Eu am luat cartea cu scopul precis de a documenta o călătorie viitoare, dar s-a dovedit a fi mult mai mult decât un jurnal de călătorie. Este exact ceea ce ar trebui să fie: jurnal despre sine, despre regăsire, despre trecut, despre călătorie, nu destinație, despre călători, nu turiști, dar, mai ales, despre oamenii Marocului, așa cum sunt ei: despre un fost preot, care, după ce a renunțat la preoție pentru a putea fi alături de marea lui iubire, un bărbat, s-a întors în Essaouira, după moartea acestuia, pentru a-l regăsi („...Acum e a doua oară când vin fără el aici, dar de data asta e mai bine. Data trecută n-am fost prea fericit. Îl tot vedeam prin mulțime, ieșind din vreo prăvălie încântat de vreun obiect tradițional” – p. 182), despre o femeie marocană, în caftan și hijab, care, într-un autobuz oarecare între Tetouan și Tanger, i-a mărturisit autorului că a înțeles de mult că religia care discriminează femeile este doar o armă de opresiune și nimic altceva („...sunt scriitor, poate de-asta ne-a și vorbit, ca să scriu despre ea” – p. 308), despre o fetiță cu handicap din Rabat, care este scoasă din casă pentru a vedea oamenii din jurul ei („...rareori am făcut ceva mai mai firesc și mai bun în viață, iar aceasta ar putea fi cea mai de preț întâlnire ce-mi va fi dat s-o am în Maroc” – p. 57) etc.
În plus, pe lângă faptul că este o mică bijuterie grafică, cu foi lucioase și fotografiile autorului, este excelent documentată din punct de vedere istoric, iar, pe alocuri, de-a dreptul emoționantă. M-a apropiat de Maroc, atât istoric și cultural, cum nici cu gândul n-aș fi gândit. Deși sunt destinații pe care cu siguranță nu le voi atinge prea curând, voi citi și celelalte două cărți din trilogie („Trei săptămâni în Anzi” și „Trei săptămâni în Himalaya”), pentru pura plăcere a lecturii și a vieții din ea.
Iar, la sfârșit, dacă acest fragment nu vă va convinge că avem de-a face nu cu jurnal de călătorie, ci cu literatură adevărată, atunci nu știu ce-ar mai putea: „Mă gândesc la faptul că în vise morții sunt lenți și tăcuți, rareori rostesc câte ceva, au o tristețe decantată în întunecimea chipului și întotdeauna ei sunt cei care pleacă primii, se întorc cu spatele sau se îndepărtează. Visatul îl părăsește întotdeauna pe visător. Dintre toate visele, cele cu morții familiei îmi plac cel mai mult, întotdeauna știu că sunt în vis și întotdeauna mă reped să-i iau în brațe ca să nu irosesc momentul.” (p. 136)