în timp ce citesc).
Nu înțeleg în schimb fragmentele SF / fantasy fără început sau sfârșit, sunt obositoare și derutează cititorul, mai ales că se vor a fi presărate cu adevăruri prețioase codificate, precum "eu sunt ceilalți" din final.
Cartea m-a dezamăgit, din păcate, dar aș vrea să îl mai citesc pe Doru Preda, chiar și în direcții mai puțin magico-realiste, și mai degrabă SF, dar mai bine închegate.
Închei totuşi cu partea mea preferată, din perspectiva Francescăi, pe care nu am suportat-o la început, dar care mi-a devenit încet-încet dragă.
"Poate că realitatea este asemenea norilor, alcătuită și destrămată de intențiile și de faptele noastre, dintr-odată mi s-a părut de-a dreptul puerilă credința că știu ceva cu adevărat, că îmi pot închipui, chiar și pentru o secundă, că am acces la adevăr, la naiba, nu știu nici ce e în mintea mea, darămite în a altora, iar adevărul ăla cu "a" mare este prea complicat și greu de înțeles (....)
Tommy părea că nu așteaptă ceva, se împăcase cu faptul că viața nu-i datora nimic, singurul lucru bun era fumul strecurat în plămâni, liniștea clipei, mai puternică decât orice amăgire.
În comparație cu el, eram o fetiță mofturoasă, nemulțumită de un destin mai mult decât prietenos. În adolescență, mai ales când ceream nu știu ce ultim model de mibil (...) tata îmi spunea, închipuie-ți că te-ai născut în Afganistan, uram asta, nu cedeam de ce ar trebui să mă compar cu un copil afgan, dar ascultându-l pe Tommy am înțeles că Afganistanul de care-mi vorbea tata nu era un teritoriu anume, putea fi oriunde, de data asta coexista cu bunăstarea noastră de orășeni nu departe de București, într-o văgăună dintre Vaslui și Huși, atât de aproape încât, dacă ai fi vrut, te-ai fi putut urca în mașină și, în câteva ore, ai fi ajuns cu ajutoarele umanitare ...." (p. 103-105)
Sau poate că o să redescopăr mai târziu romanul, așa cum am înțeles acum că poate nu l-am descoperit chiar așa întâmplător pe Corelli acum 4 luni, pe care-l obişnuiesc să îl ascult obsesiv când citesc. :)
July 24, 2024
Recunosc că eram pregătită să-i dau 3/5, dar cumva cartea asta a reușit să mă pună pe gânduri și să-mi ofere o perspectivă cel puțin interesantă.
"Uneori, ceea ce pare de nezdruncinat se schimbă peste noapte. Și n-ar fi o problemă, dacă ceilalți n-ar insista că nu s-a schimbat nimic."
"Uneori, ceea ce pare de nezdruncinat se schimbă peste noapte. Și n-ar fi o problemă, dacă ceilalți n-ar insista că nu s-a schimbat nimic."
Read
June 24, 2024Cât te poate schimba o poveste?
O 𝐢𝐮𝐛𝐢𝐫𝐞-𝐬𝐮𝐟𝐥𝐞𝐭𝐞-𝐩𝐞𝐫𝐞𝐜𝐡𝐞 • caldă, curată și, mai ales, inevitabilă.
Un roman care mi-a amintit că există în fiecare dintre noi o melancolie pentru ceea ce a fost sau pentru ceea ce ar fi putut să fie. Mai există și un adevăr – cel care ne face să mergem înainte. Să îți găsești propriul adevăr și să nu iei unul de împrumut este un act de îndrăzneală.
Despre asta am simțit că îmi vorbesc eroii lui Doru Preda, despre căutarea de sine, care nu te duce întotdeauna pe drumuri plăcute, ci vei merge prin tot praful din tine, ca să ajungi la final, nu neapărat să fii fericit, dar să te înțelegi mai bine.
https://asasunt.eu/maine-cand-ne-am-i...
O 𝐢𝐮𝐛𝐢𝐫𝐞-𝐬𝐮𝐟𝐥𝐞𝐭𝐞-𝐩𝐞𝐫𝐞𝐜𝐡𝐞 • caldă, curată și, mai ales, inevitabilă.
Un roman care mi-a amintit că există în fiecare dintre noi o melancolie pentru ceea ce a fost sau pentru ceea ce ar fi putut să fie. Mai există și un adevăr – cel care ne face să mergem înainte. Să îți găsești propriul adevăr și să nu iei unul de împrumut este un act de îndrăzneală.
Despre asta am simțit că îmi vorbesc eroii lui Doru Preda, despre căutarea de sine, care nu te duce întotdeauna pe drumuri plăcute, ci vei merge prin tot praful din tine, ca să ajungi la final, nu neapărat să fii fericit, dar să te înțelegi mai bine.
https://asasunt.eu/maine-cand-ne-am-i...
October 1, 2024
Doru Preda ne oferă în "Mâine când ne-am întâlnit" o călătorie literară pe care, sincer, aș fi preferat să o ratez. Cartea începe promițător, cu multiple planuri narative și o idee centrală aparent interesantă. Dar, ca un șofer care ia virajele prea strâns, autorul scapă rapid controlul direcției, ne trezim pierduți într-o poveste încâlcită și fără sens.
Primul lucru care te lovește este faptul că toate personajele "vorbesc" la fel. Nu contează dacă e un stareț mort sau Francesca cea iluminată de vreo epifanie misterioasă – toți au aceeași voce plată. Multiple perspective? Poate. Multiple voci? Absolut nu. Și nu ajută deloc faptul că autorul pare să aibă o fixație pentru spiritualitate și conștiința colectivă, care, deși interesante pe hârtie, sunt împinse cu atâta insistență în față, încât devin un soi de lecție obositoare despre "adevăruri" codificate, cum ar fi memorabilul „eu sunt ceilalți” din final. Ah, cât de subtil.
Dar haideți să nu uităm de momentele misogine, în care personajele feminine sunt prezentate ca niște accesorii senzualizate, doar bune să servească evoluția unor bărbați plictisitori. Și să nu neglijăm deloc clișeele bine ticluite despre maternitate sau dizabilități. Poate că dacă ar fi fost scris în altă epocă, Preda ar fi fost considerat un maestru al clișeelor. Din păcate, suntem în 2024, iar originalitatea nu a fost invitată la această întâlnire.
Doru Preda dă impresia pe finalul cărții că ar fi putut să scrie ceva cu adevărat captivant. Doar că n-a fost acum. Și poate că ar fi avut nevoie de încă 200 de pagini pentru a duce ideile la capăt. Sau, mai bine, de un editor care să îi spună să mai taie 200 de pagini.
Pe scurt, "Mâine când ne-am întâlnit" este o poveste cu potențial, dar care se împiedică în propriile ambiții și tehnici învățate la vreu atelier de scriere creativă. O recomandare călduroasă pentru cei care caută o lectură superficială, plină de clișee, sau pentru corporatiștii care vor să citească ceva doar pentru că sună interesant în pauza de prânz.
Primul lucru care te lovește este faptul că toate personajele "vorbesc" la fel. Nu contează dacă e un stareț mort sau Francesca cea iluminată de vreo epifanie misterioasă – toți au aceeași voce plată. Multiple perspective? Poate. Multiple voci? Absolut nu. Și nu ajută deloc faptul că autorul pare să aibă o fixație pentru spiritualitate și conștiința colectivă, care, deși interesante pe hârtie, sunt împinse cu atâta insistență în față, încât devin un soi de lecție obositoare despre "adevăruri" codificate, cum ar fi memorabilul „eu sunt ceilalți” din final. Ah, cât de subtil.
Dar haideți să nu uităm de momentele misogine, în care personajele feminine sunt prezentate ca niște accesorii senzualizate, doar bune să servească evoluția unor bărbați plictisitori. Și să nu neglijăm deloc clișeele bine ticluite despre maternitate sau dizabilități. Poate că dacă ar fi fost scris în altă epocă, Preda ar fi fost considerat un maestru al clișeelor. Din păcate, suntem în 2024, iar originalitatea nu a fost invitată la această întâlnire.
Doru Preda dă impresia pe finalul cărții că ar fi putut să scrie ceva cu adevărat captivant. Doar că n-a fost acum. Și poate că ar fi avut nevoie de încă 200 de pagini pentru a duce ideile la capăt. Sau, mai bine, de un editor care să îi spună să mai taie 200 de pagini.
Pe scurt, "Mâine când ne-am întâlnit" este o poveste cu potențial, dar care se împiedică în propriile ambiții și tehnici învățate la vreu atelier de scriere creativă. O recomandare călduroasă pentru cei care caută o lectură superficială, plină de clișee, sau pentru corporatiștii care vor să citească ceva doar pentru că sună interesant în pauza de prânz.
January 5, 2024
Plin de clișee (și în limbaj, și în idei) și perspective misogine, fără stil propriu sau ceva nou de zis
March 14, 2024
Nu mi-a plăcut deloc, și e mega plictisitoare
Nici idea nu m-a prins
Nu recomand
Nici idea nu m-a prins
Nu recomand
Displaying 1 - 8 of 8 reviews