What do you think?
Rate this book
Marea bucurie
Romanul tratează drama exilatului care se ratează afectiv și social prin lașitate.
- GenresRomanian Literature
318 pages, Paperback
First published January 1, 1947
32 people want to read
About the author
Henriette Yvonne Stahl
26 books25 followersA fost o scriitoare și traducătoare română, sora sociologului Henri H. Stahl și fiica scriitorului Henri Stahl.
Intre anii 1952-1957 a fost căsătorită cu scriitorul Petru Dumitriu.
Intre anii 1952-1957 a fost căsătorită cu scriitorul Petru Dumitriu.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 of 1 review
June 3, 2021
O bătaie în uşă. Petre Cristian tresări. Deschise uşa. În prag sta înaltă, nemişcată, Tereza. Îi privea cu ochii ei de foc negru, sumbri şi grei. Faţa îi era palidă, dar părea liniştită. Nu spunea nimic: aştepta. Petre Cristian se dădu la o parte şi-i făcu loc să intre în odaie. Tereza intră. Pasul ei atât de armonios şi mlădios era acum şovăitor. Foarte elegantă, apariţia ei contrasta cu odaia banală – una din acele odăi ieftine, închiriate gata mobilată – banală şi în dezordine: ceşti de ceai murdare, scrumiere pline de mucuri, haine răvăşite pe scaune…
Tereza intră şi se aşeză pe marginea patului, fără să spună nimic. Abia acum Cristian îşi putu da seama că, într-adevăr, Tereza era neobişnuit de palidă.
„Oare de ce o fi atât de palidă? Nu e întâia oară că se întoarce la mine după ce se desparte de un amant…”
Într-adevăr, se împlineau două luni de când Tereza, soţia lui, plecase, lăsând pe masă un bilet – aşa cum ar fi făcut dacă s-ar fi dus până la croitoreasă sau la o prietenă – că pleacă definitiv, ca să-şi refacă viaţa.
Mai plecase în acelaşi fel şi acum doi ani, şi, tot aşa, după patru-cinci luni, se întorsese. O făcuse simplu, ca o regină care se reîntoarce la reşedinţa principală după o scurtă călătorie la un castel din provincie.
Acum părea tristă. Petre Cristian o privi cercetător. Nu simţea împotriva ei nici un resentiment. O găsea mai frumoasă, mai patetică, mai stranie ca oricând. Părul ei de un negru desăvârşit era aşezat ca o coroană grea împletită din cozi.
Tereza se ridică încet, cu oboseală, şi începu să aşeze şi să cureţe masa, să pregătească tot ce trebuia pentru ceai. Puse două ceşti, ca de obicei: pentru ea şi Cristian.
Cristian era mulţumit că reîntoarcerea Terezei se făcuse fără scene patetice, fără chin. Acum, viaţa lor de toate zilele va reîncepe. Aceeaşi apăsare care dura de zece ani, aceeaşi neînţelegere liniştită… Desigur că, după un timp mai scurt sau mai lung, Tereza va încerca să scape de mizerie şi nesiguranţă – viaţa lor de exilaţi.
Femeia aceasta mlădioasă ca un şarpe, cu ochii de foc adânc, îl torturase cu desăvârşita ei inconştienţă. Asta încă de la început. Niciodată nu înţelesese nici cea mai umilă fărâmă din sufletul lui, niciodată nu bănuise, nici nu încercase să bănuiască ce se petrece în sufletul lui, sau dacă măcar are suflet, el care, dintru început, dorise o contopire a vieţii lor, a fiinţelor lor. Îl tratase ca pe un obiect, ca pe orice obiect din casă. Niciodată privirea ei nu se aşezase asupra lui, orice ar fi făcut, orice sacrificiu ar fi adus. Nici măcar nu-l dispreţuia: era un sclav. Primise să se mărite cu Cristian cu nepăsare, ca şi cum n-ar fi fost vorba de ei, ci de lucruri întâmplate altora. Desigur că niciodată nu se întrebase dacă Cristian suferise sau nu din pricina ei, şi niciodată Cristian nu avusese puterea să-i spună ce gândeşte. Ajunsese foarte devreme la concluzia că acest lucru ar fi inutil.
Tereza intră şi se aşeză pe marginea patului, fără să spună nimic. Abia acum Cristian îşi putu da seama că, într-adevăr, Tereza era neobişnuit de palidă.
„Oare de ce o fi atât de palidă? Nu e întâia oară că se întoarce la mine după ce se desparte de un amant…”
Într-adevăr, se împlineau două luni de când Tereza, soţia lui, plecase, lăsând pe masă un bilet – aşa cum ar fi făcut dacă s-ar fi dus până la croitoreasă sau la o prietenă – că pleacă definitiv, ca să-şi refacă viaţa.
Mai plecase în acelaşi fel şi acum doi ani, şi, tot aşa, după patru-cinci luni, se întorsese. O făcuse simplu, ca o regină care se reîntoarce la reşedinţa principală după o scurtă călătorie la un castel din provincie.
Acum părea tristă. Petre Cristian o privi cercetător. Nu simţea împotriva ei nici un resentiment. O găsea mai frumoasă, mai patetică, mai stranie ca oricând. Părul ei de un negru desăvârşit era aşezat ca o coroană grea împletită din cozi.
Tereza se ridică încet, cu oboseală, şi începu să aşeze şi să cureţe masa, să pregătească tot ce trebuia pentru ceai. Puse două ceşti, ca de obicei: pentru ea şi Cristian.
Cristian era mulţumit că reîntoarcerea Terezei se făcuse fără scene patetice, fără chin. Acum, viaţa lor de toate zilele va reîncepe. Aceeaşi apăsare care dura de zece ani, aceeaşi neînţelegere liniştită… Desigur că, după un timp mai scurt sau mai lung, Tereza va încerca să scape de mizerie şi nesiguranţă – viaţa lor de exilaţi.
Femeia aceasta mlădioasă ca un şarpe, cu ochii de foc adânc, îl torturase cu desăvârşita ei inconştienţă. Asta încă de la început. Niciodată nu înţelesese nici cea mai umilă fărâmă din sufletul lui, niciodată nu bănuise, nici nu încercase să bănuiască ce se petrece în sufletul lui, sau dacă măcar are suflet, el care, dintru început, dorise o contopire a vieţii lor, a fiinţelor lor. Îl tratase ca pe un obiect, ca pe orice obiect din casă. Niciodată privirea ei nu se aşezase asupra lui, orice ar fi făcut, orice sacrificiu ar fi adus. Nici măcar nu-l dispreţuia: era un sclav. Primise să se mărite cu Cristian cu nepăsare, ca şi cum n-ar fi fost vorba de ei, ci de lucruri întâmplate altora. Desigur că niciodată nu se întrebase dacă Cristian suferise sau nu din pricina ei, şi niciodată Cristian nu avusese puterea să-i spună ce gândeşte. Ajunsese foarte devreme la concluzia că acest lucru ar fi inutil.
Displaying 1 of 1 review