„ E o mare întrebare pe care și-o pun bărbații și anume : e mai bine să le iei femeilor libertatea sau să le-o lași ? Mi se pare că sunt destule motive și pentru și contra. Dacă europenii spun că nu e o dovadă de generozitate să nefericești persoanele pe care le iubești, asiaticii noștri răspund că e o josnicie ca bărbații să renunțe la puterea pe care le-a dat-o natura asupra femeilor. Dacă le spui că numărul mare de femei închise e stânjenitor ei răspund că zece femei supuse stânjenesc mai puțin decât una nesupusă. Când li se obiectează că europenii nu pot fi fericiți cu femei ce nu le sunt credinociase, li se răspunde că această credință atât de mult lăudată nu împiedică dezgustul care urmează întotdeauna după satisfacerea pasiunilor. Femeile noastre țin prea mult la noi. O pasiune atât de liniștită, te face să nu mai dorești nimic nici să nu mai ai temeri. Spun că puțină cochetărie e o sare care dă gust și care previne corupția. Poate că unui om mai înțelept decât mine i-ar fi greu să hotărască : pentru că, dacă asiaticii fac foarte bine căutând mijloace potrivite ca să le potolească neliniștile, și europenii fac foarte bine că nu au aceste neliniști.
La urma urmei, zic ei, când suntem nefericiți în calitate de soți, sădim întotdeauna mijlocul de a ne despăgubi în calitate de amanți. Pentru ca un bărbat să se poată plânge pe drept de necredința soției, ar trebui să nu existe decât trei persoane ; dar ar fi chit când ar exista patru.
O altă problemă e de a afla dacă legea naturală le supune pe femei bărbaților.
- Nu, îmi zicea mai zilele trecute un filozof foarte galant ! Natura n-a dictat niciodată o asemenea lege. Stăpânirea noastră asupra lor e o adevărată tiranie. Ne-au lăsat să le subjugăm numai pentru că sunt mai blânde decât noi și deci mai umane și mai înțelepte. Avantajele acestea care ar fi trebuit fără îndoială să le dea superioritatea, dacă noi am fi fost oameni de înțeles, le-au făcut să și-o piardă pentru că n-am fost. Ori dacă e adevărat că n-avem asupra femeilor decât o putere tiranică, nu e mai puțin adevărat că ele au asupra noastră o putere naturală, acea a frumuseții, căreia nimic nu-i rezistă. Puterea noastră nu se exercită în toate țările, dar cea a frumuseții e universală. De ce să avem noi vreun privilegiu ? Pentru că suntem mai tari ? Dar asta e o adevărată nedreptate. Folosim tot felul de mijloace ca să le slăbim curajul. Forțele ar fi egale dacă și educația ar fi aceeași. Să le măsurăm talentele pe care educația nu le-a slăbit și o să vedem dacă suntem atât de tari.
Trebuie să recunoaștem, deși asta ne cam jugnește moravurile, că la popoarele cele mai civilizate femeile s-au bucurat întotdeauna de autoritate în fața bărbaților lor. Autoritatea le-a fost stabilită prin lege la egipteni în cinstea zeiței Isis, iar la babilonieni în cinstea Semiramidei. Despre romani se spune că porunceau tuturor popoarelor, dar ascultau de soțiile lor.
Văd pe aici oameni care discută la nesfârșit despre religie, dar în același timp se pare că se întrec în a o respecta cât mai puțin.
Nu numai că nu sunt mai buni creștini, dar nici măcar mai buni cetățeni și tocmai asta mă surprinde : pentru că, în orice credință ai trăi, respectarea legilor, dragostea de oameni, cinstirea părinților sunt totdeauna primele fapte religioase.
Într-adevăr, primul scop al unui credincios n-ar trebui oare să fie acela de a face pe placul divinității ce a întemeiat religia în care crede ? Dar mijlocul cel mai sigur pentru a ajunge la asta e fără îndoială acela de a respecta legile societății și datoriile față de oameni. Deoarece, indiferent de credință, de îndată ce ai una, trebuie să deduci că Dumnezeu îi iubește pe oameni din moment ce a întemeiat o religie ca să-i facă fericiți. Și că, adcă el îi iubește pe oameni, poți fi sigur că-i faci pe plac iubindu-i și tu, practicând față de ei toate cele pe care iubirea și omenia le cere, neîncălcând legile lor.
Ești mai sigur că vei fi prin aceasta plăcut lui Dumnezeu decât asistând la cutare sau cutare ceremonie. Pentru că ceremoniile nu au prin ele însele nici un grad de bunătate. Ele nu sunt bune decât prin comparație și numai în măsura în care le-ar fi oradonat Dumnezeu. Te poți ușor înșela pentru că ai de ales ceremoniile unei singure religii dintre cele ale altor două mii.
Există două categorii de păcate : păcate de moarte, care exclud cu totul Paradisul și păcate venale care îl supără pe Dumnezeu, dar nu-l înfurie până într-atâta încât să ne refuze fericirea veșnică. Or, toată treaba noastră este să deosebim bine aceste două felurite păcate ; căci cu excepția câtorva deșuchiați, toți creștinii vor să ajungă în rai. Dar, nu găsești pe nici unul care să nu vrea să ajungă în rai cât mai ieftin cu putință. Când cunoști bine păcatele de moarte, te străduiești să nu comiți de-astea și îți aranjezi treburile.
Nu judecăm lucrurile decât în legăturile lor tainice cu noi înșine. Nu mă miră că negrii îl zugrăvesc pe drac de o albeață strălucitoare, iar pe zei negri ca tăciunele. Nu mir că Venus la anumite popoare are sânii atârnând până la coapse și că, în sfârșit, toți cei ce se închină la idoli îi reprezintă pe zeii lor cu figuri omenești, atribuindu-le toate înclinările lor. S-a spus, pe drept cuvând, că dacă triunghiurile și-ar face un zeu acesta ar avea desigur trei laturi.
Dacă există Dumnezeu, trebuie neapărat ca el să fie drept, pentru că dacă n-ar fi așa, ar fi cel mai rău și mai imperfect din toate făpturile. Dreptatea este un raport de conveniență ce se găsește în mod real între două lucruri. Acest raport întotdeauna același, oricine l-ar lua în considerare, fie Dumnezeu, fie un înger, fie, în sfârșit, un om.
Dreptatea ridică glasul, dar îi vine greu să se facă auzită, în tumultul pasiunilor.
Oamenii pot comite nedreptăți pentru că au interes să le săvârșească și pentru că preferă să se satisfacă pe ei, nu pe alții. Oamenii acționează întotdeauna în funcție de ei înșiși. Nimeni nu e rău pe degeaba. Trebuie să existe o cauză care-l determină și aceasta e totdeauna un interes.
Chiar dacă n-ar exista Dumnezeu, ar trebui să iubim totuși dreptatea. Cu alte cuvinte să ne străduim să semănăm cu ființa despre care avem o idee atât de frumoasă și care dacă ar exista ar fi cu necesitate dreaptă. Deși suntem liberi de jugul religiei, nu ar trebui totuși să fim și de cel al dreptății.
Suntem înconjurați de oameni mai puternici decât noi. Ei ne pot distruge în mii de chipuri. Pe trei sferturi pot s-o facă fără a fi măcar pedepsiți. Câtă mângâiere pentru noi să știm că în inima tuturor acestor oameni se găsește un principiu lăuntric care luptă în favoarea noastră și ne pune la adăpost de faptele lor. Fără asta ar trebui să ne fie într-una frică. Am trece pe lângă oameni ca pe lângă niște lei. N-am fi niciodată siguri, măcar o clipă, de viața, avutul și cinstea noastră.
Toate gândurile acestea mă ațâță împotriva acelor învățați care-l înfățișează pe Dumnezeu ca pe o ființă ce își încearcă puterea în mod tiranic. Îl fac să săvârșească fapte pe care n-am vrea să le făptuim noi înșine temându-ne să nu-l jignim. Îl împovărează cu toate defectele pedepsite de el la noi și, în părerile lor care se bat cap în cap, îl reprezintă pe Dumnezeu când ca pe o ființă rea, când ca pe una care urăște răul și îl pedepsește. ”