What do you think?
Rate this book
Sfânta Rusie
On parle de la « Terre Sainte », il est vrai, mais personne ne dit sainte France, sainte Allemagne, sainte Angleterre. Alors, pourquoi Sainte Russie ?
De même on emploie couramment l adjectif éternelle. Cela pourrait signifier que la Russie n'a jamais changé. Pourtant elle a changé plusieurs fois. Pierre le Grand a été une révolution.
Le bolchevisme a été une révolution. On ne dit pas la France éternelle, l'Allemagne éternelle, l'Angleterre éternelle, dès que l'on a la moindre idée des changements historiques profonds qui ont affecté ces pays. Pourquoi Russie éternelle ?
Quand en France on lit Tolstoï et Dostoïevski, quand on entend à l'opéra La Dame de pique, ou Boris Godounov, il est rare que l'on ne fasse pas référence à l'âme russe. D'où vient cette expression, comment faut-il la prendre, comment s'est-elle formée ? Les clichés quelquefois tombent assez juste. On dit que les Espagnols sont fiers, les Allemands lourds, les Français légers ou vaniteux. C'est souvent faux, parfois vrai. On dit de la même façon des Russes qu ils sont « mystiques ». Mais que signifie ce mot, quand aujourd hui on appelle mystique la passion du football ou un vague état d'âme poético-religieux ?
Pour répondre à ces questions, il faut aller au-delà de l'histoire politique ou économique de la Russie. Il faut remonter à des options religieuses très anciennes, qui viennent de l'Église d'Orient mais qui ont pris, sous le poids des circonstances historiques, un tour extraordinaire en Russie. Si l'on n entre pas dans la conscience religieuse particulière du peuple russe qui, en effet a peut-être été, sous certaines conditions, marquée de mysticisme, on ne comprend pas Gogol ou Dostoïevski. Ni quelques aspects du communisme.
Français, depuis Voltaire et Diderot nous avons admiré la Russie pour ses réalisations, et nous avons été déçus quand nous avons pu les observer sur place. Nos réactionnaires ont admiré la cour des tsars, et l'ordre qu ils faisaient régner. Nos révolutionnaires ont frémi quand la Russie a eu l'air d accomplir les buts de notre Révolution. Nos âmes religieuses ont été attendries par l'esprit évangélique dont on croyait son peuple pénétré. Ou bien, las du carcan étroit de notre civilisation, nous avons été attirés par les grands espaces russes et les grands désordres qu'ils promettaient. Pourquoi si souvent avons-nous regardé ce pays dans le prisme déformant de nos propres passions, et si rarement avons-nous pris la peine de l'étudier comme il était vraiment ? J'ai composé cet essai pour répondre à ces interrogations. J'espère avoir pu éclairer la Russie d'une « autre lumière ».
De même on emploie couramment l adjectif éternelle. Cela pourrait signifier que la Russie n'a jamais changé. Pourtant elle a changé plusieurs fois. Pierre le Grand a été une révolution.
Le bolchevisme a été une révolution. On ne dit pas la France éternelle, l'Allemagne éternelle, l'Angleterre éternelle, dès que l'on a la moindre idée des changements historiques profonds qui ont affecté ces pays. Pourquoi Russie éternelle ?
Quand en France on lit Tolstoï et Dostoïevski, quand on entend à l'opéra La Dame de pique, ou Boris Godounov, il est rare que l'on ne fasse pas référence à l'âme russe. D'où vient cette expression, comment faut-il la prendre, comment s'est-elle formée ? Les clichés quelquefois tombent assez juste. On dit que les Espagnols sont fiers, les Allemands lourds, les Français légers ou vaniteux. C'est souvent faux, parfois vrai. On dit de la même façon des Russes qu ils sont « mystiques ». Mais que signifie ce mot, quand aujourd hui on appelle mystique la passion du football ou un vague état d'âme poético-religieux ?
Pour répondre à ces questions, il faut aller au-delà de l'histoire politique ou économique de la Russie. Il faut remonter à des options religieuses très anciennes, qui viennent de l'Église d'Orient mais qui ont pris, sous le poids des circonstances historiques, un tour extraordinaire en Russie. Si l'on n entre pas dans la conscience religieuse particulière du peuple russe qui, en effet a peut-être été, sous certaines conditions, marquée de mysticisme, on ne comprend pas Gogol ou Dostoïevski. Ni quelques aspects du communisme.
Français, depuis Voltaire et Diderot nous avons admiré la Russie pour ses réalisations, et nous avons été déçus quand nous avons pu les observer sur place. Nos réactionnaires ont admiré la cour des tsars, et l'ordre qu ils faisaient régner. Nos révolutionnaires ont frémi quand la Russie a eu l'air d accomplir les buts de notre Révolution. Nos âmes religieuses ont été attendries par l'esprit évangélique dont on croyait son peuple pénétré. Ou bien, las du carcan étroit de notre civilisation, nous avons été attirés par les grands espaces russes et les grands désordres qu'ils promettaient. Pourquoi si souvent avons-nous regardé ce pays dans le prisme déformant de nos propres passions, et si rarement avons-nous pris la peine de l'étudier comme il était vraiment ? J'ai composé cet essai pour répondre à ces interrogations. J'espère avoir pu éclairer la Russie d'une « autre lumière ».
168 pages, Paperback
First published January 1, 2012
5 people are currently reading
171 people want to read
About the author
Alain Besançon
55 books27 followersUn historien français, membre de l'Institut, directeur d'études à l'EHESS, à l'Institut d'histoire sociale et à la Nouvelle Initiative Atlantique. Ancien communiste à la fin de l'époque stalinienne, il est rapidement passé à une position d'analyse critique de l'idéologie communiste et, plus généralement, de la question du totalitarisme.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 23 of 23 reviews
December 5, 2021
O analiza interesanta a raportului dintre natiunea rusa si
-minciuna
-religie ( ortodoxie)
-nationalism ( slavofilism)
Continuata cu o scurta analiza a curentului liberal si revolutionar al anilor 1800 , si o prezentare a lui Lenin.
Se incheie cu explicatii asupra comunismofiliei franceze , si de ce comunismul nu a fost imbratisat cu acelasi patos nici de clasele muncitoare engleze sau germane si nici de intelectualii lor.
Intamplarea face ca citisem zilele trecute o postare amuzanta pe Facebook ( unde in alta parte) despre neomarxism ca produs al vestului, de unde l-am importat ( ca pe multe alte valori moderne politically corect si profund nocive).
Ce spune autorul :
" In Germania, marxismul nu a ramas apanajul unui cerd de teoreticieni, ci a reusit cu adevarat sa patrunda in sfera preconizata de teorie: lumea muncitorilor, sau cum era ea numita in cadrul doctrienei, " clasa muncitorilor: . presupusa purtatoare a fagaduielii de a innoi si de a deschide calea socialismului. Numai ca muncitorii aveau propriile interese , iar obictivele lor limitate nu erau catusi de putin escatologice. Ei acceptau societatea germana asa cum era, cu conditia sa obtina satisfacerea catorva revendicari concrete.
.......
La toate acestea, Lenin a reactionat ruseste : printr-o schisma. Asa cum Bizantul respinsese dinamica crestinismului apusean, tot asa Lenin a respins dinamica reformista a marxismului european. (...) S-a comportat ca un "credincios de rit vechi" , acceptand cu satisfactia martirului izolarea Rusiei si ruperea ei de Europa, ba chiar si de Europa de stanga sau mai ales de ea.
Tot ruseste a procedat si in cazul rolului pe care il atribuia statului . Considera ca statul rus este slab si ca-l putea acapara. Pe tarani nu se putea conta, erau capabili de cel mult o rascoala, dar nici pe muncitori , insuficient de numerosi, insuficient de bine organizati si de " constienti". In schimbm daca reusea sa cucereasca masinaria statului, partidul ar fi stiut s-o faca sa mearga, iar autocratia teoretica ar fi defenit efectiva. Statul bolsevic urma sa inceapa de sus in jos tranformarea necesara ".
" Regimul instituit de Lenin si-a propus sa lichideze tot ce contribuise la crearea Rusiei : Biserica si crestinismul , edificarea statului de catre imparatii petersburghezi, Imperiul, politia politica, intelighentia formata in secolul al XIX, arta, literatura, obiceriurile taranilor ".
" Partidul a devenit paznicul , ierarhic si sacru al noo doctrine care constituia baza educatiei " omului nou".
" Cand a parasit comunitatea Europeana, in 1917, spectacolul a fost atat de inspaimantator, incat lumea a crezut ca nu va dura. Intre 1919 , de pilda, fosta capitala imperiala isi pierduse doua treimi din populatie, iar cei ramasi traiau din supa populara. Intre 1918 si 1924 , CEKA omorase 800 000 de oameni. Populatia Rusiei, inca fertila,crescuse anual cu trei milioane de suflete in timpul razboiului. Sub conducerea lui Lenin, a scazut, din cauza masacrelor, a tifosului, si mai ales a foametei cu circa 15 000 000 de oameni .
In ciuda acestui fapt, guvernul comunist a reusit sa-si invinga dusmanii si sa formeze un stat solid pe termen lung".
Simt ca multe din lucrurile expuse de Besancon au depasit suficient 😀 si puterea mea de intelegere si cultura istorica si politica.
Este o carte care totusi mi -a placut mult ,si mi a placut in mod deosebit cum a tratat si ortodoxia si raportul afectiv al marilor scriitori rusi ( Puskin si Dostoievski ) sau aproape rusi ( Gogol ) cu cea de a treia Roma.
-minciuna
-religie ( ortodoxie)
-nationalism ( slavofilism)
Continuata cu o scurta analiza a curentului liberal si revolutionar al anilor 1800 , si o prezentare a lui Lenin.
Se incheie cu explicatii asupra comunismofiliei franceze , si de ce comunismul nu a fost imbratisat cu acelasi patos nici de clasele muncitoare engleze sau germane si nici de intelectualii lor.
Intamplarea face ca citisem zilele trecute o postare amuzanta pe Facebook ( unde in alta parte) despre neomarxism ca produs al vestului, de unde l-am importat ( ca pe multe alte valori moderne politically corect si profund nocive).
Ce spune autorul :
" In Germania, marxismul nu a ramas apanajul unui cerd de teoreticieni, ci a reusit cu adevarat sa patrunda in sfera preconizata de teorie: lumea muncitorilor, sau cum era ea numita in cadrul doctrienei, " clasa muncitorilor: . presupusa purtatoare a fagaduielii de a innoi si de a deschide calea socialismului. Numai ca muncitorii aveau propriile interese , iar obictivele lor limitate nu erau catusi de putin escatologice. Ei acceptau societatea germana asa cum era, cu conditia sa obtina satisfacerea catorva revendicari concrete.
.......
La toate acestea, Lenin a reactionat ruseste : printr-o schisma. Asa cum Bizantul respinsese dinamica crestinismului apusean, tot asa Lenin a respins dinamica reformista a marxismului european. (...) S-a comportat ca un "credincios de rit vechi" , acceptand cu satisfactia martirului izolarea Rusiei si ruperea ei de Europa, ba chiar si de Europa de stanga sau mai ales de ea.
Tot ruseste a procedat si in cazul rolului pe care il atribuia statului . Considera ca statul rus este slab si ca-l putea acapara. Pe tarani nu se putea conta, erau capabili de cel mult o rascoala, dar nici pe muncitori , insuficient de numerosi, insuficient de bine organizati si de " constienti". In schimbm daca reusea sa cucereasca masinaria statului, partidul ar fi stiut s-o faca sa mearga, iar autocratia teoretica ar fi defenit efectiva. Statul bolsevic urma sa inceapa de sus in jos tranformarea necesara ".
" Regimul instituit de Lenin si-a propus sa lichideze tot ce contribuise la crearea Rusiei : Biserica si crestinismul , edificarea statului de catre imparatii petersburghezi, Imperiul, politia politica, intelighentia formata in secolul al XIX, arta, literatura, obiceriurile taranilor ".
" Partidul a devenit paznicul , ierarhic si sacru al noo doctrine care constituia baza educatiei " omului nou".
" Cand a parasit comunitatea Europeana, in 1917, spectacolul a fost atat de inspaimantator, incat lumea a crezut ca nu va dura. Intre 1919 , de pilda, fosta capitala imperiala isi pierduse doua treimi din populatie, iar cei ramasi traiau din supa populara. Intre 1918 si 1924 , CEKA omorase 800 000 de oameni. Populatia Rusiei, inca fertila,crescuse anual cu trei milioane de suflete in timpul razboiului. Sub conducerea lui Lenin, a scazut, din cauza masacrelor, a tifosului, si mai ales a foametei cu circa 15 000 000 de oameni .
In ciuda acestui fapt, guvernul comunist a reusit sa-si invinga dusmanii si sa formeze un stat solid pe termen lung".
Simt ca multe din lucrurile expuse de Besancon au depasit suficient 😀 si puterea mea de intelegere si cultura istorica si politica.
Este o carte care totusi mi -a placut mult ,si mi a placut in mod deosebit cum a tratat si ortodoxia si raportul afectiv al marilor scriitori rusi ( Puskin si Dostoievski ) sau aproape rusi ( Gogol ) cu cea de a treia Roma.
August 27, 2013
cea mai grozavă carte despre rusia pe care-am citit-o!
alain besançon
sfânta rusie
(sainte russie)
editura humanitas, bucurești, 2013
traducere de vlad russo
165 de pagini broșate
coperta de angela rotaru
dat pe spate, în urmă cu 17 ani, de alain besançon prin istoria ideilor iconoclaste descrisă în imaginea interzisă, am început curios cartea aceasta, proaspăt apărută la humanitas, despre rusia. și am găsit cea mai grozavă carte despre această țară.
discipol al lui raymond aron (conservatorul „spectator angajat“), filozoful francez alain besançon face parte dintre gânditorii care pun la temelia specificității rusiei nu istoricismul, ci ideologia, așa cum toynbee punea la baza civilizațiilor religia. în cazul de față, ideologia „mincinoasă“: de la cea mistic-ortodoxă, la cea comunistă și mai recent, la cea democratică.
neamul rusesc e îndumnezeit
prima idee cu care istoricul și filozoful francez începe cartea este ideea ortodoxismului, alipit pe ruși destul de târziu. dar primit cu asemenea fervoare și cu o asemenea sinceritate, încât [rusia] se socotește pe sine drept țara cea mai iubită de Cristos și cea mai binecuvântată (p.53).
un aspect important semnalat de besançon este unul ce ține de doctrină. este unul ce diferențiază doctrina ortodoxă de cea catolică - acela al îndumnezeirii. această doctrină presupune facultatea supranaturală a fiecărui om de a-l vedea pe Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt. grigore palamas numește această facultate lumină necreată: cel ce o vede are conștiința că e lumină și că vede o lumină distinctă de orice făptură (p.32), asemenea schimbării la față de pe muntele tabor. prin ea, fiecare om poate deveni deveni asemeni lui Isus Cristos.
fără cunoștințe dogmatice - analfabet fiind în majoritatea sa covârșitoare - și cu multe superstiții, poporul rus s-a lăsat condus încă de la începuturi de călugări, care l-au inspirat și reprezentat. el „s-a lipit“ de ortodoxie sunt prin două elemente: icoana și liturghia.
dacă prin icoană, Cristos este mereu prezent în căminul rusesc, liturghia îi oferă rusului o lume sacră paralelă cu cea reală și-l apropie de ceruri: sub cupola ortodoxă, care este mai joasă, care adună și reunește, simți că locuiești în casa Tatălui, după uniunea realizată între uman și divin, după cum spune serghei bulgakov.
forța emoțională ține loc de cunoaștere. în general, preoții au un bagaj teologic și filozofic sărac, dar li se cere să săvârșească liturghia în chip ireproșabil. creștinul trăiește pe două planuri: ca înger în biserică, iar pe pământ, ca om a cărui atitudine morală e mai puțin prețuită decât capacitatea de a se înduioșa și decât datul lacrimilor. (p.38)
iar ideea ortodoxă apare cu toată forța sa mai ales când este vorba despre occident și catolicism, ca și pentru burghezia europeană de mai târziu. oscilând între două extreme - 1) conștiința destinului plin de har ortodox și 2) inabilitatea de a face față „datoriilor“ vieții, poprul rus a ales un trai material prost, total compatibil cu o mântuire măreață.
rusia, a treia romă și ultima
o a doua idee conducătoare pentru poporul rus este destinul măreț al instaurării „adevăratei credințe“. ideea prinde contur începând cu ivan al iv-lea, cel groaznic - cel dintâi țar. la această idee se adaugă - în secolele 15 și 16 - interdicția de a permite străinilor să intre în rusia, pentru a nu pângări poporul. ca țarul să devină șeful clerului și reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. țarul devine sfânt, dar și călău totodată. țarul călău este o pedeapsă pentru păcatele poporului, iar acesta trebuie să-l asculte cu smerenie și să sufere în tăcere. (p.59)
în secolul 17, petru cel mare face din rusia imperiu și încearcă secularizarea. pe care, de dragul invincibilității miliare, poporul o adoptă. ca în secolul 18, laicizarea să continue, păstrându-se, din vechiul mesianism - de instaurare a adevăratei credințe - doar 2 lucruri: rețeta puterii nelimitate și mesianismul dominației neîngrădite, care continuă până astăzi.
slavofilismul și literatura
poate ideea cea mai insuficient dezvoltată este aceea a slavolfilismului (literar) la pușkin, gogol și dostoievski.
dacă la pușkin, besançon amintește poezia călărețul de aramă, din gogol aduce în apărarea sa un fragment din sufletele moarte. iar din dostoievski, amintește un fragment biografic și câteva scrisori.
mesianismul dostoievskian - spune besançon - este global, pentru că lumina pe care-o răspândește rusia e menită să coboaare asupra tuturor popoarelor. cum spune în celebrul său discurs: la pușkin întâlnim „năzuința poporului rus, prin scopurile sale umane, spre universal și spre general-uman“. marea unire a tuturor popoarelor în jurul rusiei, profetizată de dostoievski, se va face în numele iubirii și prin iubire. (p.87)
cei drept, cel pe care-l ferește de slavofilism - dintre scriitori - este cehov. apoi îi amintește pe ceaadaev, dar și pe soloviov sau serghei bulgakov.
și autorul continuă cu lenin, stalin, și putin. și nu continui, c-ar însemna să rezum cartea. în care - era să uit - o parte consistentă de final o constituie fascinația pe care rusia a exercitat-o gânditorilor francezi.
în orice caz, e clar că volumul scriitorului francez m-a ajutat să înțeleg ACEA RUSIE eternă, altfel, ce a fascinat întreaga lume și, de ce nu, pe rușii înșiși.
alain besançon
sfânta rusie
(sainte russie)
editura humanitas, bucurești, 2013
traducere de vlad russo
165 de pagini broșate
coperta de angela rotaru
dat pe spate, în urmă cu 17 ani, de alain besançon prin istoria ideilor iconoclaste descrisă în imaginea interzisă, am început curios cartea aceasta, proaspăt apărută la humanitas, despre rusia. și am găsit cea mai grozavă carte despre această țară.
discipol al lui raymond aron (conservatorul „spectator angajat“), filozoful francez alain besançon face parte dintre gânditorii care pun la temelia specificității rusiei nu istoricismul, ci ideologia, așa cum toynbee punea la baza civilizațiilor religia. în cazul de față, ideologia „mincinoasă“: de la cea mistic-ortodoxă, la cea comunistă și mai recent, la cea democratică.
neamul rusesc e îndumnezeit
prima idee cu care istoricul și filozoful francez începe cartea este ideea ortodoxismului, alipit pe ruși destul de târziu. dar primit cu asemenea fervoare și cu o asemenea sinceritate, încât [rusia] se socotește pe sine drept țara cea mai iubită de Cristos și cea mai binecuvântată (p.53).
un aspect important semnalat de besançon este unul ce ține de doctrină. este unul ce diferențiază doctrina ortodoxă de cea catolică - acela al îndumnezeirii. această doctrină presupune facultatea supranaturală a fiecărui om de a-l vedea pe Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt. grigore palamas numește această facultate lumină necreată: cel ce o vede are conștiința că e lumină și că vede o lumină distinctă de orice făptură (p.32), asemenea schimbării la față de pe muntele tabor. prin ea, fiecare om poate deveni deveni asemeni lui Isus Cristos.
fără cunoștințe dogmatice - analfabet fiind în majoritatea sa covârșitoare - și cu multe superstiții, poporul rus s-a lăsat condus încă de la începuturi de călugări, care l-au inspirat și reprezentat. el „s-a lipit“ de ortodoxie sunt prin două elemente: icoana și liturghia.
dacă prin icoană, Cristos este mereu prezent în căminul rusesc, liturghia îi oferă rusului o lume sacră paralelă cu cea reală și-l apropie de ceruri: sub cupola ortodoxă, care este mai joasă, care adună și reunește, simți că locuiești în casa Tatălui, după uniunea realizată între uman și divin, după cum spune serghei bulgakov.
forța emoțională ține loc de cunoaștere. în general, preoții au un bagaj teologic și filozofic sărac, dar li se cere să săvârșească liturghia în chip ireproșabil. creștinul trăiește pe două planuri: ca înger în biserică, iar pe pământ, ca om a cărui atitudine morală e mai puțin prețuită decât capacitatea de a se înduioșa și decât datul lacrimilor. (p.38)
iar ideea ortodoxă apare cu toată forța sa mai ales când este vorba despre occident și catolicism, ca și pentru burghezia europeană de mai târziu. oscilând între două extreme - 1) conștiința destinului plin de har ortodox și 2) inabilitatea de a face față „datoriilor“ vieții, poprul rus a ales un trai material prost, total compatibil cu o mântuire măreață.
rusia, a treia romă și ultima
o a doua idee conducătoare pentru poporul rus este destinul măreț al instaurării „adevăratei credințe“. ideea prinde contur începând cu ivan al iv-lea, cel groaznic - cel dintâi țar. la această idee se adaugă - în secolele 15 și 16 - interdicția de a permite străinilor să intre în rusia, pentru a nu pângări poporul. ca țarul să devină șeful clerului și reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. țarul devine sfânt, dar și călău totodată. țarul călău este o pedeapsă pentru păcatele poporului, iar acesta trebuie să-l asculte cu smerenie și să sufere în tăcere. (p.59)
în secolul 17, petru cel mare face din rusia imperiu și încearcă secularizarea. pe care, de dragul invincibilității miliare, poporul o adoptă. ca în secolul 18, laicizarea să continue, păstrându-se, din vechiul mesianism - de instaurare a adevăratei credințe - doar 2 lucruri: rețeta puterii nelimitate și mesianismul dominației neîngrădite, care continuă până astăzi.
slavofilismul și literatura
poate ideea cea mai insuficient dezvoltată este aceea a slavolfilismului (literar) la pușkin, gogol și dostoievski.
dacă la pușkin, besançon amintește poezia călărețul de aramă, din gogol aduce în apărarea sa un fragment din sufletele moarte. iar din dostoievski, amintește un fragment biografic și câteva scrisori.
mesianismul dostoievskian - spune besançon - este global, pentru că lumina pe care-o răspândește rusia e menită să coboaare asupra tuturor popoarelor. cum spune în celebrul său discurs: la pușkin întâlnim „năzuința poporului rus, prin scopurile sale umane, spre universal și spre general-uman“. marea unire a tuturor popoarelor în jurul rusiei, profetizată de dostoievski, se va face în numele iubirii și prin iubire. (p.87)
cei drept, cel pe care-l ferește de slavofilism - dintre scriitori - este cehov. apoi îi amintește pe ceaadaev, dar și pe soloviov sau serghei bulgakov.
și autorul continuă cu lenin, stalin, și putin. și nu continui, c-ar însemna să rezum cartea. în care - era să uit - o parte consistentă de final o constituie fascinația pe care rusia a exercitat-o gânditorilor francezi.
în orice caz, e clar că volumul scriitorului francez m-a ajutat să înțeleg ACEA RUSIE eternă, altfel, ce a fascinat întreaga lume și, de ce nu, pe rușii înșiși.
September 16, 2024
Cartea lui Alain Besançon nu constituie un studiu complex al Rusiei sau gândirii rusești. Este mai degrabă un studiu introductiv în spațiul rusesc, însă unul foarte bine documentat și foarte util, informații extraordinar de prețioase sunt transmise în cuvinte puține și totodată rânduri puține. Merită citită de oricine, dar mai ales de cei interesați de spațiul slav/rus, de viziunea rușilor asupra ortodoxiei, de modul în care aceștia se raportează la religie, de contactul și relațiile Rusiei cu țările occidentale sau pur și simplu de istoria acestui spațiu extrem de interesant și bogat.
4.5/5
March 15, 2025
Excepțională!
May 9, 2016
Spicuiri din recenzia finala care se gaseste pe blogul meu
..........................................
Un stat construit pe baze mistice, un popor analfabet care poate comunica direct cu Dumnezeu, un misticism de o fantezie bolnavă care susține, crește și hrănește obsesii în continuare.
Besancon analizează în stilul său caracteristic minciunile pe care Rusia le-a servit lumii de la instaurarea comunismului, dar nu numai. Sunt câteva elemente foarte clare care reprezintă spiritul și istoria Rusiei: Ortodoxia, Istoria Sfințeniei Rusiei și a Imperiului Rus și Slavofilismul. Besancon le tratează pe fiecare în parte cu o relaxare, inteligență și spirit de observație geniale, pornind, bineînțeles de la Minciuna Comunistă, cea mai recentă fabulație care a indus în eroare mapamondul și care încă mai răsucește biete minți credule ce se pierd în adorație când privesc în ochii colosului fost sovietic.
De ce sfântă? Pentru că Rusia este A Treia Romă. Și ultima. Rușii au o relație specială cu Dumnezeu. Îl aud, îl văd, el le comunică, îi salvează, ei sunt adevăratul popor ales. Ortodoxia nu este un simplu cult, este o stare de fapt, este un A Fi pe care norodul nu-l poate concepe altfel. Culmea, într-o țară în care ortodoxismul face parte direct din corpul și mintea credinciosului s-a instaurat unul dintre cele mai crunte regimuri politice, regim care, colac peste pupăză, a propovăduit ateismul. Cum s-a putut întâmpla acest lucru? Datorită aceluiași misticism care învăluie și religia: utopia care funcționează cu adevărat nu se putea întâmpla altundeva decât în Rusia…
.......................................
..........................................
Un stat construit pe baze mistice, un popor analfabet care poate comunica direct cu Dumnezeu, un misticism de o fantezie bolnavă care susține, crește și hrănește obsesii în continuare.
Besancon analizează în stilul său caracteristic minciunile pe care Rusia le-a servit lumii de la instaurarea comunismului, dar nu numai. Sunt câteva elemente foarte clare care reprezintă spiritul și istoria Rusiei: Ortodoxia, Istoria Sfințeniei Rusiei și a Imperiului Rus și Slavofilismul. Besancon le tratează pe fiecare în parte cu o relaxare, inteligență și spirit de observație geniale, pornind, bineînțeles de la Minciuna Comunistă, cea mai recentă fabulație care a indus în eroare mapamondul și care încă mai răsucește biete minți credule ce se pierd în adorație când privesc în ochii colosului fost sovietic.
De ce sfântă? Pentru că Rusia este A Treia Romă. Și ultima. Rușii au o relație specială cu Dumnezeu. Îl aud, îl văd, el le comunică, îi salvează, ei sunt adevăratul popor ales. Ortodoxia nu este un simplu cult, este o stare de fapt, este un A Fi pe care norodul nu-l poate concepe altfel. Culmea, într-o țară în care ortodoxismul face parte direct din corpul și mintea credinciosului s-a instaurat unul dintre cele mai crunte regimuri politice, regim care, colac peste pupăză, a propovăduit ateismul. Cum s-a putut întâmpla acest lucru? Datorită aceluiași misticism care învăluie și religia: utopia care funcționează cu adevărat nu se putea întâmpla altundeva decât în Rusia…
.......................................
November 20, 2022
A must read essay about Russia and its “holiness”.
December 6, 2022
O carte a unui autor elevat, nu încape îndoială, și tocmai asta o face mai greu digerabilă, în mod sigur nu e petru toată lumea sau pentru neinițiați. Mi-ar fi plăcut, cred, să văd și conexiuni cu Rusia actuală, cum după 1991 s-a repus din nou (după o pauză de aproape 80 de ani), accentul pe viața mistică și ortodoxă în Rusia postcomunistă.
Las aici, totuși, un citat a lui Dostoievski, pomenit în carte: ,,Noi avem geniul tuturor popoarelor, dar avem în plus geniul rusesc; așadar, noi putem să vă înțelegem, în timp ce voi nu ne puteți înțelege".
Las aici, totuși, un citat a lui Dostoievski, pomenit în carte: ,,Noi avem geniul tuturor popoarelor, dar avem în plus geniul rusesc; așadar, noi putem să vă înțelegem, în timp ce voi nu ne puteți înțelege".
September 3, 2024
Cum am ajuns să vorbim despre „sufletul rus”, această nesfârșită aventură? Îmi place că aflăm de la cine a pornit, de la iluziile unui francez.
Iată o scurtă și cuprinzătoare descriere a contradicțiilor acestuia: blând și brut, generos și crud, tâlhar și milostiv, înger și fiară. Așa ni-l prezintă literatura: un om care se complace în mizerie, dar care are, totuși, conștiința ontologică de păcătos. Ce vede Besançon în această stare e o teatralitate a contemplației. Contemplația e forma cea mai înaltă de rugăciune și poate fi abordată doar teologic. Se încearcă în aceste pagini o abordare a ortodoxiei și a vieții ortodoxe, însă cu o vădită apetență pentru Apus din partea autorului, cam tendențios. Aruncă o vină asupra Răsăritului pentru incapacitatea de a folosi o morală seculară și pentru abuzul de mistică, mistică pe care credinciosul ortodox n-ar înțelege-o. Aici mi-a plăcut: emoția religioasă ține loc de cunoaștere și credința pare o înduioșare continuă. Întocmai ce fac rușii. Or mistica nu e deloc asta. Aceste periculoase substituții duc la duplicitatea adevărului și la reduplicarea realității. Besançon vede aici minciuna ontologică. E uimitor și șocant cât de justă e această informație: nu doar aplicată Rusiei, ci oriunde și oricui. Să trăiești țintind idealul (Adevărul) și să-l bagatelizezi și deformezi în factual. O carte necesară, aș zice.
Iată o scurtă și cuprinzătoare descriere a contradicțiilor acestuia: blând și brut, generos și crud, tâlhar și milostiv, înger și fiară. Așa ni-l prezintă literatura: un om care se complace în mizerie, dar care are, totuși, conștiința ontologică de păcătos. Ce vede Besançon în această stare e o teatralitate a contemplației. Contemplația e forma cea mai înaltă de rugăciune și poate fi abordată doar teologic. Se încearcă în aceste pagini o abordare a ortodoxiei și a vieții ortodoxe, însă cu o vădită apetență pentru Apus din partea autorului, cam tendențios. Aruncă o vină asupra Răsăritului pentru incapacitatea de a folosi o morală seculară și pentru abuzul de mistică, mistică pe care credinciosul ortodox n-ar înțelege-o. Aici mi-a plăcut: emoția religioasă ține loc de cunoaștere și credința pare o înduioșare continuă. Întocmai ce fac rușii. Or mistica nu e deloc asta. Aceste periculoase substituții duc la duplicitatea adevărului și la reduplicarea realității. Besançon vede aici minciuna ontologică. E uimitor și șocant cât de justă e această informație: nu doar aplicată Rusiei, ci oriunde și oricui. Să trăiești țintind idealul (Adevărul) și să-l bagatelizezi și deformezi în factual. O carte necesară, aș zice.
August 20, 2022
Deeply disappointed by this book...
Having read The Anatomy of a Ghost, I expected a well written and concise analysis of the topic exposed in the introduction.
However, the author deviates from the main topic a lot, and often times I had to remind myself of what the books is about. This would've been understandable in a 1000 pages books, but this one only has 150, and spending 20 pages to talk about the difference between Catholicism and Orthodoxism feels way too far fetched.
Having read The Anatomy of a Ghost, I expected a well written and concise analysis of the topic exposed in the introduction.
However, the author deviates from the main topic a lot, and often times I had to remind myself of what the books is about. This would've been understandable in a 1000 pages books, but this one only has 150, and spending 20 pages to talk about the difference between Catholicism and Orthodoxism feels way too far fetched.
April 16, 2019
Spotkanie z Rosją (tą świętą i nieświętą) na jeden wieczór. Bardzo spoko, szczerze mówiąc nie wiedziałem, że Rosjanie mają takie dziwne i jednocześnie ciekawe podejście do religii i rzeczywistości.
August 3, 2024
O bună explicație de ce Rusia nu are aceleași valori cu Europa occidentală și nici nu vor avea un viitor comun în perioada următoare.
October 20, 2022
Dându-se renumele academic al lui Alain Besançon, cartea asta fu o cruntă dezamăgire pentru mine. Firește, nu este un tratat de o mie de pagini, dar dacă tot este un mega-eseu, să fi fost naibii pe hârtie mai subțire, ca să fie clar că e vorba de o broșură, nu de o carte broșată.
Rezultatul este incredibil de mediocru, chiar dacă este vorba de o carte de popularizare. Firește, unii dintre cei care au citit-o în alte limbi s-au revoltat de faptul că autorul „irosește 20 de pagini pentru a explora deosebirile dintre catolicism și ortodoxie”. Ei bine, eu găsesc că dimpotrivă, prea multe subiecte și teme sunt doar atinse în treacăt sau, dacă sunt în mare prezentate relativ acceptabil (cum ar fi tema Bisericii Orientale față de cea „latină”), totul este nesistematic, și frustrant. Negreșit, nu este vorba de un tratat de teologie, dar…
Stilul este ocazional „la mișto”. Nu știu dacă reeditarea din 2022 respectă paginarea primei ediții, așa că precizez că mă refer la ediția 2013.
Un exemplu de „mișto”, la nota de subsol de la pagina 52, referitoare la filmul rusesc sovietic Andrei Rubliov (1966): după ce spune ce are de spus, încheie (din context este evident de ce) zeflemitor: „Totuși, unul dintre ei reușește să toarne un clopot uriaș.”
Altă nemulțumire: sus-numitul Alain Besançon este un tovarăș care, dezamăgit brusc de comunism în 1956 (mulțumim, Hrușciov!), a virat spre dreapta, preluând un stil inchizitorial în ceea ce scrie.
Pe alocuri, tataia (căci acest op i-a apărut la vârsta de 80 de ani!) jignește ca ultimul ignorant. În contextul în care insistă pe faptul că Rusia post-sovietică nu s-a reformat în profunzime, ci doar „s-a deschis spre rock, arta conceptuală, psihanaliză, hipermarket, către tot ce-i putea furniza Occidentul fără să fie nevoie să treacă la schimbări de fond”, omul scrie la pagina 16: „În RDG, Germania a trebuit să refacă totul, drumurile, podurile, rețeaua de electricitate, țevăria, canalele de scurgere, totul, până la ultimul robinet.”
Asta este o cretinitate fără de margini. Nu, Germania reunificată nu a schimbat „totul, până la ultimul robinet” în landurile din Est! Dimpotrivă. Este jignitor să scrii o tâmpenie care sugerează că „cei din Est” ar fi fost niște giboni de căcat, cărora nu le ieșea nimic bine! În realitate, grijile erau altele. Treuhandanstalt, care preluase întreprinderile de stat, a privatizat, „rentabilizat” și închis din ele, până a dat afară 2.5 milioane din cei 4 milioane de angajați. „Retrocedările” de terenuri și imobile au mers destul de prost (deși nu chiar ca în România). Apoi, Germania de Est s-a „bucurat” de alte schimbări, nu de țevi și robinete. Concediul post-natal de 2 ani plătit 85% sub Honecker s-a desființat, iar grădinițele au încetat să mai fie gratuite. Mai rău, Vestul s-a interesat de cum se penetrează esticii. Homosexualitatea fusese complet depenalizată în RDG în 1967, în timp ce în RFG s-a mers în etape: în 1969 depenalizare, dar numai de la 21 de ani în sus, apoi în 1973 „age of consent” a scăzut la 18 ani (gay sau nu), dar de-abia din 1994 poliția nu mai face dosare de homosexual! Deci în timp ce în Germania reunificată se căutau „vrăjitoare” STASI, cei din Vest încă mai făceau dosare homosexualilor! La reunificare, RDG-ul avea „age of consent” la 14 ani, dar RFG-ul de 18 ani. Compromisul a fost că din 1994, este de 16 ani în toată Germania, deci un recul pt. landurile din Est. (Notă: România a avut age of consent de 14 ani până în 1936, apoi 16 ani, acum este de 15 ani.) Honecker nu prea a avut ce să le dea „supușilor”, dar le-a dat libertatea să se frigă cum vor ei.
Varza din partea „teologică” a cărții este aproape totală. Firește, deosebirile se cer menționate (prescura dospită sau nu; imbecilitatea numită Filioque, care pentru mine este total ilogică; etc.), dar ce este cel mai important este prezentat în mod destul de confuz.
Îndumnezeirea, de pildă, mai exact modul de a ajunge la ea. Dincolo de doctrina ortodoxă diferită de cea „latină” (catolică), există deosebiri fundamentale pe care autorul le prezintă absolut dezlânat:
- în ortodoxie se ajunge mult mai ușor la îndumnezeire; și mântuirea este mai facilă;
- ortodoxul rus analfabet, dar și preoțimea nu cu mult mai cultivată, nu se preocupă de doctrine teologice, ci de forma în care își manifestă evlavia (aici Besançon a pierdut ocazia de a spune că ortodocșii preferă forma fondului);
- liturghia ortodoxă este un spectacol care trebuie să copleșească și să impresioneze mințile mai puțintele; la fel și icoanele, neapărat sfințite;
- „înger și fiară” în același timp, mujicul rus păcătuiește pentru a-și întări convingerea că este păcătos, căci conștiința păcatului „îl apropie de comuniunea cu Tatăl prin intermediul Duhului”;
- pentru un ortodox, este important să se închine de mii de ori în fața icoanelor, să plângă și să se bată cu pumnii în piept (gen, „vai, păcătosul de mine!”); iarăși, autorul pare că nu a auzit de „bocitoarele de profesie” și de alte ipocrizii ortodoxe.
Pe scurt, Alain Besançon reușește să nu spună ce ar trebui spus: că ortodoxia preferă ipocrizia manifestată gălăgios și vizibil, nu credința profundă, și încă și mai puțin cea informată.
Apropo de cele două tipuri de adevăr:
- Pravda, adevărul profund, calea cea dreaptă (bun titlu pentru ziarul PCUS!);
- Istina, adevărul factual.
Totuși, în mod straniu, Isus este „путь, истина и жизнь”; instina, nu pravda!
Ediția 2008 a dicționarului Larousse Russe MaxiPoche Plus traduce „verité” astfel:
- Pravda, „le contraire du mensonge”
- Istina, „la réalité profonde”
Și în secțiunea rusă-franceză, numeroasele exemple date sugerează că de fapt Alain Besançon a înțeles greșit. Cum, marele expert?!
Wiktionary:
правда/Pravda: 1 truth (conformity to fact or reality; true facts). 2 justice.
истина/Istina: 1 truth. 2 verity, reality. 3 truism. 4 (religion, mathematics, logic) truth.
Deci omul nostru s-a înșelat! Da, pravda poate însemna și dreptate, dar altminteri se referă la adevărul factual, nu la cel de alt nivel. Iar istina, deși se referă la realitatea faptelor, înseamnă adevăr nu doar în sens logic și matematic, ci și religios. Când Isus este „calea, adevărul și viața”, el este istina, nu pravda!
Ce încredere să mai am în tovarășul Alain Besançon?!
Bun, cartea e utilă, mai află neinformatul câte ceva din istorie:
- Ocuparea Moscovei de leși în 1610 (Timpurile tulburi, traducere corectă, căci așa se învață și la noi, dar Smutnoie vremia în rusă, Vremurile tulburi).
- Invaziile pecinegilor, cumanilor, tătarilor, etc. dintre 915 și 1571.
- Fiindcă un rus nu poate fi decât ortodox, destituirea și arestarea mitropolitului Moscovei după ce acesta a semnat „unificarea lumii creștine” la Conciliul de la Florența 1439.
- Mitul Sfântului Andrei, considerarea Moscovei ca o a treia Romă, subordonarea Bisericii față de Țar.
- Cruzimea și „faptele dement criminale” ale lui Ivan cel Groaznic, care se considera responsabil și pentru păcatele supușilor săi, astfel că îi ucidea ca să nu mai poată păcătui. În speță, orașul Novgorod, care se gândea să treacă la uniatism (greco-catolicism) a fost supus unui masacru, dar nu ni se spune că în 1570, nici că așa a început Opricina!
- Faptul că de la Ivan al III-lea (Ivan cel Groaznic a fost al IV-lea) poporul era considerat în masă rob față de țar, care avea drept de moarte asupra tuturor.
Se insistă asupra lipsei de tradiție juridică în Rusia. Și totuși, deși textul duhnește de aroganța francezului catolic (să-i reamintim de Noaptea Sfântului Bartolomeu, 23/24 august 1572, când 30.000 de hughenoți protestanți au fost masacrați de catolici?), în principiu are dreptate. În ciuda exceselor Inchiziției spaniole și ale celei venețiene, în ciuda tâmpeniilor făcute de francezi (tortura legală zisă „question” ca mijloc de anchetă), și în ciuda faptului că Dreptul a fost moștenit de la Imperiul Roman, este adevărat că Occidentul catolic și protestant s-a ținut în genere de legalitate, cu legi scrise.
În tot acest timp (DAR AUTORUL NU NE SPUNE!), în Rusia elementul de „justiție” era cnutul, cel puțin de la Ivan al III-lea încoace. Pedepsele corporale cu marele cnut puteau duce la moarte chiar și după 20 de lovituri, iar pedepsele ajungeau chiar și la 120 de lovituri! Nu-i mai puțin adevărat că și englezii s-au inspirat de la ruși: așa-zisul Whipping Act of 1530 introducea și el biciuirea judiciară, practică adoptată ulterior și în Danemarca, Țările de Jos, Germania. Cu punerea de sare pe rană, ca să nu zicem că doar rușii au fost bestii!
La urma urmei, rușii nu par neapărat mai sălbatici decât Occidentul european.
Păcat că nu se menționează romanul pentru copii „Le Général Dourakine” al Contesei de Ségur, foarte popular cândva în Franța. Din el se poate afla un fapt edificator: acela că în Rusia, boierul întâi își biciuia sluga, și abia apoi, eventual, catadicsea să deschidă gura să spună de ce. În multietnicul Imperiu Rus acei supuși poate nu vorbeau limba stăpânului; dar slugile erau considerate animale.
Petru cel Mare, cu care se identifică astăzi Vladimir cel Groaznic. Sub Petru I cel Mare și apoi sub Ecaterina I, Imperiul Rus s-a deschis spre Europa ca nicicând înainte. Și, ca niciodată, s-a deschis către știință. Apropo, capitala Sankt-Petersburg fusese fondată chiar de Petru cel Mare.
Besançon nu ne vorbește însă de Tratatul de la Luțk. Nu cunoaște nici strădaniile lui Dimitrie Cantemir de a moderniza Moldova în stilul lui Petru cel Mare, inclusiv prin introducerea modei apusene și tăierea bărbilor! Nici Regulamentulul organic, fie el și sub cizma lui Pavel Kiseleff. A fost o vreme când pravoslavnicia românească nu a putut fi „luminată” decât prin intervenția celei rusești. Dar Occidentul lăudat de Alain Besançon ce-mi făcea? Ataca în 1853 Crimeea! Anglicanii nu prea știau de ce atacă, turcilor le convenea, dar francezii aveau un scop clar: să împiedice expansiunea spre vest a ortodoxiei și a influenței ruse! (Drept este, după 1815, biata Polonie fusese ocupată de ruși.)
„În 1815, armata rusă se află la Paris.” (p. 69) Vai mie, precursoarea Armatei Roșii! Păi dar cine dracu l-a pus pe Napoleon să intre ca nemâncatul în Rusia?
Ce vrea să spună autorul despre 1815? Păi, NIMIC. Două pagini de nimic, după care trece la citate din Pușkin, patriotul naționalist care s-a bucurat când, după r��scoala din 1830 a Poloniei ocupate, aceasta a fost pusă cu botul pe labe. În 2022, Pușkin ar fi fost un fel de Soloviov.
Gogol, povestitorul Rusiei dezolante și amărâte. Frumos, dar nu ni se citează din „Serile în cătunul de lângă Dikanka”, ci din scrierile naționaliste ale lui Gogol: că țarul ar fi un fel de Moise, că „ar fi o nebunie și o absurditate ca în Rusia să fie inoculate idei europene, oricare ar fi acestea”, căci modelul Bisericii ruse nu a fost „Marta, gospodina pricepută” (ca la catolici), ci „Maria, care s-a desprins de toate preocupările pământești și s-a așezat la picioarele Domnului”. Clar, și Gogol e irecuperabil.
Dostoievski: „Judecați poporul rus nu după ticăloșiile pe care le face atât de des, ci după lucrurile acelea mari și sfinte după care năzuiește chiar și în ticăloșia lui.” „Rusia, sau mai degrabă poporul rus, cuprinde tot ce a creat lumea și încă ceva pe deasupra.” „Noi avem geniul tuturor popoarelor, dar avem în plus geniul rusesc; așadar, noi putem să vă înțelegem, în timp ce voi nu ne puteți înțelege.” Dar, ca să fim drepți, nu se credeau și francezii într-o vreme geniile planetei?
Oricum, apud Dostoievski, deși poporul rus habar nu are de religie, îl cunoaște pe Isus, pe care îl poartă în suflet. Cum să nu, iar marmota învelește ciocolata.
Besançon găsește potrivit să ia apărarea naționalismelor german, englez, francez, care chipurile veneau să încununeze un progres, pe când cel rus… era aparte.
Continuând salturile haotice, cartea se întoarce din nou la doctrine și superioritatea misticismului rus. Ivan Kireevski, fondatorul mișcării slavofile, alături de Aleksei Homiakov. Plictisitor. Biserica apuseană suferă din cauza raționalismului, în timp ce ortodoxia rusă, deși „nu producea nimic”, avea avantajul smereniei, a moaștelor, a desei rețele de biserici.
Kireevski: „Europa se întemeiază pe proprietatea privată. Rusia, pe comunitatea familiilor.” Iar dacă se pune pe treabă, „rusul face în trei zile ceea ce un neamț prevăzător nu va face nici în treizeci”. Asta dacă e în stare să se apuce de lucru.
Să cunoaștem și niște liberali ruși, cum ar fi Ceaadaev. Aflăm că de la Petru cel Mare și până la Alexandru III, modernizarea și europenizarea continuaseră în administrația publică, iar sub Nicolae I universități „adevărate” s-au adăugat școlilor militare. Autorul recunoaște: „Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, de pildă, Franța nu a avut o adevărată universitate; Rusia, în schimb, avea mai multe, […] primind un număr tot mai mare de studenți: dublu față de cel din Franța, în 1913.”
Aici francezul mânâncă niște merde prin omisiune. De pe la 1200 încoace, se creaseră 22 de universități în Franța, dar fiind ele catolice, au fost desființate imbecila Revoluție din 1789! Până la reînființarea „pe bune” a lor în 1896, acestea fuseseră înlocuite cu o serie de instituții de învățământ cu mult sub nivelul altora din Apus. De ce să nu comparăm Rusia cu restul Europei, dacă francezii, de cretini ce erau, și-au dat singuri cu tesla în coaie?!
Ni se spune totuși că în Rusia liberalismul era de fațadă (cum, ca și pravoslavnicia?), singura idee fiind aceea că Imperiul trebuia să se extindă: atât spre China, cât și spre Balcani.
Visarion Grigorievici Belinski, un critic literar „Occidentalist”, se bucură de două pagini și jumătate, după care ajungem la Lenin. Aici probabil că ar trebui să citim mai bine „Originile intelectuale ale leninismului” ale aceluiași Besançon, căci în mai puțin de cinci pagini, ce putem găsi în cartea noastră? Pas grand-chose. Anume, că marxismul nu a putut fi preluat în stil occidental, ci doar în stil rusesc. „Puritatea de cristal” a textului marxist, dar fără implicarea muncitorilor (prea puțini) și țăranilor. Doar cucerirea aparatului de stat. „Doctrina […] urma să-și aibă propriii preoți, ideologii de avangardă.” Noile „liturghii” vor utiliza noua limbă de lemn!
„Două interpretări”:
Prima, că De Gaule a refuzat să numească URSS-ul altfel decât „Rusia”. Firește, nici Rusia nu fusese democratică ș.a.m.d., însă… „Cum să compari Ohrana, poliția politică a țarului Nicolae II, cu cele câteva sute de funcționari ale ei, cu KGB și cei 500.000 de agenți ai săi? Cum să compari sistemul penitenciar rusesc, care nu cuprinsese niciodată mai mult de 75.000 de deținuți, cu milioanele din Gulag?”
Pe scurt, prima școală de gândire caută să găsească punți între Rusia țarilor și Rusia lui Lenin.
A doua școală de gândire, din care face parte și autorul, consideră că întregul sistem sovietic se bazează pe minciuna absolută. De aceea, comunismul nu putea fi reformat: el exista sau nu.
Totul fiind de fapt o minciună, nu a existat nici „societatea socialistă”, și cu atât mai puțin cea comunistă. Autorul insistă că nu doar societatea, dar nici economia socialistă nu ar fi existat, dar aici întrăm în sofisme ieftine. Notă de subsol: China sau Vietnamul trăiesc încă bine-mersi cu cancerul comunist de sorginte leninistă, „dezvoltându-se totuși pe o cale proprie”. Ciudat pentru un sistem care nu poate avea economie: el totuși se dezvoltă!
Coda: „Iluzii franceze”. Iluziile franceze privitoare la Rusia sunt cum nu se poate mai prost explicate. E adevărat, pe vremea Ecaterinei II (Ecaterina cea Mare, soața lui Petru al III-lea, un retardat mental notoriu și un impotent care a trebuit asasinat) iluminiștii francezi au fost răsfățații acesteia.
Minciuna, afirmă Alain Besançon, nu a rezistat, și îl citează pe Jules Michelet: „Rusul e numai minciună. Se minte la sat, sat fals. Se minte la curtea boierului, minte preotul, minte țarul […] fals de la un capăt la altul, minciună supremă care încununează toate minciunile.” Vălul fusese ridicat de pe ochii occidentali de marchizul de Custine, cu ale sale note de călătorie „La Russie en 1839”. Și se compară momentul 1840 cu momentul 1956.
Dar a cui este vina că nimeni din Franța nu l-a crezut pe Panait Istrati care, după vizita din 1928-1929, scrisese „Vers l’autre flamme, confession pour vaincus”? Și nici pe André Gide în 1936, după „Retour de l'U.R.S.S.”? Francezii au vrut să fie orbi.
Deja, după tâmpenia din 1870-1871 (înfrângerea în Războiul Franco-Prusac declanșat din aroganța imbecilului de Napoléon III, președintele autodeclarat împărat în 1852, altminteri prieten și susținător al Principatelor Române, chiar dacă, poate, doar pentru că englezii îi susțineau pe otomani), Franța s-a aliat cu Rusia, faute de mieux. Republica virtuoasă, aliată cu țarismul despotic! (Ei, mai știm noi pe unii trepanați care trimiteau în 1916-1917 un anumit Tezaur în grija Țarului…)
Să râzi și cu curul: serviciile secrete țariste îi mituiau pe ziariștii francezi, băncile franceze ajunseseră să prezinte Rusia drept o țară progresistă, astfel că Franța a pompat sume uriașe în curul Țarului. Fără acest sprijin financiar, Rusia nu ar fi rezistat din 1914 în 1917.
Urmează cam 28 de pagini despre „marea lumină de la Răsărit”, începând și cu prostia francezilor (vai, dar PCF avea o bază muncitorească reală! vai, dar Lenin însuși lăuda Revoluția franceză!). A se scuti. Doar autorul însuși spune că Lenin aprecia faza iacobină, sângeroasă, a așa-zisei Revoluții franceze.
În rest, gargară. Sosirea în Franța a baletelor rusești (de școală franceză). Turiștii francezi făceau ochii mari în fața Kremlinului (ridicat de meșteri italieni).
În realitate, o bună parte a cărții pare că explică nu „sfânta Rusie”, ci „sfânta orbire franțuzească”. Și se încheie cu o recenzie a romanului din 2011 al lui Emmanuel Carrère, „Limonov”.
For fuck's sake, de ce mi-am pierdut eu timpul cu cartea asta? Un op de senectute, scris undeva la confluența dintre „nu-mi ajunge pensia” și „hai să mai scriu ceva, să nu creadă lumea că am murit”!
Acum înțeleg de ce francezii nu au reeditat volumul apărut în 2012, și de ce nu se găsește nici măcar ca e-book. Este una dintre cele mai proaste cărți despre Rusia pre-sovietică, post-sovietică, și, în genere, despre orice.
Rezultatul este incredibil de mediocru, chiar dacă este vorba de o carte de popularizare. Firește, unii dintre cei care au citit-o în alte limbi s-au revoltat de faptul că autorul „irosește 20 de pagini pentru a explora deosebirile dintre catolicism și ortodoxie”. Ei bine, eu găsesc că dimpotrivă, prea multe subiecte și teme sunt doar atinse în treacăt sau, dacă sunt în mare prezentate relativ acceptabil (cum ar fi tema Bisericii Orientale față de cea „latină”), totul este nesistematic, și frustrant. Negreșit, nu este vorba de un tratat de teologie, dar…
Stilul este ocazional „la mișto”. Nu știu dacă reeditarea din 2022 respectă paginarea primei ediții, așa că precizez că mă refer la ediția 2013.
Un exemplu de „mișto”, la nota de subsol de la pagina 52, referitoare la filmul rusesc sovietic Andrei Rubliov (1966): după ce spune ce are de spus, încheie (din context este evident de ce) zeflemitor: „Totuși, unul dintre ei reușește să toarne un clopot uriaș.”
Altă nemulțumire: sus-numitul Alain Besançon este un tovarăș care, dezamăgit brusc de comunism în 1956 (mulțumim, Hrușciov!), a virat spre dreapta, preluând un stil inchizitorial în ceea ce scrie.
Pe alocuri, tataia (căci acest op i-a apărut la vârsta de 80 de ani!) jignește ca ultimul ignorant. În contextul în care insistă pe faptul că Rusia post-sovietică nu s-a reformat în profunzime, ci doar „s-a deschis spre rock, arta conceptuală, psihanaliză, hipermarket, către tot ce-i putea furniza Occidentul fără să fie nevoie să treacă la schimbări de fond”, omul scrie la pagina 16: „În RDG, Germania a trebuit să refacă totul, drumurile, podurile, rețeaua de electricitate, țevăria, canalele de scurgere, totul, până la ultimul robinet.”
Asta este o cretinitate fără de margini. Nu, Germania reunificată nu a schimbat „totul, până la ultimul robinet” în landurile din Est! Dimpotrivă. Este jignitor să scrii o tâmpenie care sugerează că „cei din Est” ar fi fost niște giboni de căcat, cărora nu le ieșea nimic bine! În realitate, grijile erau altele. Treuhandanstalt, care preluase întreprinderile de stat, a privatizat, „rentabilizat” și închis din ele, până a dat afară 2.5 milioane din cei 4 milioane de angajați. „Retrocedările” de terenuri și imobile au mers destul de prost (deși nu chiar ca în România). Apoi, Germania de Est s-a „bucurat” de alte schimbări, nu de țevi și robinete. Concediul post-natal de 2 ani plătit 85% sub Honecker s-a desființat, iar grădinițele au încetat să mai fie gratuite. Mai rău, Vestul s-a interesat de cum se penetrează esticii. Homosexualitatea fusese complet depenalizată în RDG în 1967, în timp ce în RFG s-a mers în etape: în 1969 depenalizare, dar numai de la 21 de ani în sus, apoi în 1973 „age of consent” a scăzut la 18 ani (gay sau nu), dar de-abia din 1994 poliția nu mai face dosare de homosexual! Deci în timp ce în Germania reunificată se căutau „vrăjitoare” STASI, cei din Vest încă mai făceau dosare homosexualilor! La reunificare, RDG-ul avea „age of consent” la 14 ani, dar RFG-ul de 18 ani. Compromisul a fost că din 1994, este de 16 ani în toată Germania, deci un recul pt. landurile din Est. (Notă: România a avut age of consent de 14 ani până în 1936, apoi 16 ani, acum este de 15 ani.) Honecker nu prea a avut ce să le dea „supușilor”, dar le-a dat libertatea să se frigă cum vor ei.
Varza din partea „teologică” a cărții este aproape totală. Firește, deosebirile se cer menționate (prescura dospită sau nu; imbecilitatea numită Filioque, care pentru mine este total ilogică; etc.), dar ce este cel mai important este prezentat în mod destul de confuz.
Îndumnezeirea, de pildă, mai exact modul de a ajunge la ea. Dincolo de doctrina ortodoxă diferită de cea „latină” (catolică), există deosebiri fundamentale pe care autorul le prezintă absolut dezlânat:
- în ortodoxie se ajunge mult mai ușor la îndumnezeire; și mântuirea este mai facilă;
- ortodoxul rus analfabet, dar și preoțimea nu cu mult mai cultivată, nu se preocupă de doctrine teologice, ci de forma în care își manifestă evlavia (aici Besançon a pierdut ocazia de a spune că ortodocșii preferă forma fondului);
- liturghia ortodoxă este un spectacol care trebuie să copleșească și să impresioneze mințile mai puțintele; la fel și icoanele, neapărat sfințite;
- „înger și fiară” în același timp, mujicul rus păcătuiește pentru a-și întări convingerea că este păcătos, căci conștiința păcatului „îl apropie de comuniunea cu Tatăl prin intermediul Duhului”;
- pentru un ortodox, este important să se închine de mii de ori în fața icoanelor, să plângă și să se bată cu pumnii în piept (gen, „vai, păcătosul de mine!”); iarăși, autorul pare că nu a auzit de „bocitoarele de profesie” și de alte ipocrizii ortodoxe.
Pe scurt, Alain Besançon reușește să nu spună ce ar trebui spus: că ortodoxia preferă ipocrizia manifestată gălăgios și vizibil, nu credința profundă, și încă și mai puțin cea informată.
Apropo de cele două tipuri de adevăr:
- Pravda, adevărul profund, calea cea dreaptă (bun titlu pentru ziarul PCUS!);
- Istina, adevărul factual.
Totuși, în mod straniu, Isus este „путь, истина и жизнь”; instina, nu pravda!
Ediția 2008 a dicționarului Larousse Russe MaxiPoche Plus traduce „verité” astfel:
- Pravda, „le contraire du mensonge”
- Istina, „la réalité profonde”
Și în secțiunea rusă-franceză, numeroasele exemple date sugerează că de fapt Alain Besançon a înțeles greșit. Cum, marele expert?!
Wiktionary:
правда/Pravda: 1 truth (conformity to fact or reality; true facts). 2 justice.
истина/Istina: 1 truth. 2 verity, reality. 3 truism. 4 (religion, mathematics, logic) truth.
Deci omul nostru s-a înșelat! Da, pravda poate însemna și dreptate, dar altminteri se referă la adevărul factual, nu la cel de alt nivel. Iar istina, deși se referă la realitatea faptelor, înseamnă adevăr nu doar în sens logic și matematic, ci și religios. Când Isus este „calea, adevărul și viața”, el este istina, nu pravda!
Ce încredere să mai am în tovarășul Alain Besançon?!
Bun, cartea e utilă, mai află neinformatul câte ceva din istorie:
- Ocuparea Moscovei de leși în 1610 (Timpurile tulburi, traducere corectă, căci așa se învață și la noi, dar Smutnoie vremia în rusă, Vremurile tulburi).
- Invaziile pecinegilor, cumanilor, tătarilor, etc. dintre 915 și 1571.
- Fiindcă un rus nu poate fi decât ortodox, destituirea și arestarea mitropolitului Moscovei după ce acesta a semnat „unificarea lumii creștine” la Conciliul de la Florența 1439.
- Mitul Sfântului Andrei, considerarea Moscovei ca o a treia Romă, subordonarea Bisericii față de Țar.
- Cruzimea și „faptele dement criminale” ale lui Ivan cel Groaznic, care se considera responsabil și pentru păcatele supușilor săi, astfel că îi ucidea ca să nu mai poată păcătui. În speță, orașul Novgorod, care se gândea să treacă la uniatism (greco-catolicism) a fost supus unui masacru, dar nu ni se spune că în 1570, nici că așa a început Opricina!
- Faptul că de la Ivan al III-lea (Ivan cel Groaznic a fost al IV-lea) poporul era considerat în masă rob față de țar, care avea drept de moarte asupra tuturor.
Se insistă asupra lipsei de tradiție juridică în Rusia. Și totuși, deși textul duhnește de aroganța francezului catolic (să-i reamintim de Noaptea Sfântului Bartolomeu, 23/24 august 1572, când 30.000 de hughenoți protestanți au fost masacrați de catolici?), în principiu are dreptate. În ciuda exceselor Inchiziției spaniole și ale celei venețiene, în ciuda tâmpeniilor făcute de francezi (tortura legală zisă „question” ca mijloc de anchetă), și în ciuda faptului că Dreptul a fost moștenit de la Imperiul Roman, este adevărat că Occidentul catolic și protestant s-a ținut în genere de legalitate, cu legi scrise.
În tot acest timp (DAR AUTORUL NU NE SPUNE!), în Rusia elementul de „justiție” era cnutul, cel puțin de la Ivan al III-lea încoace. Pedepsele corporale cu marele cnut puteau duce la moarte chiar și după 20 de lovituri, iar pedepsele ajungeau chiar și la 120 de lovituri! Nu-i mai puțin adevărat că și englezii s-au inspirat de la ruși: așa-zisul Whipping Act of 1530 introducea și el biciuirea judiciară, practică adoptată ulterior și în Danemarca, Țările de Jos, Germania. Cu punerea de sare pe rană, ca să nu zicem că doar rușii au fost bestii!
La urma urmei, rușii nu par neapărat mai sălbatici decât Occidentul european.
Păcat că nu se menționează romanul pentru copii „Le Général Dourakine” al Contesei de Ségur, foarte popular cândva în Franța. Din el se poate afla un fapt edificator: acela că în Rusia, boierul întâi își biciuia sluga, și abia apoi, eventual, catadicsea să deschidă gura să spună de ce. În multietnicul Imperiu Rus acei supuși poate nu vorbeau limba stăpânului; dar slugile erau considerate animale.
Petru cel Mare, cu care se identifică astăzi Vladimir cel Groaznic. Sub Petru I cel Mare și apoi sub Ecaterina I, Imperiul Rus s-a deschis spre Europa ca nicicând înainte. Și, ca niciodată, s-a deschis către știință. Apropo, capitala Sankt-Petersburg fusese fondată chiar de Petru cel Mare.
Besançon nu ne vorbește însă de Tratatul de la Luțk. Nu cunoaște nici strădaniile lui Dimitrie Cantemir de a moderniza Moldova în stilul lui Petru cel Mare, inclusiv prin introducerea modei apusene și tăierea bărbilor! Nici Regulamentulul organic, fie el și sub cizma lui Pavel Kiseleff. A fost o vreme când pravoslavnicia românească nu a putut fi „luminată” decât prin intervenția celei rusești. Dar Occidentul lăudat de Alain Besançon ce-mi făcea? Ataca în 1853 Crimeea! Anglicanii nu prea știau de ce atacă, turcilor le convenea, dar francezii aveau un scop clar: să împiedice expansiunea spre vest a ortodoxiei și a influenței ruse! (Drept este, după 1815, biata Polonie fusese ocupată de ruși.)
„În 1815, armata rusă se află la Paris.” (p. 69) Vai mie, precursoarea Armatei Roșii! Păi dar cine dracu l-a pus pe Napoleon să intre ca nemâncatul în Rusia?
Ce vrea să spună autorul despre 1815? Păi, NIMIC. Două pagini de nimic, după care trece la citate din Pușkin, patriotul naționalist care s-a bucurat când, după r��scoala din 1830 a Poloniei ocupate, aceasta a fost pusă cu botul pe labe. În 2022, Pușkin ar fi fost un fel de Soloviov.
Gogol, povestitorul Rusiei dezolante și amărâte. Frumos, dar nu ni se citează din „Serile în cătunul de lângă Dikanka”, ci din scrierile naționaliste ale lui Gogol: că țarul ar fi un fel de Moise, că „ar fi o nebunie și o absurditate ca în Rusia să fie inoculate idei europene, oricare ar fi acestea”, căci modelul Bisericii ruse nu a fost „Marta, gospodina pricepută” (ca la catolici), ci „Maria, care s-a desprins de toate preocupările pământești și s-a așezat la picioarele Domnului”. Clar, și Gogol e irecuperabil.
Dostoievski: „Judecați poporul rus nu după ticăloșiile pe care le face atât de des, ci după lucrurile acelea mari și sfinte după care năzuiește chiar și în ticăloșia lui.” „Rusia, sau mai degrabă poporul rus, cuprinde tot ce a creat lumea și încă ceva pe deasupra.” „Noi avem geniul tuturor popoarelor, dar avem în plus geniul rusesc; așadar, noi putem să vă înțelegem, în timp ce voi nu ne puteți înțelege.” Dar, ca să fim drepți, nu se credeau și francezii într-o vreme geniile planetei?
Oricum, apud Dostoievski, deși poporul rus habar nu are de religie, îl cunoaște pe Isus, pe care îl poartă în suflet. Cum să nu, iar marmota învelește ciocolata.
Besançon găsește potrivit să ia apărarea naționalismelor german, englez, francez, care chipurile veneau să încununeze un progres, pe când cel rus… era aparte.
Continuând salturile haotice, cartea se întoarce din nou la doctrine și superioritatea misticismului rus. Ivan Kireevski, fondatorul mișcării slavofile, alături de Aleksei Homiakov. Plictisitor. Biserica apuseană suferă din cauza raționalismului, în timp ce ortodoxia rusă, deși „nu producea nimic”, avea avantajul smereniei, a moaștelor, a desei rețele de biserici.
Kireevski: „Europa se întemeiază pe proprietatea privată. Rusia, pe comunitatea familiilor.” Iar dacă se pune pe treabă, „rusul face în trei zile ceea ce un neamț prevăzător nu va face nici în treizeci”. Asta dacă e în stare să se apuce de lucru.
Să cunoaștem și niște liberali ruși, cum ar fi Ceaadaev. Aflăm că de la Petru cel Mare și până la Alexandru III, modernizarea și europenizarea continuaseră în administrația publică, iar sub Nicolae I universități „adevărate” s-au adăugat școlilor militare. Autorul recunoaște: „Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, de pildă, Franța nu a avut o adevărată universitate; Rusia, în schimb, avea mai multe, […] primind un număr tot mai mare de studenți: dublu față de cel din Franța, în 1913.”
Aici francezul mânâncă niște merde prin omisiune. De pe la 1200 încoace, se creaseră 22 de universități în Franța, dar fiind ele catolice, au fost desființate imbecila Revoluție din 1789! Până la reînființarea „pe bune” a lor în 1896, acestea fuseseră înlocuite cu o serie de instituții de învățământ cu mult sub nivelul altora din Apus. De ce să nu comparăm Rusia cu restul Europei, dacă francezii, de cretini ce erau, și-au dat singuri cu tesla în coaie?!
Ni se spune totuși că în Rusia liberalismul era de fațadă (cum, ca și pravoslavnicia?), singura idee fiind aceea că Imperiul trebuia să se extindă: atât spre China, cât și spre Balcani.
Visarion Grigorievici Belinski, un critic literar „Occidentalist”, se bucură de două pagini și jumătate, după care ajungem la Lenin. Aici probabil că ar trebui să citim mai bine „Originile intelectuale ale leninismului” ale aceluiași Besançon, căci în mai puțin de cinci pagini, ce putem găsi în cartea noastră? Pas grand-chose. Anume, că marxismul nu a putut fi preluat în stil occidental, ci doar în stil rusesc. „Puritatea de cristal” a textului marxist, dar fără implicarea muncitorilor (prea puțini) și țăranilor. Doar cucerirea aparatului de stat. „Doctrina […] urma să-și aibă propriii preoți, ideologii de avangardă.” Noile „liturghii” vor utiliza noua limbă de lemn!
„Două interpretări”:
Prima, că De Gaule a refuzat să numească URSS-ul altfel decât „Rusia”. Firește, nici Rusia nu fusese democratică ș.a.m.d., însă… „Cum să compari Ohrana, poliția politică a țarului Nicolae II, cu cele câteva sute de funcționari ale ei, cu KGB și cei 500.000 de agenți ai săi? Cum să compari sistemul penitenciar rusesc, care nu cuprinsese niciodată mai mult de 75.000 de deținuți, cu milioanele din Gulag?”
Pe scurt, prima școală de gândire caută să găsească punți între Rusia țarilor și Rusia lui Lenin.
A doua școală de gândire, din care face parte și autorul, consideră că întregul sistem sovietic se bazează pe minciuna absolută. De aceea, comunismul nu putea fi reformat: el exista sau nu.
Totul fiind de fapt o minciună, nu a existat nici „societatea socialistă”, și cu atât mai puțin cea comunistă. Autorul insistă că nu doar societatea, dar nici economia socialistă nu ar fi existat, dar aici întrăm în sofisme ieftine. Notă de subsol: China sau Vietnamul trăiesc încă bine-mersi cu cancerul comunist de sorginte leninistă, „dezvoltându-se totuși pe o cale proprie”. Ciudat pentru un sistem care nu poate avea economie: el totuși se dezvoltă!
Coda: „Iluzii franceze”. Iluziile franceze privitoare la Rusia sunt cum nu se poate mai prost explicate. E adevărat, pe vremea Ecaterinei II (Ecaterina cea Mare, soața lui Petru al III-lea, un retardat mental notoriu și un impotent care a trebuit asasinat) iluminiștii francezi au fost răsfățații acesteia.
Minciuna, afirmă Alain Besançon, nu a rezistat, și îl citează pe Jules Michelet: „Rusul e numai minciună. Se minte la sat, sat fals. Se minte la curtea boierului, minte preotul, minte țarul […] fals de la un capăt la altul, minciună supremă care încununează toate minciunile.” Vălul fusese ridicat de pe ochii occidentali de marchizul de Custine, cu ale sale note de călătorie „La Russie en 1839”. Și se compară momentul 1840 cu momentul 1956.
Dar a cui este vina că nimeni din Franța nu l-a crezut pe Panait Istrati care, după vizita din 1928-1929, scrisese „Vers l’autre flamme, confession pour vaincus”? Și nici pe André Gide în 1936, după „Retour de l'U.R.S.S.”? Francezii au vrut să fie orbi.
Deja, după tâmpenia din 1870-1871 (înfrângerea în Războiul Franco-Prusac declanșat din aroganța imbecilului de Napoléon III, președintele autodeclarat împărat în 1852, altminteri prieten și susținător al Principatelor Române, chiar dacă, poate, doar pentru că englezii îi susțineau pe otomani), Franța s-a aliat cu Rusia, faute de mieux. Republica virtuoasă, aliată cu țarismul despotic! (Ei, mai știm noi pe unii trepanați care trimiteau în 1916-1917 un anumit Tezaur în grija Țarului…)
Să râzi și cu curul: serviciile secrete țariste îi mituiau pe ziariștii francezi, băncile franceze ajunseseră să prezinte Rusia drept o țară progresistă, astfel că Franța a pompat sume uriașe în curul Țarului. Fără acest sprijin financiar, Rusia nu ar fi rezistat din 1914 în 1917.
Urmează cam 28 de pagini despre „marea lumină de la Răsărit”, începând și cu prostia francezilor (vai, dar PCF avea o bază muncitorească reală! vai, dar Lenin însuși lăuda Revoluția franceză!). A se scuti. Doar autorul însuși spune că Lenin aprecia faza iacobină, sângeroasă, a așa-zisei Revoluții franceze.
În rest, gargară. Sosirea în Franța a baletelor rusești (de școală franceză). Turiștii francezi făceau ochii mari în fața Kremlinului (ridicat de meșteri italieni).
În realitate, o bună parte a cărții pare că explică nu „sfânta Rusie”, ci „sfânta orbire franțuzească”. Și se încheie cu o recenzie a romanului din 2011 al lui Emmanuel Carrère, „Limonov”.
For fuck's sake, de ce mi-am pierdut eu timpul cu cartea asta? Un op de senectute, scris undeva la confluența dintre „nu-mi ajunge pensia” și „hai să mai scriu ceva, să nu creadă lumea că am murit”!
Acum înțeleg de ce francezii nu au reeditat volumul apărut în 2012, și de ce nu se găsește nici măcar ca e-book. Este una dintre cele mai proaste cărți despre Rusia pre-sovietică, post-sovietică, și, în genere, despre orice.
January 30, 2019
Rușii au doi termeni pentru adevăr: pravda și istina. Primul e de uz moral, înseamnă adevărat dar și drept; e versiunea nobilă a adevărului, trimite la supunerea față de Dumnezeu. Al doilea e adevărul empiric, de zi cu zi; e versiunea trivială a acestuia, eventual cea dispensabilă. Așa susține Alain Besançon în cartea sa cea mai recentă, Sfînta Rusie (tradusă în română la Humanitas, în 2013). Și pornind de aici, el dezvoltă o întreagă teorie a raporturilor dintre Rusia și Occident.
În demonstrația lui Besançon intră și psihologie, și istorie și teologie. El observă aspirația mistică a mujicului rus, sensibil la frumusețea liturghiei și a icoanelor ortodoxe. Notează și atașamentul față de nuanța teologică - de pildă, în disputa privind Filioque - pe care nu o înțelege, dar o creditează necondiționat. Îndemnat dar și predispus la sărirea etapelor, mujicul rus calcă peste istina pentru a ajunge la pravda. Face multe cruci, biserici, se căiește, cîntă și se înduioșează însă nu atinge pragul transfigurării despre care citește în cărți sau aude la predici; dar se crede aproape acolo. De aici s-a dezvoltat în timp un dublu discurs și o dublă realitate pentru ruși, de aici propensiunea lor pentru manifestări extreme, de aici senzația occidentului că rușii îl păcălesc permanent. Besançon plasează în această descendență și rădăcina minciunii endemice rusești din perioada comunistă. Și nu doar din perioada comunistă, căci ideea satelor lui Potemkin a apărut încă din secolul al XVIII-lea.
Mai multe în Dilema Veche: https://dilemaveche.ro/sectiune/dilem...
În demonstrația lui Besançon intră și psihologie, și istorie și teologie. El observă aspirația mistică a mujicului rus, sensibil la frumusețea liturghiei și a icoanelor ortodoxe. Notează și atașamentul față de nuanța teologică - de pildă, în disputa privind Filioque - pe care nu o înțelege, dar o creditează necondiționat. Îndemnat dar și predispus la sărirea etapelor, mujicul rus calcă peste istina pentru a ajunge la pravda. Face multe cruci, biserici, se căiește, cîntă și se înduioșează însă nu atinge pragul transfigurării despre care citește în cărți sau aude la predici; dar se crede aproape acolo. De aici s-a dezvoltat în timp un dublu discurs și o dublă realitate pentru ruși, de aici propensiunea lor pentru manifestări extreme, de aici senzația occidentului că rușii îl păcălesc permanent. Besançon plasează în această descendență și rădăcina minciunii endemice rusești din perioada comunistă. Și nu doar din perioada comunistă, căci ideea satelor lui Potemkin a apărut încă din secolul al XVIII-lea.
Mai multe în Dilema Veche: https://dilemaveche.ro/sectiune/dilem...
August 21, 2019
Besancon e cu siguranta un intelectual, iar asta se vede si in lectura de fata. Totusi, cartea are mai multe defecte. In primul rand, nu pot sa nu remarc ironia: ea porneste de la ideea ca "spiritul rus" e complex si aproape incomprehensibil, dar autorul incearca sa il cuprinda in doar 160 de pagini. Ideile sunt interesante, insa foarte multe nu sunt relevante pentru tema principala. Subcapitolele mi se pare ca au fost aranjate haotic si fara vreo pretentie de coerenta. Per total, cartea poate fi un indrumar bun (desi e destul de ermetica pentru un nestiutor intr-ale Rusiei), dar stilul si ordonarea informatiei lasa foarte mult de dorit - aveam asteptari mai mari de la Besancon.
April 8, 2018
Nu aș putea spune că m-a vindecat de rusofobia de care sufăr, dar cu siguranță mi-a făcut o sinteză a spiritului rusesc, oferindu-mi numeroase recomandări de lectură, prin care, sper eu să reușesc să înteleg această țară - fascinantă și înfricoșătoare, "eterna Rusie".
September 20, 2023
Într-un eseu captivant și profund, Alain Besançon ne oferă o privire adâncă în sufletul Rusiei, subliniind convingerea veche de secole că trecutul ei este o comoară a viitorului. De-a lungul istoriei, rușii au păstrat o convingere puternică că Europa se apropie de un sfârșit inevitabil, că este un tărâm al decăderii și al cimitirelor. Cu toate acestea, Besançon ne provoacă să reflectăm asupra ideii că Europa, chiar și în era sa actuală, este încă capabilă să influențeze și să compromită viitorul glorios al Rusiei.
Este o realitate fascinantă a Rusiei pe care Besançon o explorează în detaliu, subliniind că rușii par să aibă doi dumnezei: Dumnezeu și Rusia. Această dualitate spirituală este evidențiată cu pricepere în citatul lui Fiodor Tiutcev, un poet ale cărui cuvinte sunt omniprezente în cultura rusă modernă. "Rusia nu poate fi înțeleasă cu mintea," afirmă poetul, sugerând că adevărata cunoaștere a Rusiei vine din credință și dintr-o înțelegere profundă.
Besançon dezvăluie că esența rusă este adesea găsită într-un domeniu al credinței și al cunoașterii integrale. Fie că este vorba de obiecte de uz cotidian, cum ar fi samovarul, sau de simboluri sacre, precum cupolele aurite ale bisericilor ortodoxe, Rusia este o țară a contemplării și a sentimentului profund de apartenență. Chiar și închisoarea, locul cel mai nefast, poate deveni un prilej de înțelegere și introspecție profundă într-o stare de spirit specială.
"Sfânta Rusie" este o carte care ne îndeamnă să privim dincolo de stereotipuri și să înțelegem misticismul complex al unei națiuni cu o identitate puternică și o tradiție bogată. Besançon ne oferă o viziune iluminatoare asupra adâncimilor culturale și spirituale ale Rusiei, lăsându-ne cu o mai mare apreciere pentru complexitatea acestei țări. Este o lectură obligatorie pentru cei interesați de istorie, cultură și misticismul rus, și un tribut admirabil adus unei națiuni cu o moștenire culturală fascinantă.
Este o realitate fascinantă a Rusiei pe care Besançon o explorează în detaliu, subliniind că rușii par să aibă doi dumnezei: Dumnezeu și Rusia. Această dualitate spirituală este evidențiată cu pricepere în citatul lui Fiodor Tiutcev, un poet ale cărui cuvinte sunt omniprezente în cultura rusă modernă. "Rusia nu poate fi înțeleasă cu mintea," afirmă poetul, sugerând că adevărata cunoaștere a Rusiei vine din credință și dintr-o înțelegere profundă.
Besançon dezvăluie că esența rusă este adesea găsită într-un domeniu al credinței și al cunoașterii integrale. Fie că este vorba de obiecte de uz cotidian, cum ar fi samovarul, sau de simboluri sacre, precum cupolele aurite ale bisericilor ortodoxe, Rusia este o țară a contemplării și a sentimentului profund de apartenență. Chiar și închisoarea, locul cel mai nefast, poate deveni un prilej de înțelegere și introspecție profundă într-o stare de spirit specială.
"Sfânta Rusie" este o carte care ne îndeamnă să privim dincolo de stereotipuri și să înțelegem misticismul complex al unei națiuni cu o identitate puternică și o tradiție bogată. Besançon ne oferă o viziune iluminatoare asupra adâncimilor culturale și spirituale ale Rusiei, lăsându-ne cu o mai mare apreciere pentru complexitatea acestei țări. Este o lectură obligatorie pentru cei interesați de istorie, cultură și misticismul rus, și un tribut admirabil adus unei națiuni cu o moștenire culturală fascinantă.
April 3, 2024
Eseul istoricului Alain Besançon este o replică pentru francezi a celebrei Telegrame lungi a diplomatului american George Kennan. Kennan scria în 1946, de la Moscova, un avertisment pentru americani și clasa lor politică despre cât de diferită și cât de străină de gândirea occidentală este națiunea rusă și ce dificultăți pot apărea în colaborarea cu ea mai ales când occidentalii folosesc cheia obișnuită de cooperare. Rusia e ceva străin, greu de imaginat, imprevizibil pentru mintea ordonată occidentală; de aceea el s-a opus politicii americane din 1933 de a accepta recunoșterea Uniunii Sovietice de către SUA pentru că era convins că URSS va încălca orice acord încheiat.
Besançon vine în 2012 cu o prezentare a gândirii rusești pentru francezii a căror pasiune față de acest popor slav îi face să nu le aprecieze toate aspectele și să-i judece deformat. „Pasiunile îi împiedică pe francezi s-o vadă așa cum este. Nu există motive nici pentru a fi rusofil, nici pentru a fi rusofob. Eu nu sunt nici una, nici alta. Dar iluziile noastre, naivitățile noastre, ignoranța noastră mă scot din sărite.” Scopul tezei lui este echilibrul.
Eseul său este o incursiune în teologia ortodoxă care a acaparat mintea pasională a unui popor foarte fracturat social. Lecția teologică a autorului pornește de la paralela între creștinismul catolic și cel bizantin, un ortodoxism ridicat la cote paroxistice până la un fanatism feroce în care se topește popoul rus.
Dacă în occident conceptul de coincidentia oppositorum e menit să arate măreția lui Dumnezeu, la ruși, e menit să arate măreția morală a rusului ca parte a unei ortodoxii desăvârșite. Aici păcatul și virtutea conviețuiesc și sunt cultivate în aceeași m��sură în mod egal având în vizor permanent prototipul ideal al unei lumi care le acceptă pe amândouă în aceeași măsură. „La ieșirea din biserică, e fără îndoială de dorit să te silești a făptui binele, dar lucrul cel mai important este să păstrezi viu sentimentul că ești păcătos, ba chiar să păcătuiești în continuare, pentru a-ți întări convingerile.”
Cruzimea țarului față de popor e dictată de Duhul Sfânt și în el se sublimează groaza și iubirea, „și cu iubire pedepsește și iartă” căci toată țara recunoaște că țarul este chipul lui Dumnezeu pe pământ. Rusia este perfectă așa cum este, iar „carențele sale evidente, întârzierile scandaloase, viciile sale nu-i afectază câtuși de puțin sacralitatea. Ba chiar, dacă o privim în lumina autoidolatriei sale, contribuie la ea.” Suferința este prilej de înălțare spirituală după cum scrie Saltîkov- Șcedrin: „La noi, e mai bine pentru că se suferă mai mult.”
Chiar raportarea la adevăr a rușilor este trecută prin acest idealism ortodox fanatic când se folosesc două accepțiuni despre adevăr: adevărul ca dreptate și respectare a poruncilor divine, cel de factură Dumnezească, adică pravda; și adevărul faptic, verificabil, adevărul comun, cel din fața ochilor, adevărul din sfera mundană, adică istina. Istina este inferior pravdei așa că „e lipsită de importanță, întrucât deasupra ei pravda strălucește ca supremă instanță de recurs. Și, așa cum au remarcat străinii, tocmai din pricina asta în Rusia se minte cu sinceritate, se minte din toată inima. Rușii nu mai știu care e adevărul, fiindcă adecvarea cuvântului la lucruri așa cum sunt și cum s-au petrecut — ceea ce noi numim în mod curent adevăr — poate fi subsumată în registrul total diferit al unui alt adevăr, mai elevat.”
Ortodoxia rusă s-a conturat sub auspiciile unui absolutism moscovit produs de raportul dintre amenințarea permanentă reprezentată de popoarele din stepă și sărăcia și barbaria poporului rus. Și înapoierea poporului a fost tot timpul o importantă virtute ca factor distinctiv față de occidentul progresist.
După tratarea componentei ortodoxe și imperiale, Besançon tratează slavofilimul, adică fascinația desăvârșită a rușilor față de propria viziune ortodoxă a culturii lor ce conduce la un șovinism patologic.
Fascinația acestui patetism al supunerii rusești față de autoritate și sublimarea lui credinței fanatice a sedus și Franța, chiar și după declanșarea revoluției bolșevice. Autorul tratează o serie de iluzii care au păcălit societatea franceză cu privire la Rusia. La fel pățise și societata americană cu decenii în urmă când, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, sovieticii puteau să-și atingă scopurile în Europa de Est din cauza preconcepțiilor americane despre ruși.
Besançon vine în 2012 cu o prezentare a gândirii rusești pentru francezii a căror pasiune față de acest popor slav îi face să nu le aprecieze toate aspectele și să-i judece deformat. „Pasiunile îi împiedică pe francezi s-o vadă așa cum este. Nu există motive nici pentru a fi rusofil, nici pentru a fi rusofob. Eu nu sunt nici una, nici alta. Dar iluziile noastre, naivitățile noastre, ignoranța noastră mă scot din sărite.” Scopul tezei lui este echilibrul.
Eseul său este o incursiune în teologia ortodoxă care a acaparat mintea pasională a unui popor foarte fracturat social. Lecția teologică a autorului pornește de la paralela între creștinismul catolic și cel bizantin, un ortodoxism ridicat la cote paroxistice până la un fanatism feroce în care se topește popoul rus.
Dacă în occident conceptul de coincidentia oppositorum e menit să arate măreția lui Dumnezeu, la ruși, e menit să arate măreția morală a rusului ca parte a unei ortodoxii desăvârșite. Aici păcatul și virtutea conviețuiesc și sunt cultivate în aceeași m��sură în mod egal având în vizor permanent prototipul ideal al unei lumi care le acceptă pe amândouă în aceeași măsură. „La ieșirea din biserică, e fără îndoială de dorit să te silești a făptui binele, dar lucrul cel mai important este să păstrezi viu sentimentul că ești păcătos, ba chiar să păcătuiești în continuare, pentru a-ți întări convingerile.”
Cruzimea țarului față de popor e dictată de Duhul Sfânt și în el se sublimează groaza și iubirea, „și cu iubire pedepsește și iartă” căci toată țara recunoaște că țarul este chipul lui Dumnezeu pe pământ. Rusia este perfectă așa cum este, iar „carențele sale evidente, întârzierile scandaloase, viciile sale nu-i afectază câtuși de puțin sacralitatea. Ba chiar, dacă o privim în lumina autoidolatriei sale, contribuie la ea.” Suferința este prilej de înălțare spirituală după cum scrie Saltîkov- Șcedrin: „La noi, e mai bine pentru că se suferă mai mult.”
Chiar raportarea la adevăr a rușilor este trecută prin acest idealism ortodox fanatic când se folosesc două accepțiuni despre adevăr: adevărul ca dreptate și respectare a poruncilor divine, cel de factură Dumnezească, adică pravda; și adevărul faptic, verificabil, adevărul comun, cel din fața ochilor, adevărul din sfera mundană, adică istina. Istina este inferior pravdei așa că „e lipsită de importanță, întrucât deasupra ei pravda strălucește ca supremă instanță de recurs. Și, așa cum au remarcat străinii, tocmai din pricina asta în Rusia se minte cu sinceritate, se minte din toată inima. Rușii nu mai știu care e adevărul, fiindcă adecvarea cuvântului la lucruri așa cum sunt și cum s-au petrecut — ceea ce noi numim în mod curent adevăr — poate fi subsumată în registrul total diferit al unui alt adevăr, mai elevat.”
Ortodoxia rusă s-a conturat sub auspiciile unui absolutism moscovit produs de raportul dintre amenințarea permanentă reprezentată de popoarele din stepă și sărăcia și barbaria poporului rus. Și înapoierea poporului a fost tot timpul o importantă virtute ca factor distinctiv față de occidentul progresist.
După tratarea componentei ortodoxe și imperiale, Besançon tratează slavofilimul, adică fascinația desăvârșită a rușilor față de propria viziune ortodoxă a culturii lor ce conduce la un șovinism patologic.
Fascinația acestui patetism al supunerii rusești față de autoritate și sublimarea lui credinței fanatice a sedus și Franța, chiar și după declanșarea revoluției bolșevice. Autorul tratează o serie de iluzii care au păcălit societatea franceză cu privire la Rusia. La fel pățise și societata americană cu decenii în urmă când, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, sovieticii puteau să-și atingă scopurile în Europa de Est din cauza preconcepțiilor americane despre ruși.
November 17, 2023
O carte scrisa de un specialist in politica si literatura rusa si sovietica. Daca n-ai mare interes pentru tema sau n-ai cunostinte de context politic, istoric si literar, eseul asta e cam greu de inteles.
In Sfanta Rusie autorul vrea sa descifreze enigmele Rusiei, sacralitatea, directiile slavofile sau pro-occidentale ale tarii.
Besancon spune ca "minciuna e la fel de veche ca Rusia" si gaseste si explicatia "minciunii rusesti": ea rezida in existenta celor 2 termeni pentru adevar - pravda si isvestia. Si daca vrei sa afli de ce mint rusii cu nerusinare, dar si cu sinceritate, citeste "Sfanta Rusie".
Daca nu te intereseaza "minciuna ruseasca", poate vrei sa afli totusi cat de atasati de spiritul rus au fost emblematicii scriitori Puskin, Gogol sau Dostoievski.
Sau poate vrei sa stii ce spune Besançon despre adevaratele pericole care au amenintat Rusia, despre diferentele dintre ea si Occident sau despre cele doua elemente care definesc Rusia.
In Sfanta Rusie autorul vrea sa descifreze enigmele Rusiei, sacralitatea, directiile slavofile sau pro-occidentale ale tarii.
Besancon spune ca "minciuna e la fel de veche ca Rusia" si gaseste si explicatia "minciunii rusesti": ea rezida in existenta celor 2 termeni pentru adevar - pravda si isvestia. Si daca vrei sa afli de ce mint rusii cu nerusinare, dar si cu sinceritate, citeste "Sfanta Rusie".
Daca nu te intereseaza "minciuna ruseasca", poate vrei sa afli totusi cat de atasati de spiritul rus au fost emblematicii scriitori Puskin, Gogol sau Dostoievski.
Sau poate vrei sa stii ce spune Besançon despre adevaratele pericole care au amenintat Rusia, despre diferentele dintre ea si Occident sau despre cele doua elemente care definesc Rusia.
January 18, 2025
O carte care din păcate rămâne superficială (subiectul în sine merita mai mult de 160 de pagini) și limitată ca viziune.
Este haotică dpdv aranjament al capitolelor și autorul divaghează des de la subiect. Am simțit constant că are multe idei pe care vrea să le transmită dar n-are timp de toate și pune câte puțin din fiecare.
O consider o lectură ok pentru o persoană inițiată pe tema "complexului rusesc" dar cu siguranță nu suficientă.
Este haotică dpdv aranjament al capitolelor și autorul divaghează des de la subiect. Am simțit constant că are multe idei pe care vrea să le transmită dar n-are timp de toate și pune câte puțin din fiecare.
O consider o lectură ok pentru o persoană inițiată pe tema "complexului rusesc" dar cu siguranță nu suficientă.
December 10, 2023
O sinteză despre nedumerirea occidentalului: înțelegerea, nu neaparat a istoriei, ci a spiritului rusesc. E scrisă haotic pe momente, dar interesantă. Cu siguranță este foarte greu să faci o sinteză a ceea ce încă în ziua de astăzi nu am reușit sa înțelegem cu desăvârșire: Rusia.
July 25, 2023
Se pare că Enigma Veche chiar recomandă niște cărți frumoase
Displaying 1 - 23 of 23 reviews