Ieudul fără ieșire

by Ioan Es. Pop, Cosmin Ciotloș (prefață)

ca o amară, mare pasăre marină,
nenorocul plutește peste căminele de nefamiliști
din strada oltețului 15.

aici nu stau decât doar cei ca noi. aici
viața se bea și moartea se uită.

Născut la 27 martie 1958, în satul Vărai, județul Maramureș. După absolvirea Facultății de Filologie a Universității din Baia Mare (1983), devine pentru șase ani profesor de limba și literatura română în comuna Ieud. În septembrie 1989 vine în București și lucrează ca muncitor necalificat la Casa Poporului. Pînă în 1992, locuiește în căminul de nefamiliști de pe strada Oltețului 15. În prezent, este editor la Ziarul de Duminică.

Actuala ediție este prima reeditare după 15 ani a ieudului fără ieșire.

Genres: Poetry, Romanian Literature

100 pages, Paperback

First published January 1, 1994

Reviews

[Neva · Rating 5 out of 5]

"като огромна огорчена морска птица,
нещастието кръжи над общежитията
за несемейни на улица олтецулуй 15"

"в стаята има часовник, който ханс тайничко храни.
движѝ се по-бързо, му нашепва, движѝ се по-бързо.
купи му риза и го облече. мие го,
преоблича го, пази го като очите си..."

"чудото от стая триста-и-пета –
смрадлив ирод, ние сме влъхвите, идваме да се уверим
в раждането му и да го откараме в гроба"
(това го казват три клекови храста :)

"а от утре ни обещаха хлороформ. от утре светът ще
стане по-лек, по-тънък. ще се процеди навън
от нас като през муселиново платно"

"едва ноември е, скъпата ни,
птиците едва сега започнаха да пожълтяват и да падат"

"тропаме на вратите да ни отворят, да ни
пуснат да излезем, но онези отвъд не ни чуват и
удрят по вратите да им отворим, да излязат,
и когато се отвори, се натъкваме пак на себе си"

"нечленоразделната вихрушка, която изпълва гърлото"

"стените се приближават безконечно, като тестени вълни"

"сега съм пияно и болно палто и дяволът даже не ме помни вече"

"а на полето, победителят търси из мършата победения.
ела, го моли, твой ред е сега да бъдеш отгоре"

"самотен човек до самотен човек.
така завършват битките и примирията"

"трудно пиша. забивам върха на молива в кожата,
докато се натъкна на себе си под нея."

"величествените осветени карпати под гръдната кост"

ПП. Горкият Мирча. Горкият "приятел".

[Габриела Манова · Rating 4 out of 5]

Напомня ми всички балкански автори, които съм чела – по това, че говори за смъртта и живота без патос, без да отрича, доста често и без да обича, без излишен сантимент, без украшения, без фалшиви златни монети.

По това, че рядко (даже в случая почти не) говори за любов.
А ако има любов, тя никога не е оная на героините от руските класики и французойките с техните бели като мляко кожи. Нарочно казвам като мляко, не като сняг, защото като се сетя за Франция, винаги ми ухае на нещо.
Все едно.

Йоан Ес. Поп пише най-вече за днес. Защото днес е единственото, което съществува. Това е лайтмотивът. Или лайммотивът, ако се възползвам от цвета на корицата.

утре пак е днес – разочарование
утре никога няма да бъде утре

Документална поезия, записва фактите и не тълкува – може би заради неминуемия провал от задаването на въпроса, пък и истината така и така ще стои отзад.
Поезия, която няма за цел да ви вдъхновява или да ви прави щастливи (то това никога не ѝ е било цел на поезията всъщност). Учи, без да назидава. Споделя опит и така те кара да растеш. Без обещания, без заявки.

Винаги нещо се счупва в края на зимата, винаги е така опасно това време, хем се обнадеждаваш, хем те е страх, че нищо не те очаква, че нищо не предстои, че всичко вече се е случило: хайде да се пропием, понеже този живот / вече сме го живели някога, понеже вече е ужасно измачкан. Натрапчиво усещане, че всяко начало е край, всеки край е начало: в началото бе краят. после агонията; краят започва бавно, той много прилича на живот.

Като чета, се сещам, че прекомерното много бъдеще не служи за друго, освен да предизвиква очаквания, пораждащи непозволени трески за живот. Строшеният ми идеализъм, отричането на емоциите, целенасоченото ми (и страшно неумело) бягство от всякакви планове, простиращи се по-далеч от утре, всичко е в тази стихосбирка. Намираш каквото си, казват.

Такова време е границата между пролетта и зимата: минало на привършване. Търсиш се, опипваш, понякога се натъкваш на себе си. Обаче:

постоянно забравям, че вече никой не ме дебне.
постоянно се скитам като увит в някого другиго.

Мениш се със сезона и ти е мъчно за онези, които губиш в смените. И за теб самия ти е мъчно:

ax, жената, която няма да бъда
стъпка да поема нанякъде, стъпка да се пръждосам
от света неусетно.
...
и така нататък, изкрещявам, защото знам,
че не съм нищо повече от език и ми е позволено всяко нашествие,
а не мога да изляза, каквото и да правя

Но това преливане на сезоните един в друг, това стапяне на студа и тежестта (беше ужасно дълга зима, господи) е катарзисно, олеква ни най-накрая.
душата се повдига на пръсти да види кой ден стои зад хоризонта

[Slavena · Rating 5 out of 5]

намирах се в букурещ по фестивални съображения, държах тази румънска стихосбирка в малките часове между петък и събота докато пресичам дунав.

има литература, която ме стъписва, възпирам се да я подхвана отново, след като съм преминала средата ѝ в тъмнината на лепкаво гореща нощ. оставям отпечатъците ѝ по себе си и тук:

постоянно забравям, че вече никой не ме дебне,
постоянно се скитам като увит в някого другиго.

*

имаш ли кой да те осинови?

*

някой хубав ден се събуждаме живи и не знаем какво ни е.

*

в кухнята е кордоба, в нея са се прислонили мишките на
съмнението. убий съмнението, живях с тях твърде дълго време,
че да помня кой кого лови.

*

когато бях малък мечтаех да бъда още по-малък

*

и наистина не всеки човек
би издържал сам премного. но има
цял куп дребнавости, които трябва да се зачетат:
желанието да те има на всяка цена
безсилието да обичаш отново
вчерашния ден.

*

имах късмета да попадна в блок,
където всички са мъртви. и аз имам
своя ковчег, на петия етаж. пристигам
по-късно от другите. това обаче не означава,
че съм по-жив. просто работя повече.
но навън трябва да изглеждам сякаш живея и имам работа.
само че работя немарливо, спя прекалено много,
отнесен съм, не говоря, пия набързо.

живея с мисълта да тръгна. бързам да пристигна у дома
поне преди дванайсет посред нощ, когато
ковчезите изстиват. смъртта омиротворява
и по земята вече няма нищо за гледане.

*

а утре ни обещаха хлороформ. от утре светът ще стане
по-лек, по-тънък, ще се процеди навън
от нас като през муселиново платно.
ще бъдем много по-леки на операционната маса.
истината така и така ще стои отзад.

ще изтръгнат обаче само външния ни свят.
смъртта в нас ще остане недокосната.
животът в нас ще остане премерен.

*

трудно пиша. забивам върха на молива в кожата, докато се
натъкна на себе си под нея.

*

тропаме на вратите да ни отворят, да ни
пуснат да излезем, но онези отвъд не ни чуват и те
удрят по вратите да им отворим, да излязат
и когато се отвори, се натъкваме пак на себе си,
но не си обръщаме внимание и казваме: искаме да излезем.
а пък те: искаме да влезем, не взимайте вратата със себе си,
няма да има какво да отключим на излизане,
ще зейне празнотата в стената,
няма да има откъде да излезем.

/последното стихотворение спрях да броя колко пъти препрочитам след четвъртия/

поезия на демоните, обвити в оксиморони, на "ослепителния мрак", "мрачните дни с прекалено много слънце", "когато тъмнината е в разгара си", "спя сладко в мрака", на прокълната земя, вледеняването на примирението, леглата ковчези, хладно отронени истини за унеса и (не)пробуждането, за безизходност, за Никой и Нищо-то, превърнали се във "видими битиета, плътни като нас самите, които живеем в този град" - призрачния град на изначално мъртвите живи. защото "животът не прощава на живота" и "утре никога няма да бъде утре".

не се чете просто веднъж, не е лесно и да се припомня.

currently listening: editors - the phone book

[Vlăduț Mihail · Rating 5 out of 5]

“sfârșitul începe lent, el seamănă bine cu viața.”
“de mîine promitem să nu mai bem.
numai că mîine e iar azi - dezamăgire,
mîine n-o să fie nicicînd mîine.”

[Vlad Rotaru · Rating 5 out of 5]

Ravishing. It can give you nightmares and you will never look at solitude places the same again. It also makes you question the very way you percieve reality

[zula · Rating 4 out of 5]

„am tras atunci ceasu jos de pă perete ș-am bătut în el clopotele până dimineața. ș-au venit ș-au găsit-o ș-au spălat-o ș-au/îmbrăcat-o mireasă”

Trebuie să încep spunând că, în ce privește majoritatea poeziilor (excepție făcând cele extra ludice, pe care nu le-am „simțit”), am rămas cu impresia că Pop a scris cartea asta pentru mine și pentru copilul bătrân care sunt. Și știi că o carte te-a atins (undeva în alveole, cu un obraz cald pe care să-ți odihnești bătăile inimii), și știi că e o carte bună, și știi că e ce trebuie atunci când ți se pare că a fost scrisă pentru tine.

Am simțit cartea ca pe un volum al anticipării morții, al bătrâneții dureroase dar resemnate, al singurătății care vine să anticipeze sfârșitul ca o alarmă subtilă pe care o simți în carne - chiar dacă știu că perioada în care a fost scrisă nu a fost... despre bătrânețe, să spun așa. Nu mă pot abține să nu fac o paralelă între această „anticipare a morții” și felul în care am rezonat eu per total cu volumul, simțindu-l în același timp ca pe o anticipare a „morții copilăriei”, a sfârșitului forțat, a maturizării înainte de vreme pe care nu ai cum să o gestionezi decât cu cinism, uneori cu ironie și umor, alteori cu alcool.


Îmi place felul în care Pop reușește să descrie... moartea. durerea. boala, singurătatea, alcoolismul, NEPUTINȚA, sărăcia, mizeria at some point. Despre prietenie și pierdere. toate niște petice care alcătuiesc poezia volumului și pe care le trece prin niște metafore simple, niște imagini minimaliste dar de efect care-mi amintesc de vizualurile Laurei Makabresku.

Asta am văzut întâi în carte, asta mi-a sărit în ochi și în inimă. poate și fiindcă îmi place poezia/proza care vorbește despre moarte, poezia statică și aparent fadă care tratează cu cinism și/sau nemișcare scurgerea timpului și durerea, moartea moartea moartea de care nu vrea nimeni să știe și să audă și cu care Pop jonglează atât de confortabil. Mă așteptam și la niște trimiteri/referințe teologice după ce am trecut de primele 30 de pagini, lucru care nu s-a întâmplat decât spre sfârșit, și nu așa cum credeam sau voiam. Pop îl descrie pe Dumnezeu ca pe „adevăratul amic” (uneori cu valență ironică, alteori i-o atribuie cât se poate de sincer) și îl compară cu un alt „amic”, om al străzii care-și „ia lemnul în spate”, „crucea cea mare”:

„pentru că e seara sărbătorii, care pe noi ne batjocorește mereu./ iar pe la ceasurile șapte-și vâră și el [amicul] capul înăuntru/ și abia se ține pe picioare și e-nvinețit de lovituri./ dar pentru că suntem sfârșiți și e seara sărbătorii și vrem să ne râdem de asta, îi strigăm vino, amice, să te sărbătorim./ el însă nu mai strigă că e amicul, adevăratul amic./ ne roagă doar să-l ajutăm să meargă mai departe/ ne șoptește doar să-i împrumutăm și lui o haină, ceva./ la naiba, n-avem, n-o să-i ajutăm acum pe toți schilozii./ parcă pe noi ne-ajută cineva?// și atunci îi zărim în ușa birtului crucea pândind poruncitoare/ și aruncându-și asupra noastră căutătura deocheată și rea/ cară-te iute, urlăm spre amicul(...)/ altfel dăm cu toții de belea.// și când ieșim într-un târziu îl vedem departe, târându-și lemnul ăla în spate”

Multă amărăciune amestecată cu cinism când vine vorba de divinitate, mascată oarecum într-o luptă continuă. Într-un fel de încleștare, de data asta mocnită.

„peste tine doamne zidurile trupului meu sunt zidite/ tu ești absența pe care o-nvelesc, tu - somnul pe care-l dorm;/ dacă eu sunt cerul tău cel căzut, pământesc, nu răsări pe el decât în somn/...și așa mai departe, vociferez pentru că știu că nu sunt decât un limbaj”

Apare și familia instabilă, toxică, în poeziile din final. totuși am rămas cu impresia că ele domină oarecum întregul volum, deși trimiterile spre copilărie sunt rare. It feels like that „the black cloud” is there... from the start:

„12 octombrie, altădată// la zece ani mi-au cumpărat pantofi./ erau lungi și galbeni ca niște sicrie./ nu i-am purtat niciodată, m-au pedepsit/ mulți ani pentru asta. n-am mai râs de atunci.// mâna mea a început să scrie” ---------DOAMNE poemul ăsta. atât de scurt. de cuprinzător. de dureros și de frumos. și de adevărat. pentru poemul ăsta vreau să-l întâlnesc pe Pop și să-l îmbrățișez un minut încheiat și apoi să alerg,,, să mă răstorn undeva pe un petec de iarbă și să plâng.

E de menționat și stilul ludic care predomină poemele astea. Cred că nu oricine e în stare să scrie așa CÂND scrie Despre AȘA CEVA.

M-a emoționat insistența și candoarea cu care versurile vorbesc despre prietenia dintre autor și „Mircea”, care a plecat înaintea lui. E ceva ce ține de duioșie în versurile astea care îl jelesc, dezvălundu-ne încetul cu încetul, o dată la câteva pagini, alte detalii despre cum „s-a dus”. Singurătate frig tuse cu sânge.

"3. l-am rugat pe mircea i-am zis mircea, zidește odată
fereastra asta, aici nu stă nimeni,
haide, umple-o cu mortar și cărămizi, altfel într-o zi
are să mă smulgă iar afară,
n-o să pot sta tot timpul ghemuit sub ea."

"pe urmă careva dintre noi doi a zis că se duce
că altă dată n-o să mai fie niciodată autobus.
și dracu-a mai știut care din noi a rămas și care,
atunci cînd mircea s-a dus."

„în iarna aceea a început să tușească/ cu sânge și n-a vrut să meargă la// doctor și când a venit primăvara a/ continuat să tușească și ea n-a mai/ venit la noi a început să se încălzească primăvara și când s-a dus la ea ultima dată ea// avea pe altcineva și el s-a întors și a/ mai stat câteva zile, pe urmă a plecat iar/ fără să zică nimic seara la șase și când am/ mers să-l văd la groapă și am// văzut cum îl duc la groapă”(...)

altele care mi-au plăcut, dar nu toate, că e prea mult de transcris și nici nu vreau să fac abuz:

„12 octombrie 1992
sunt un bărbat singur. nu-i nici o mândrie în asta. doar sunt
hoarde de nefericiți - numai că între nefericiți și nefericiți
sunt mari praguri de nefericire.
/
unii au bani mulți, alții au speranțe
deșarte - nu există doar nefericiți
de-un singur fel.
/
iar când, totuși, se unesc,
nefericiții fac revoluții, după care
li se ia totul.” -- m-a lovit în plex, mersi

***

12 octombrie 1988
miercuri am fost toată ziua viu. asta mi se
întâmplă rar și atunci nu ies, atunci
trebuie să mă feresc, să nu bage de seamă,
pentru că atunci ăncep să mă clatin și atunci
ei pot crede că mă prăbușesc, deși
atunci e singura zi cînd sînt viu.

la un an o dată, miercurea, se întîmplă
să fiu toată ziua viu. nu mi-e foarte
bine atunci. dar atunci pot pricepe
de ce tot ce iubesc se-ntoarce-mpotrivă-mi,
începe deodată să scadă, să gonească spre stingere,
se grăbește să devină cenușă.”

„5. taci și ascultă: cînd l-au dus pe bunicul la groapă

au scăpat sicriul în groapă – n-au mai putut face mare lucru
parcă bunicul a vrut să intre acolo cu tot dinadinsul
parcă s-a grăbit să coboare de parcă
trupul pe el ar fi fost doar o cămașă subțire –
parcă s-a grăbit să îmbrace un trup mai sigur.

s-a grăbit grozaaav, parcă a vrut să se arunce chiar el în groapă
cînd au scăpat sicriul în groapă – vrei să bei puțină limonadă?
ești atît de slab, de livid, nu te mai atinge, pielea ta
se rupe repede – așa era și bunicul
parcă purta pe el o cămașă în loc de trup.”

[Христо · Rating 5 out of 5]

Въпросната книга включва предимно стихотворения от първата стихосбирка на автора, издадена през 1994, както и някои от по-новите му книги. Признавам, че бях впечатлен още от зачитането на случайни редове, макар че, бих казал, избраните по-късни стихотворения не са дотолкова добри. Но този сборник на български все пак е ориентиран около тези в дебюта му. Стихосбирката "Адът без изход", както става ясно, е била писана под влияние на живота на автора в малко румънско градче, където е бил разпределен като учител. Стихотворенията му като форма граничат с прозаичното, същевременно представят изключително силен емоционален удар. Темите за безкрайното днес, самотността, страданието могат да бъдат изведени като основни.

[Vanya · Rating 5 out of 5]

тропаме на вратите да ни отворят, да ни
пуснат да излезем, но онези отвъд не ни чуват и
удрят по вратите да им отворим, да излязат,
и когато се отвори, се натъкваме пак на себе си

Йоан Ес. Поп
Лора Ненковска, благодаря!

[Rosalina · Rating 5 out of 5]

Como dijo el propio autor «La historia es la poesía de los vencedores y la poesía es la historia de los vencidos». Este libro es tan bello como triste.
Bello.

[Alexandru Madian · Rating 4 out of 5]

1. ca o amară, mare pasăre marină,

nenorocul pluteşte peste căminele de nefamilişti
din strada olteţului 15.

aici nu stau decît doar cei ca noi. aici
viaţa se bea şi moartea se uită.

şi nu se ştie niciodată cine pe cine, cine cu
cine şi cînd şi la ce.
doar vîntul aduce uneori miros de fum şi zgomot de arme
dinspre cîmpiile catalaunice.

cînd urci la noi, amice, ai grijă: la uşă o să te întîmpine pă-
duchele de san-josé. e paznic aici, o să ţi se gudure la
picioare, o să-ţi zică dă-mi nene cinci lei să te trec apa, uşa
e-nchisă, ăştia mă lasă tot timpul afară, m-au întemniţat afară.
tu nu-l crede, amice, tu nu ştii, a venit ieri administratorul
l-a făcut şef peste tot palierul, el este cel care cîrmuieşte acum
camera asta, corabia asta blestemată de sub care apele s-au tras
şi a rămas încremenită aici, la etajul trei.
deci plăteşte-i, amice, el e cîrmaciul, se clatină mereu
ca-n vechime cînd vasul sălta peste ape.
iar dacă-njură ascultă-l cucernic: el cînd înjură
se roagă. aşa cum fac toţi aici.
aşa ai să faci şi tu curînd.

aici nu stau decît doar cei ca noi.
aici viaţa se bea şi moartea se uită.

numai în rare clipe de căinţă şi credinţă, noaptea,
zidurile se subţiază, se alungesc, se înalţă
ca un giulgiu tremurător îmbrăcat de un trup nelumesc.

dar nu se trezeşte nimeni şi dimineaţa căminul e iar o
cămaşă boţită din buzunarele căreia ieşim numai noi şi atît,
numai noi şi atît.

aici nu stau decît doar cei ca noi.
aici viaţa se bea şi moartea se uită.
(pp. 13-14)

4. arcul de triumf

asta fac acum: mă întorc pe olteţului 15.
este vinerea şi este seară.
de vineri pînă luni nu mai am la ce trăi.
atunci hans se înfurie şi cumpără spirt sanitar
şi zoli se înfurie şi cumpără spirt sanitar
şi eu mă înfurii şi eu şi zic la ce
şi ei zic la ce şi după asta îndoim
totul cu apă şi-ncepem să fim fericiţi.

ei nu mai zic la ce, eu nu mai zic.
de vineri pînă luni nu ne mai auzim.
ne luăm porţia fiecare şi începem să fim
mai puţin nefericiţi. mai puţin vii.

şi pînă duminică noaptea totu-i OK.
şi nu mai contează dacă sau dacă nu.
iese hans la geam şi zoli la geam însă
nici o corabie nu mai apare dinspre corint.
şi ei zic nu-i încă luni şi eu zic încă nu.

şi pe olteţului e iarăşi veselie mare.
vine vineri şi de vineri pînă luni
e ziua noaptea ziua noastră liberă
şi cîntăm de tremură încăperile –
marinari încercaţi care speră ca-ntr-o duminică să vadă sosind
la orizont, peste blocurile din colentina,
corabia dinspre corint.

iar luni, cînd toţi sînt plecaţi, soseşte în sfîrşit
şi aici Fiul ca să mîntuiască:
cu cămaşa murdară, cu ochii umflaţi de nesomn,
cu sticla goală-ntr-o mînă, clătinîndu-se şi lălăind.
se caţără pe scară la treisutecinci, îşi întinde mîinile şi zice:
leagă-mă de lemnul ei, să dorm şi eu puţin, amice.
(pp. 17-18)

1. la ieudul fără ieșire și noi am, și noi am fost cîndva

și sîntem și acum și o să fim și mîine poimîine și
în veci apa aceluiași rîu ne va scălda

cîte luni n-a fost decît doar zi și noapte,
cîte luni nu l-am căutat peste tot?

trecătorule, fii cu luare aminte: spațiul acolo
o cotește brusc la stînga, capul reptilei se
rupe de trup, ghipsul grumazului plesnește și crapă. acel cap

singur plutește acum peste uscaturi și ape,
singur este acolo cel singur pe
corabia lui sebastian.
ci fii tu cu luare aminte: dacă aluneci acolo,
nici o hartă n-are să-ți mai fie de folos,

zadarnic te vei zbate să afli ieșirea intrarea ieșirea,
zadarnic vei zori să rupi lințoliul spațiului
în care-ai lunecat. dincolo n-o să dai decît
de urma piciorului tău de dincoace.
fără margini este ieudul și fără ieșire.

nici o geografie n-a reușit încă să-l aproximeze.
nu l-a prevestit nici o aură.
nu-l urmează nici o coadă de cometă.

ca nourul peste văzduhuri plutește el peste
uscaturi și ape, nu-l prevestește nici o
aură nu-l urmează nici o
coadă de cometă.
(p. 27)

2. compunere a elevei ilea ioana din clasa a V-a B

a zis învățătoarea în clasa a patra copii
dar ieudul unde este am zis noi n-am ieșit niciodată să
știm unde este. a zis măcar trece trenul prin partea voastră
am zis trece autobuzul zilnic de
două ori pe săptămînă vinerea pe la borșa. a
suspinat am rîs am zis c-o să-i facem ziua aia o
vizită la apartament să-i ducem flori i-am
dus flori i le-am lăsat în mijlocul camerei ea sta în
mijlocul camerei cu umbrela desfăcută cu
geamantanul în mînă am zis ce vrei să faci a
zis eu aștept autobuzul
eu aștept autobuzul
cum autobuzul ce autobuz aștepți în
încăperea asta fără uși fără ferestre -
și ea a zis dar asta nu-i o cameră copii dar asta e o stradă
numai că aici s-a făcut noapte

cum noapte ce noapte ți-ai pus ochelarii fumurii
să nu ne mai vezi
și cum să te duci atît de curînd, e abia noiembrie draga noastră
păsările-abia au început să-ngălbenească și să cadă
și autobuzul trece doar vinerea și azi e doar marți
și mîine poimîine doar marți și autobuzul
cînd trece, vinerea, trece doar pe la borșa.
(p. 28)

14. fugi de carnea ei căci e o carne de vis.

înapoi în abaţia trupului şi nu mai stărui
s-o părăseşti. răsfoieşte aplecat la lumînare
manuscrisul odată fierbinte al zidurilor,
dar nu trece dincolo de foile care sînt aceste
pietre din pereţi. şi lasă mai des de acum
să te doboare somnul.

cînd ai prea mult răgaz adu mortar şi cărămizi
dublează zidurile îngroaşă pereţii coboară tavanele
pînă cînd n-are să îţi mai rămînă loc
decît doar pentru somn. şi mai ales
umple acolo unde au fost ferestre şi uşi.

nu aşterne nicăieri cuvinte. cuvintele pot
roade varul şi măcina piatra pereţilor:
dincolo n-o să dai decît din nou de ea.

fugi de carnea ei căci e o carne de vis.
(p. 44)

15. ce a rostit mircea în fața ucenicilor la 10 noiembrie

eu nu mă mai duc azi acasă. dar știu:
unul din voi are să mă trezească.
unul din voi pre mine mie însumi mă va vinde.
dumitru doctorul o să ajungă prea tîrziu.

căci eu m-am vechit, m-am veștejit şi ca florile de
brumă m-am ovilit
soarele m-au lovit căldura m-au pălit. vînturile
m-au negrit. drumurile
m-au ostenit. zilele m-au vechit. aii m-au îmbătrînit.
nopțile m-au schimosit.
şi decît toate mai cumplit, norocul m-au urgisit.

glorie, glorie! aici sîntem la porțile orien.

unde totul este posibil şi
nimic nu mai are rost.
(p. 45)

dar să-l fi cunoscut pe mircea ai fi înţeles.

ai fi înţeles ce? eu însumi am înţeles foarte tîrziu.
am stat amîndoi atunci o iarnă în apartament
fără lemne am dormit la minus 14 grade
nici n-am vrut să mai scriu de atunci despre altceva.

cît a fost toamnă nu ne-a păsat unde aveam să stăm.
dar mai tîrziu el s-a îmbolnăvit de piept.
am stat toată iarna atunci fără lemne a
fost o iarnă grozav de friguroasă
cînd am stat noi toată iarna fără lemne.

au spus că bem şi că de asta nu
şi de asta nu şi nu ne facem datoria
el a primit ceva la piept şi pe urmă a
venit primăvara şi el a continuat
să tuşească şi i-am spus atunci

ar trebui să nu mai bem şi să fim
dar el a zis că poate l-au secătuit lecturile
şi ei au zis că poate nu ni-i bine de nu
înţelegem că trebuie să.

şi mircea a stat cu capul plecat şi a
tăcut tot timpul şi eu am
tăcut tot timpul şi au crezut că noi vrem să bravăm
şi cînd a murit în iunie mircea noi am
aflat în septembrie cînd el nu s-a mai

întors la post apoi mi-a rămas apartamentul numai
mie numai mie numai mie pe toată iarna următoare
au zis vedeţi domnu pop aveţi
acum apartament aveţi toate drepturile mîine
poimîine sînteţi profesor titular aveţi
concediu zece zile de crăciun şi anul nou dar
după aia vă rog să vă întoarceţi să vă
luaţi lemne de foc în fond treaba dvs.
la vară n-o să aveţi concediu dacă vă
luaţi concediu acum sînteţi încă
stagiar nu e bine să,

aduceţi-vă aminte de mircea zubaşcu anul trecut şi-a
consumat întregul concediu în vacanţa de iarnă d’aia
nu şi-a luat concediu în vacan-
ţa de vară vedeţi a şi murit de
pildă noi putem anunţa la inspectorat.
(pp. 52-53)

i-au spus că tov. zubaşcu vrem să nu plecaţi

din localitate sîmbăta avea o
iubită la borşa credea c-o s-o ia l-a
iubit foarte mult sîmbăta

avea zi metodică n-avea ore să nu plecaţi
din localitate faceţi studiu individu-
al veniţi la opt la şcoală să întăriţi co-
misia metodică a venit vreo

trei săptămîni la rînd pe urmă însă a
plecat de vineri pînă luni dimineaţa
şi atunci au început să se îngrijoreze groozaav.
şi nici eu nu-l ştiam prea bine pe atunci.

pe urmă cînd am stat împreună noi doi
a venit ea la el şiavăzutcănavemlemneşiaplecat
şi el a plecat şi el s-o convingă că noi nu
nu bem şi ea n-a înţeles probabil şi

el s-a întors şi am stat toată iarna la
minus şi ea n-a mai venit şi el
mă chema să bem un coniac să ne încălzim şi
după aia îl chemam să bem un
coniac să ne încălzim şi în
iarna aceea a început să tuşească
cu sînge şi n-a vrut să meargă la

doctor şi cînd a venit primăvara a
continuat să tuşească şi ea n-a mai
venit la noi a început să se încăl-
zească primăvara şi cînd s-a dus la ea ultima dată ea

avea pe altcineva şi el s-a întors şi a
mai stat cîteva zile, pe urmă a plecat iar
fără să zică nimic seara la şase şi cînd am
mers să-l văd la groapă şi am

văzut cum îl duc la groapă mi-am
zis că mîine trebuie să mă întorc să fiu mîine la şcoală cu pla-
nurile de lecţie gata şi pe ea n-am văzut-o cînd a
fost el îngropat ea era la borşa îşi
făcea planuri de lecţie pentru a doua zi.
(pp. 54-55)

12 octombrie 1992

sînt un bărbat singur. nu-i nici o mîndrie în asta. doar sînt
hoarde de nefericiți care umblă și caută
alți nefericiți – numai că între nefericiți și nefericiți
sînt mari praguri de nefericire,

unii au bani mulți, alții au speranțe
deșarte – nu există doar nefericiți
de-un singur fel.

iar cînd, totuși, se unesc,
nefericiții fac revoluții, după care
li se ia totul.
(p. 93)

[Mare Nubium · Rating 5 out of 5]

тропаме на вратите да ни отворят, да ни
пуснат да излезем, но онези отвъд не ни чуват и те
удрят по вратите да им отворим, да излязат
и когато се отвори, се натъкваме пак на себе си,
но не си обръщаме внимание и казваме: искаме да излезем.
а пък те: искаме да влезем, не взимайте вратата със себе си,
няма да има какво да отключим на излизане,
ще зейне празнотата в стената,
няма да има откъде да излезем.

самотен човек до самотен човек.
така завършват битките и примирията

само вятърът понякога донася мирис на дим.

[Andreea Bogatoniu · Rating 5 out of 5]

Aici viața se bea și moartea se uită.

[Mihai Țîcu · Rating 5 out of 5]

Ziua citeam - iar noaptea o visam. Jos pălăria în fața maestrului Pop care nu încetează să mă fascineze.

[Зорница Иванова · Rating 5 out of 5]

„учителката в четвърти клас каза: деца, ами къде е адът, отвърнахме: „ние никога не сме излизали, че да знаем къде е”.

[Mina Decu · Rating 5 out of 5]

„aici nu stau decît doar cei ca noi. aici
viaţa se bea şi moartea se uită.

şi nu se ştie niciodată cine pe cine, cine cu
cine şi cînd şi la ce.”

[Nicoleta Giurgi · Rating 5 out of 5]

Un volum de suflet care nu are nevoie de mai multe cuvinte!

[Amalia Carciuc · Rating 5 out of 5]

„întotdeauna ne-au împiedicat să fim ce-am vrut/ amice, dar nu mai bem ca anul trecut. nu-l mai așteptăm/ pe unul mai singur ca noi să vină să se așeze să ne/ salveze. acum nu-l mai așteptăm.”

[Ioana M · Rating 4 out of 5]

îmi e dor de București uneori și asta este în regulă. e doar o relație foarte toxică cu orașul din care provin.

[Tania-Carmina C. · Rating 4 out of 5]

4,5

[Ramona Boldizsar · Rating 5 out of 5]

Videocronică aici: https://youtu.be/NazKgw1EtX4

[Yigru Zeltil · Rating 5 out of 5]

A good (but not perfect) edition - it is a tad overpriced, with a lackluster foreword and a few mispellings, but it looks great (its style is very similar to that of CDPL books - not a coincidence, since this one was coordinated by un cristian and released as a joint venture with Charmides. If you haven't read No Way Out of Hadesburg, you can't know what you miss. I thought too once that Ioan Es. Pop is just a typical postmodern neo-neo-post-bacovian who is probably be very good, but has cult following mostly due to his accessories. How wrong was I! Actually, my prejudice was a caricature - Ioan Es. Pop does all that, but he makes out of it a very authentic comic tragedy that always finds the right tone - and I agree with those who think that he has an incredibly good sense of composition. I will return with more impressions on a second read (that is when I will buy an edition, probably not this one...)

[Emina · Rating 5 out of 5]

“ca o amară, mare pasăre marină,

nenorocul plutește peste căminele de nefamiliști
din strada oltețului 15.

aici nu stau decît doar cei ca noi.
aici viața se bea și moartea se uită.”

[NeDa · Rating 4 out of 5]

отвъд пътя срещу кръчмата, където стоя и пия,
е църквата. аз и отецът се дебнем от доста години.
бих искал и аз да служа на бог, но се боя.
и той би искал да пие с мен, но няма кураж.