3, 93.
În vara anului 2012, autorul a făcut 40 de emisiuni la France Inter, în care a vorbit pe înțelesul tuturor despre Montaigne și eseurile sale. Peste un an, în vara lui 2013, a adunat intervențiile într-un volum.
Cartea a avut un succes neașteptat, a devenit imediat bestseller și s-a vîndut în aproape 200.000 de exemplare, ceea ce este, să recunoaștem, enorm pentru o carte de filosofie. Nu are rost s-o rezum aici. Nici nu se recomandă. Am ales cîteva fragmente din carte, le-am tradus cum m-am priceput, și am alcătuit, „ad usum Delphini”, o mică antologie. Dacă aveți răbdare, veți afla ce gîndește Compagnon despre Montaigne...
„Ce spune, de fapt, Montaigne? Că în singurătate, în loc să-și găsească statornicia și seninătatea, a întîlnit angoasa și neliniștea. Această maladie spirituală este melancolia, sau acedia, depresia care lovea monahii în orele amiezii, timpul ispitei” (p.47).
„A iubi prea tare călătoria înseamnă a te arăta incapabil de a te opri, de a lua o hotărîre, de a te fixa într-un loc; înseamnă, deci, a nu îndrăzni să iei o decizie, a prefera stăruinței agitația. Din acest motiv, pentru Montaigne, călătoria este metafora vieții” (p.55).
„Montaigne își bate joc de el însuși și de opera lui, comparîndu-se cu un simplu meșteșugar: cartea lui nu este decît o colecție de fragmente juxtapuse, un mozaic de piese disparate, un amestec pestriț, pe care nimic nu-l poate împiedica să se întindă indefinit, după împrejurări” (p.86).
„Să nu confundăm ceea ce facem cu ceea ce sîntem; să păstrăm o distanță între lăuntrul nostru și acțiunile noastre” (p.90).
„Cărțile sînt însoțitori mereu accesibili. Bătrînețe, solitudine, lene, plictis, durere, anxietate: nu există nici un rău obișnuit al vieții căruia cărțile să nu-i poată oferi un remediu, cu condiția ca aceste rele să nu fie prea intense. Cărțile moderează grijile, oferă un sprijin și un ajutor” (p.107).