Mămica la două albăstrele

by Doina Ruști

Romanul urmărește povestea unei iubiri, derulată pe fundalul numeroaselor schimbări politice din vara lui 2012. Un cameraman (None), însurat și cu valori stabile, trăiește la rîndul său propria revoluție, după ce se îndrăgostește de o cîntăreaţă. Situația incontrolabilă scoate la suprafață alte revolte și nefericiri vechi, care vor face că viața lui să explodeze. Printre vedete, știri TV și lupte politice, crește treptat credința dureroasă că, dincolo de idealuri înalte, de împliniri sociale și chiar mai presus de familie, există o datorie a fiecăruia față de sine.
În același timp, prim-ministrul României citește mesajele venite pe Facebook de la o necunoscută care se semnează Mămica la două albăstrele, nume care reunește de fapt cele două framîntări: a cameramanului și a țării.

Genres: Romania

256 pages, Paperback

First published January 1, 2013

About the author

bio
Novelist: history, memory, and mystery; the fabulous and the raw.
Ferenike, The Book of Perilous Dishes, The Phanariot Manuscript.
DOINA RUŞTI is one of Romania’s most acclaimed contemporary novelists, known for her powerful blend of historical imagination, realism, and political depth. She is the author of fourteen novels and three short story collections, translated into more than fifteen languages and studied in Romanian schools.
Her most awarded novel, The Ghost in the Mill, is a haunting parable of communism. Her Phanariot Trilogy — The Phanariot Manuscript, The Book of Perilous Dishes, and Homeric — reimagines 18th-century Balkan history through fantastical and symbolic lenses. The Book of Perilous Dishes appeared in English with Neem Tree Press (UK, 2022 & 2024), was reviewed in The Guardian, praised by the Historical Novels Society, and selected by Amazon booksellers and international readers’ clubs.
Her recent novels include Zavaidoc in the Year of Love (2024), a bestseller set in interwar Bucharest, and Ferenike (Humanitas, 2025), an autobiographical and politically resonant story of guilt, memory, and feminine resistance.
She has received the Romanian Academy Prize, the Writers’ Union Prose Award, and the Hungarian Writers’ Union Prize for Best Translated Book.

🌐 Website: www.doinarusti.ro
📱 Platforms: Instagram | YouTube

Reviews

[Stela · Rating 4 out of 5]

În Mitul democrației (pe care tocmai ce l-am terminat de citit, că așa mi se leagă mie în mod misterios de minunat lecturile), Lucian Boia observă la un moment-dat că realitatea în lumea contemporană a devenit din ce în ce mai „ficționată”, din ce în ce mai cosmetizată pentru a corespunde unor modele narative de un gust îndoielnic dar cu mare priză la public (de exemplu moartea prințesei Diana, care a fost transformată în melodramă, sau războiul – fie el împotriva terorismului, sau cel din Kosovo, sau cel din Afganistan – care a căpătat proporții eroice, devenind înfruntarea între bine și rău):

„Lumea e un teatru (și lumea politică în și mai mare măsură). Dar este pentru prima dată cînd viața reală este literalmente dublată, și „tradusă” la fiecare pas, printr-un simulacru de asemănare înșelătoare. Mitologia a trecut de la artizanat la industrie și la strategii de manipulare extrem de elaborate și de eficiente.”

Ei bine, cartea Doinei Ruști, Mămica la două albăstrele, ar putea fi o ilustrare perfectă a acestei afirmații îngrijorătoare. Oamenii, pare să ne comunice textul, se așază din ce în ce mai des și de bună voie în paturile procustiene care apar la răspîntiile vieților lor, din inerție, din lipsa unor valori de referință clare, dar mai ales din lipsa unei vieți interioare, transformîndu-se în marionete de mînuit și de aruncat după cum are ea chef de către o societate de consum la fel de găunoasă și de lipsită de putere de decizie.

Amuzant și necruțător totodată, romanul mi-a amintit de un altul, Mătușa Julia și condeierul (un mare favorit al meu), căci ce este Benone Bulgaru dacă nu imaginea în oglindă a lui Pedro Camacho, cu atenția lui pentru detalii, dar indiferența pentru imaginea de ansamblu? Camacho, dorind să cuprindă în opera sa toate dramele societății sale, construia scenarii din ce în ce mai abracadabrante, cu ambiția de a transforma ficțiunea într-o oglindă cît mai fidelă a realității. None, contemplînd lumea prin camera de luat vederi, transformă și el realitatea în ficțiune, numai că pe bucăți și fără să mai aibă ambiția de a produce o operă de artă, rămînînd doar cu automatismele meseriașului, care știe să potrivească unghiurile, să profite de lumini și umbre, să facă asociații între imagini. Tot filmînd senzaționalul, ajunge să-și filtreze propria viață prin lentila teleobiectivului, privind-o detașat și profesional, doar cu grija perfecțiunii imaginilor. Ochiul său inteligent, sensibil la cele mai neașteptate asociații, este în fond la fel de rece, la fel de orb și de indiferent la semnificațiile mai profunde ale stop-cadrelor ca aparatul pe care-l ține în mînă:

Timpul vechi și timpul de-acum făceau parte din viața lui dusă. În față se ridica, falnică, noua lor canapea, la care se adăugaseră Flori și Carina, pe cînd cealaltă, canapeaua copilăriei, putrezise de mult, printre cojile de cartofi, făcută bucăți, aruncată la tomberon.

Savuros mi s-a părut contrastul dintre imaginile suculente, pline de comparații amuzante prin plasticitatea lor și redarea lor distantă, fără vreo umbră de simț al umorului din partea unui None aproape demiurgic în detașarea lui asexuată și refuzul încăpățînat de a se implica emoțional. Felul în care privește trupul gol al iubitei sale, cu un profesionalism dezbrăcat de orice strop de dorință, are ceva copilăresc în cruzimea lui sinceră și ceva autistic în umorul lui involuntar:

Dezbrăcată, Li Zeta semăna cu o marmotă încremenită în marginea autostrăzii. Stătea dreaptă, cu palmele strînse pe sîni și cu părul dintr-o dată electrizat. Între picioarele lungi, alb, complet depilat, sexul ei arăta exact ca andivele din supermarket.

La fel de memorabilă este reacția lui în momentul în care cea de-a doua soție a tatălui său îi povestește cum a fost înmormîntat acesta, pe o vreme ploioasă. Auzind că fratele său vitreg, de a cărui existență nu avusese habar pînă atunci, venise la ceremonie însoțit de prietena lui, singura imagine care-i apare în minte este una fragmentară și artistică, estetică și detașată:

Două frame-uri cu pantofi înnămoliți îi scânteiară sub pleoape. Pantofii de lac ai celuilalt fiu se adânciră progresiv în mocirla de pe marginea gropii, în timp ce tocurile subțiri ale prietenei lui plescăiau periodic în clisă.

Pînă și finalul pare a se potrivi cu acela al eroului lui Llosa: Camacho se prăbușește în propria ficțiune, care năvălește peste el sufocîndu-l cu detalii și personaje care și-au pierdut coerența și identitatea, în timp ce None este forțat să se confrunte cu o realitate de ansamblu, dezbrăcată de miturile și omisiunile comode care-l oploșiseră în melodrama călduță ba a familiei exemplare, ba a stereotipiei triunghiului conjugal repetat din tată-n fiu ba a Mamei, a cărei autoritate i se păruse mereu că o întrece pe a lui Dumnezeu.

Se văzu bătrân, epuizat, ajuns la vîrsta mamei sale. Ce-ai făcut în toata viața ta? Am fost mămica la două albăstrele.! Apoi o văzu pe Carina devenită matură, o femeie cu gura mare, fixîndu-și interlocutorul cu un ochi, cuprinsă de frustrări pentru că părinții ei s-au despărțit. Sau plină de complexe pentru că n-a aflat cine îi erau adevărații părinți. Nemulțumită de None și ușurată totuși că nu era tatăl ei. (...) Și-o imagină în adolescență, aducînd în casă un janghel și în scurtă vreme un copil, lăsat în grija lui None. Nu i-ar fi plăcut să ajungă la mîna Carinei. Cum spunea Flori, era în ea ceva de șarlatancă.

Superbă mi s-a părut și structura romanului, parodie blîndă a neorealismului, în aparenta lui ambiție de a reflecta fidel o realitate politico-socială ușor de identificat nu numai spațial (Bucureștiul) ci și temporal (anul 2008). Dacă imaginea societății românești este destul de amplă, chiar dacă fragmentară, putînd fi reconstituită din mozaicul spart în cioburi mai mici sau mai mari al privirii lui None și a familiei sale (Carina, Flori, Geta), imaginea vieții politice este mult mai sumară, văzută prin ochii unui Ponta nenumit dar ușor recognoscibil, nu numai prin aluziile la referendum și prin ura față de „gîndacul de Băsescu”, ci și prin portretul care, din doar cîteva trăsături de condei, reușește să-i surprindă de minune personalitatea ușor caricaturală, cu planurile sale de începere a vînătorii de pirați (imagine „împrumutată” de la corespondenta lui secretă, Mămica la două albăstrele), cu scuzele pe care și le găsește, cu pagina de Facebook pe care o verifică periodic dar în care nu scrie el, cu interesul pasager pentru cîte o cântăreață sau o admiratoare, la urma urmei cu plutirea senină pe deasupra evenimentelor de orice fel:

Moartea Li Zetei îl afectă prin surpriză. De-abia auzise de ea și deja se și dusese. Premierul ceru informații despre crima din Tunar, apoi spuse fetei care se ocupa de pagina lui de Facebook să scrie ceva pe tema aceasta. Mămica la două albăstrele nu părea preocupată de eveniment. (...) Printre evenimentele numeroase, care îl asaltau din toate părțile, moartea Li Zetei și tăcerea Mămicii îi luară exact trei minute din viață.

Cele două planuri, părînd o vreme să se intersecteze doar accidental prin două cîrlige narative destul de precare – Mămica și Li Zeta – se îmbină cu un clinchet ferm la final, cînd cele două „teleobiective” ajung față-n față, doar pentru a lăsa fiecare în mintea celuilalt o imagine ștearsă, obosită de propriul ei derizoriu. Două perechi de ochi care se privesc cu indiferență, fără să se vadă cu adevărat:

O mașină neagră aproape că-l șterse, iar prin geamul fumuriu None văzu pentru o clipă fața rotundă a prim-ministrului.”
*
„Bulevardul urca spre Universitate, iar mașina trecu pe lângă palatul Șuțu, chiar în momentul în care None ieșea din strada Ghica. Privit prin parbriz, pentru o clipă infimă, nu rămâneau din el decît ochii, ca două crizanteme udate de ploi.

Nu pot să închei fără să vorbesc, măcar pe scurt, despre minunata scriitură a Doinei Ruști, care mă impresionase deja prin luxurianță în celălalt roman al ei pe care l-am citit, Manuscrisul fanariot, dar care aici mi se pare că atinge noi culmi de rafinament, fie că e vorba de epitete plastice pînă la epuizarea concretului 😊 („tanti aia cîrpoasă”, „carnea tânără și datoare a Carinei”), de comparații adesea de un umor crud, aproape insolent („...gîndul că peste doua zile Flori trebuia dusă la aeroport i se păru o picătură uscată de gem de pe mîneca tricoului său”; „Timpul scurs fără Li Zeta devenise acum un fel de gumă mestecata și lipită sub masă”), sau de portrete sub lumina malițioasă a reflectoarelor, cărora nu le scapă nimic:

În micul ecran, corpul femeii semăna cu un șnițel de vitrină, colorat de lumini ireale. Totuși, nu era rău. Însă, văzută de aproape, avea și zone mai vestejite. Ochii negri, neclintiți din cauza lentilelor de contact, păreau culcați pe o mică dună, terminată în numeroase rămurele, iar la anumite mișcări obrazul acoperit de pudră tremura ușor.

Umorul rafinat, imaginea ludică a Românicii noastre dragi, expresivitatea stilistică și reinterpretarea originală a vechiului contrast între aparență și esență sînt numai cîteva dintre însușirile narative care fac din Mămica la două albăstrele un roman absolut remarcabil.

[Cărăşălu · Rating 2 out of 5]

Cartea-i scrisă după un fel de rețetă standard: bagi o dramă personală ori familială pe fundalul unor evenimente politice importante, înnozi cumva o legătură între cele două planuri și voila! E o rețetă pe cît de simplă, pe atît de pretențioasă: te-ai aștepta să zică ceva despre societate, despre politică, despre istorie, despre cum ce se întîmplă Sus ori la nivel macro afectează muritori de rînd, etc. Mămica la două albăstrele nu zice nimic de genul. Unicul lucru bun e că personajele sunt scrise bine, convingător. Finalul e menit să șocheze întîi cititorul, ca apoi să-l facă să zică „păi, stai oleacă, da, are sens”. În mare măsură îi reușește. Poate pentru că am fost mai degrabă plictisit pe parcursul cărții și nu am fost atent la indiciile presurate pe ici-colo.

[Dragoș · Rating 3 out of 5]

2.5 rotunjit

O dubioșenie de carte mai ciudată decât toate ciudățeniile fanariote și mai depravată ca orice Depravat din Gorgani.

Cel mai important lucru la o carte realistă e să își construiască o lume credibilă, cu personaje pe care le poți lua de-a bune. Mămica virează grav spre științifico fantastic când încearcă să ne convingă că Victor Ponta are o viață interioară și nu e doar o salopetă de piele trasă peste un vid malefic, necrozant.

[Dianais · Rating 4 out of 5]

Dupa primele 100 de pagini, eram convinsa ca mai citesc putin si o abandonez. Totusi, daca la inceput mi s-a parut o poveste fortata cu niste scene deloc firesti, spre sfarsit mi s-a parut ca se corecteaza cumva intrucat naratiunea incepe sa curga si personajele sunt mai reale. Intr-un final, i-am dat patru stele pentru ca atmosfera si emotiile pe care mi le-a generat au facut din ea o carte relevanta pentru mine, in ciuda a destule aspecte care mi-au displacut.

[Lucian Bogdan · Rating 2 out of 5]

A fost ok. O carte bine scrisă, despre probleme de familie, despre lucruri care ne apar în viață și ne dau peste cap rutina cotidiană, obligându-ne să ne ascundem - uneori chiar de noi înșine. I-aș fi dat trei stele, dar finalul n-a fost pe gustul meu.

[Snowgirl19 · Rating 5 out of 5]

Fantastica! O carte actuala, scrisa cu multa naturalete. Fiecare pagina citita te face dependent de urmatoarea. Finalul, ca si intreaga actiune: o mare surpriza.

[Casiana]

Sunt uimită de faptul că oamenii nu sunt mai încântați de această carte – despre care eu zic că este o operă foarte bună. Înțeleg totuși că este dificil să te încânte încă o carte despre destine românești nefericite; alte personaje triste puse în noi conjuncturi rușinoase.

Romanul m-a făcut să mă întreb cine suntem și cum ne putem menține echilibrul într-o societate în care corupția este acceptată, iar plagiatul unui doctorat este judecat de popor printr-o singură întrebare: dar cine nu a copiat vreodată? O mamă își ucide fiul nou născut și pare să nu aibă regrete. Adopția unui copil este văzută de unii ca un act infam, egoist, fals și disperat. Părinții își doresc să scape de propriii copii din cauza unei dorințe de nestăvilit de a-și recupera controlul asupra vieții. În același timp, aceeași părinți sunt, la rândul lor, copiii care nu au reușit niciodată să crească și să își aparțină, rămânând sub controlul mamelor.

Hai să citești mai multe pe asasunt.eu

https://asasunt.eu/mamica-la-doua-alb...

[Marius Călin Chereches · Rating 3 out of 5]

Cartea Doinei Ruști este o poveste despre o lume fără Dumnezeu și fără valori, în care fiecare se refugiază în egoism sau își construiește iluzii despre ceea ce contează cu adevărat. Personajele sunt prinse între dorința de a fugi – în India, Elveția sau măcar peste stradă pentru o îmbrățișare – și nevoia de a-și justifica obiectivele egocentrice, pe care le consideră legitime.
Finalul surprinde în felul în care te face să te întrebi: ce suntem cu adevărat capabili să facem pentru a ne atinge aceste scopuri? Și, mai important, sunt ele cu adevărat justificate sau doar refugii într-o lume fără repere?

[Oancea Mariana · Rating 3 out of 5]

M-am tot intrebat pana aproape de sfarsitul cartii, care este mesajul acesteia...alte destine romanesti nefericite...alte personaje triste care populeaza filmele si cartile romanesti? What s new? Ei bine.....finalul :)! M-a luat complet pe nepregatite! Merita citita!

[Bookaholic]

Benone Bulgaru (None, cameraman), fiul Getei (mama autoritară și protectivă în același timp), s-a căsătorit cu Flori (asistentă medicală la spitalul Colentina) pentru că așa i-a spus mama sa, locuiesc toți trei într-un apartament din Titulescu, împreună cu fiica adoptivă, Carina – luată tot prin ”puterea” Getei care a trecut apartamentul pe numele soților pentru a putea înfia.

Plat și banal, de la incipit. None este fiul supus, Flori este soția ștearsă dar care se ocupă cu economiile familiei, Geta este mama-căpcăun, tanti Tanța de la colțul blocului, care mișcă ițele pe ascuns.

Dar se întâmplă lucruri care zdruncină universul ”perfect” al ignoranței: None începe, din plictis și ceva atracție sexuală, o aventură cu o cântăreață, Li Zeta (vedeta autohtonă, cu briz briz-uri, videoclipuri, fițe, vilă în Tunari etc.); tot None trece de la atitudinea de îndrăgostit la cea de scârbit a propos de copilul lui (acea Carina despre care vă spuneam mai sus, inițial o dulceață râzgâiată, un domnul Goe feminin, ca la sfârșit să se transforme în copilul-monstru) și pornește ba în căutarea tatălui său (care i-a părăsit pentru altă femeie când el era mic, o femeie căreia mama sa îi spune sugestiv Jegu Mondial), ba în căutarea părinților biologici ai fetiței sale. (cronică: http://bookaholic.ro/moartea-pasiunii...)