„Lumea clădită de Adriana Jderu, povestire cu povestire, este plină de adevăruri dureroase, de pasiune, fără sentimentalisme ieftine, așa cum îi stă bine unei cărți care ne spune multe despre viața noastră. Nu cred că o carte ne poate salva viața, dar cu siguranță ne-o poate înfrumuseța, ne-o poate face suportabilă. Așa este și cartea Adrianei Jderu. O scriitoare care dă calitate literaturii române.“ — MARIN MĂLAICU-HONDRARI
„Adriana Jderu e un paradox. O fărâmă de om, un munte de energie. Proza ei traversează lumea și viața, intrând prin crăpăturile secrete ale intimității, prin cotloanele ipocriziei, prin întunericul nopții, prin lumina zilei, și vine la întâlnire cu prada. E un jder pe steroizi, e mesagerul vieții ascunse privirilor, prejudecăților, pe care personajele o apără cu strășnicie. Scrisul ei e clar, energic și curat. Iar, dincolo de tehnică, e ironică și luminoasă. Delicios, Adriana!“ — FLORIN IARU
Cea mai bună carte de proză scurtă românească citită de ani! Numai Anca Vieru și Lavinia Braniște m-au mai impresionat așa!
Adriana Jderu. Scrie americănește! Scrie masculin, dacă e nevoie. Evită cu măiestrie lirismele lacrimogene ale altor femei românce ale literelor.
Proze egale ca substanță. La un moment dat, eram pregătit să pun cinci stele! Șlefuire maniacă a propozițiilor.
Nu lungimi, nu impresia aia grețoasă - dată de atâția români megalomani, cu pretenții scriitoricești, publicați degeaba la mari edituri - că nu se pot despărți de producțiile lor, fix așa cum le ies ele la prima încercare, nici măcar atunci când sunt sufocate de baroc lexical.
Sunt pline treptele editurilor cu femei patetice, cucoane care se cunosc, publică și se promovează între ele. Jderu - ați auzit ceva despre dumneaei? Nu e ca BAS, magnet pentru certuri și bârfe, nu e Răsuceanu, nu este nici una dintre purtătoarele alea de fuste lungi, negre, mănăstirești, aciuate pe la vreo editură măreață!
Adriana Jderu este “doar” o foarte bună scriitoare, își vede mai departe de scris.
Iubesc literatura română și cu atât mai mult mă bucură când descopăr autori atât de talentați precum Adriana Jderu, care reușesc să scrie cu atâta (aparentă) ușurință povestiri precum cele din acest volum.
Nu pot alege o singură povestire preferată - mie mi-au plăcut toate - de la cea cu fetița alergică la pisici până la cea cu Lacul Morii, fiecare dintre ele având un substrat greoi și, totuși, atât de relevant vremurilor pe care le trăim.
Este genul de carte la care m-aș întoarce oricând și pe care o recomand oricărui pasionat de proză scurtă.
Un debut chiar foarte consistent, nici nu zici că autoarea e la prima ei carte. Într-un fel nici nu e, dacă ținem cont de faptul că a scris de 10 ori mai multe povestiri decât a publicat și că fiecare text e lucrat milimetric. Adriana Jderu are o atenție deosebită la detalii și un fel de a lăsa anumite colțuri în umbră, tocmai pentru că uneori ceea ce nu se spune e mai important.
Nu lipsesc teme mari precum moartea, familia, prietenia, dar și regretul, dragostea, viața în orașul cel mare imediat după Revoluție, copilăria. Îmi place că personajele ei "se agită ca Mirinda", nu ca Pepsi, scriu în jurnal și chiar și după o tragedie continuă să își ducă viața. Toate cele 21 de povestiri sunt bune sau foarte bune, nu există texte de umplutură. Mie mi-au plăcut cel mai mult "Pluș", "Un strop de magie" și "Pe Lacul Morii".
preferatele mele - 06. toate cuvintele din dictionar; o treime; 05. fara aer; educatie fizica (mi-a amintit de excelentul film belgian Playground); 04. un strop de magie; cum să-ți faci prieteni la bloc;
03. istoria dulciurilor mele 02. langa Lacul Morii (doar Hitchcock a mai creat asa tensiune) 01. PLUȘ
Nu știu dacă autoarea decupează bucăți din realitate și le transformă în ficțiune sau invers, cert este că am citit un volum de proză foarte bun. Prozele Adrianei Jderu sunt că un album de fotografii de familie, uneori nu sunt doar amintiri frumoase în spatele zâmbetelor, uneori sunt instantanee care nu ne arată partea frumoasă, dar fără doar și poate sunt bucăți din viață noastră de care nu ne putem și nu ar trebui să ne debarasăm. Cu un stil minimalist autoarea, învățând lecțiile americane de proza scurtă a lui Hemingway, Capote și Carver, crează povești veridice cu personaje vii de care te poți atașa cu ușurință și care te lasă să vrei mai mult, însă, totul este exact cât trebuie. "Spații mici" este un carusel de emoții: unele povestiri te pot indigna, alte te pot enerva, altele te vor amuza, semn sigur că autoarea a făcut o treabă bună. Un debut de forță. Citiți cu încredere!
Părinți psihopați, colecționari de pixuri, savarine, iepurași de pluș, femei bune la toate, șuruburi cu crestătura în forma de svastică, pisici de rasă cu ochi albaștri, fetișuri care mai de care, cum să ai grijă de tenul tău iarna, primul sărut.
Mi-a luat câteva povestiri ca să mă prindă cartea, dar când m-a prins nu am mai putut să o las din mână.
Adriana Jderu scrie bine, știe exact ce detalii să ofere despre personajele ei ca să le facă credibile. Dialogul e și el de acolo, autentic, dintre românii din provincie, oamenii de la țară sau bucureștenii dintre blocuri.
Multe dintre povestiri au finaluri surprinzătoare: unele îți înmoaie inima, altele te șochează, altele se termină abrupt.
Preferatele mele au fost: Lângă Lacul Morii, Stare de Veghe, Spații mici și O treime.
Mi-au plăcut teribil de mult ideile. De când am terminat de citit cartea mă tot întreb de unde atâta imaginație? O parte din răspuns îl dă chiar autoarea, în ultima poveste, “patru oameni pe care nu îi cunoști “ : de pe rețelele de socializare, mai precis, de pe grupurile tematice. Mare e grădina, cum ar veni. Mi-au plăcut mult finalurile, unele de genul “la asta chiar nu te-ai gândit, mai, cititorule” și altele de genul “va urma”. Recomand din toată inima această carte de proză scurtă în care imaginația autoarei este susținută de un stil fluid, ușor de parcurs. Dacă sunteți curioși cine a câștigat premiul de cel mai bun / mare colecționar de stilouri / pixuri al anului, dacă nu știați ca există claustromania dar vreți să aflați mai multe despre adepții ei, dacă vă plac jucăriile din pluș și metaforele erotice, dacă vreți să știți mai multe despre Lacul Morii și despre poveștile locuitorilor de primprejur, sau, pur și simplu , dacă vă doriți să evadați un pic din cotidian, aceasta carte este ideală.
Pentru mine, această carte de proză scurtă a fost ca acea gură de aer proaspăt pe care o tragi după mai multe secunde de sufocare.
Fără să am pretenții de critic literar, voi remarca scurt faptul că fiecare povestioară este de fapt un "spațiu mic", de sine stătător. În contextul mai larg al vieții cotidiene, toate aceste episoade sunt, în ultimă instanță, neremarcabile. Totuși, m-a impresionat felul în care proza curge fără efort, lin și natural.
Nu sunt povestiri roz, dar (majoritatea) nu sunt nici cenușii. Felul în care se termină fiecare, nu chiar abrupt, dar nici prea departe de abrupt, nu este apăsător. Am avut, pe tot parcursul cărții, senzația că asist la episoade ale unei vieți obișnuite. Unde mai pui că în unele m-am și regăsit... E o senzație pe care n-am mai experimentat-o în proza autohtonă postdecembristă și este *profund* revigorantă.
Apărută de nicăieri, Adriana Jderu ne dă unul dintre cele mai bune volume de debut din ultimii ani. Prozele sunt scurte (cele mai lungi nu trec de 10 pagini), și autoarea are o naturalețe aparte în exprimare, în descrieri și mai ales în dialoguri (o zonă în care foarte puțini autori români excelează). Poveștile din „Spații mici” fac echilibristică între umor și dramă, presărând peste tot mici indicii care schimbă ușor miza fiecărei povești, dacă sunt depistate. Experiența lecturii mi s-a părut foarte faină, textele sunt fresh și, într-un peisaj literar populat cu destui debutanți care efectiv nu-s capabili să spună o poveste la cel mai elementar nivel, temele abordate sunt destul de variate.
Trebuie să menționez aici două chestii: 1. Cartea asta, deși are pe alocuri un vibe intim, nu a fost un exercițiu de „exorcizare a demonilor interiori”, cum adesea am văzut prin alte cărți (mai ales debuturi, și mai ales cele ale autoarelor), ci a încercat pe bune să spună povești reale, și 2. Adriana Jderu e mai aproape de 40 decât de 30, și în mod clar asta ajută. Într-un fel debutezi la 35+, și în alt fel debutezi la 30 sau chiar la 25. Alta e optica, altfel îți evaluezi scrisul, altfel te raportezi la cei din jur, și rezultatul, dacă e bine calibrat, poate fi unul memorabil. The perks of being patient, presupun.
Acuma, clar, volumul nu e perfect, și vorba regretatei Sinead, nu-mi doresc ce nu pot avea. Din cele 21 de texte, aș fi rașchetat vreo 3 sau 4, dar restul care sunt bune, sunt BUNE.
O carte minunată, scrisă cu cuvinte atât de simple, dar care rămân cu tine. Am subliniat mult, am râs, m-am mirat sau m-am întristat. Textele sunt scrise cu multă empatie și curiozitate față de oameni, iar pentru mine uneori asta e de ajuns. Adriana Jderu e noua mea autoare preferată din literatură română. M-a cucerit și pentru că nu mă așteptam să-mi placă atât de mult o carte românească și și o carte de proză scurtă. Mi-ar plăcea să avem mai multe voci așa (sau poate sunt, dar mai am de descoperit).
De obicei nu dau recenzii cărților, dar asta m-a surprins plăcut. Chiar o recomand oricui cu multă căldură.
Texte bine scrise și minuțios construite, pe subiecte diverse, lecțiile cursurilor de CW au fost pe deplin asimilate. E însă o monotonie a vocii, a atmosferei și o previzibilitate a desfășurării poveștilor - am mai citit, de exemplu, despre criminalul care ”așteaptă” lângă lac să apară o fetiță rătăcită -, ceea ce contribuie la o scădere treptată a interesului lecturii. Pentru un debut e totuși mai mult decât ok.