Evadarea imposibilă

by Lena Constante

„În acest al doilea volum de memorii, autoarea reflectează asupra paznicilor şi oficialilor închisorii, creionează portrete memorabile atât ale tovarăşelor de detenţie, cât şi ale paznicilor şi miliţienilor cu care vine în contact. Într-un efort al amintirii asemănător unei construcţii mnemotehnice clasice, din camerele memoriei, Lena Constante găseşte timp, acum, pentru a da un nume, un chip şi o fire – pentru a chema din uitare – aproape fiecărei deţinute alături de care a trăit aceşti ultimi ani ai detenţiei. Cititorul va întâlni portrete excepţionale, biografii schiţate cu precizia unui nuvelist (sau a unui sociolog?... pentru că, adesea, experienţa personală invocată de autoare spre a-şi justifica modul în care priveşte lumea din celulă este aceea a stagiilor studenţeşti în echipele de sociologie conduse de Dimitrie Gusti, înainte de al Doilea Război Mondial), un întreg panopticon de figuri scoase din umbra bolgiilor infernale şi «pomenite» în istorisirea Lenei Constante. Ea ţine, explicit, să vorbească (oricât de puţin) despre fiecare, împlinind gestul ancestral al unei pomeniri a sufletelor de pe lumea cealaltă, pentru odihna lor.“ (Ioana Bot)

„Minute nesfârşite. Ceasuri chinuitoare. Durere... Durere. Dar cum să găsesc cuvinte pentru a transmite senzaţia acestor dureri? Poate, dacă am fi plâns, ne-ar fi fost mai uşor. Dar noi nu voiam să plângem. Nu puteam decât să strângem din dinţi şi să răbdăm. De ani nenumăraţi eram închisă. Lipsită de toate. Dormind pe paie. Flămândă. Fără o carte. Fără o notă muzicală. Nu aveam dreptul nici să râdem, nici să plân¬gem. Din ce împerechere de vrăjitoare şi de draci, în care noapte de sabat fuseseră zămisliţi monştrii care încolăceau şerpi de inele malefice pe încheieturile noastre? Cum să redai suferinţa? Cum, revolta? Simţeam că fiecare clipă va fi ultima, că nu voi mai putea suporta o durere aşa de mare, şi totuşi o suportam şi minutele se scurgeau şi aş fi vrut să cad leşinată, să cad moartă pentru a scăpa de calvarul vieţii mele, şi mă durea din ce în ce mai tare şi nu înţelegeam cum ne mai ţinem pe picioare, cum putem să nu ne prăbuşim, cum mai avem încă în noi o fărâmă de viaţă, dacă ceea ce trăiam se mai putea numi viaţă...“ (Lena Constante)

Genres: Memoir, Romanian Literature, Romania

277 pages, Paperback

First published January 1, 1993

Reviews

[Mihai Zodian · Rating 4 out of 5]

Postata mai demult pe fosta Booktopia.

Lena Constante continuă povestirea experiențelor din închisorile comuniste, demers început în Evadarea tăcută. Spre deosebire de lucrarea anterioară, dedicată anchetelor și regimului de izolare, autoarea poate interacționa cu celelalte prizoniere. Solidaritatea reprezintă tema esențială a Evadării imposbile, o solidaritatea emoționantă din care nu lipsesc momentele intectuale și nici literatura .

Lucrarea se află la a doua ediție, ameliorată prin adăugarea unor fragmente lipsă, introducere și aparat critic și-și propune, după cum consideră Ioana Bot în studiul ce prefațează cartea, în principal, să explice generațiilor tinere ce însemna regimul comunist (Constante, 2013, p. 7). Evadarea imposibilă reușește să mențină un echilibru între stilul detașat și sentimentalitatea trăirilor.

Autoarea se remarcă aici prin contrastul pe care îl accentuează între povestirile vieții colegelor sale și condamnările pe care sunt obligate să le execute. Victima unui grup de hoți, Cati ajunge în închisoare deoarece nu a raportat la poliție, dar cineva din respectiva bandă îi era colegă de penitenciar. Absurditatea sentințelor demonstrează într-un mod simplu, direct și ușor accesibil inumanitatea sistemului concentraționar comunist

Prizonierele formează o mică societate, cu reguli, distincții și valori. ”Aceleași vechi criterii, aceleași legi sociale și prejudecăți domneau riguros” , își amintește Lena Constante (Constante, 2013, p. 59). Trepat, ”zidurile” încep să slăbească; autoarea le povestește aventuri din timpul monografiilor coordonate de Dimitrie Gusti la care a participat, apoi romane pe care le și rescrie uneori în timpul amintirii.

Lena Constante își menține stilul obiectiv, la rece din evadare tăcută. Istorisirea este întreruptă de scurte momente în care autoarea își expune filosofie de viață. Evadarea imposibilă oferă o lectură tulburătoare, fără zorzoane a experienței trăte de-o persoană nevinovată închisă după o mascaradă judiciară, dar care reușește să nu cadă pradă disperării și supraviețuiește prin imaginația sa bogată și tărie sprituală."

[Alisu' · Rating 4 out of 5]

“Scriu oboseală. Scriu foame. Scriu şapte zile. Cuvinte, doar cuvinte. Vorbe golite de substanţă prin plicticoasa lor repetare. […] Dar eu mă căznesc să le redau subtanţa de carne şi sînge. Să le redau viaţa. Si mă întreb la ce bun mă omor, încercînd să retrăiesc trecutul, dacă nu sînt în stare să găsesc cuvintele potrivite pentru a introduce, într-adevăr, foamea nostră în burta ta, cititorule. Oboseala noastră în muşchii tăi. Disperarea, în inima ta. Oh! Nu pentru mult timp. Nici pentru ani, tot atît de lungi ca ai noştri, nici chiar pentru luni. Pentru o săptămînă? Nu. Cu mult mai puţin. Nici măcar pentru o singură zi … Numai şi numai pentru timpul cît tu citeşti cuvîntul foame, cuvintele oboseală şi disperare.”

[Claudia Șerbănescu · Rating 3 out of 5]

"Evadarea tacuta" si "Evadarea imposibila", volumele Lenei Constante despre experienta sa carcerala, sunt cutremuratoare. Despre frig, foame si frica. Despre umilinte si torturi greu de imaginat, puse la cale de oameni impotriva altor oameni. In Romania anilor '50-'60.
Dar si despre prietenie si solidaritate, despre capacitatea spiritului de a se ridica deasupra tuturor chinurilor trupului si de a evada in ciuda tuturor oprelistilor. Si despre puterea povestilor de a tamadui, metoda care a salvat multe suflete din multe lagare.
De ce citesc astfel de carti "triste"? Pentru ca sper si cred ca A CUNOASTE previne ispita lui A REPETA.

[teodosia · Rating 3 out of 5]

Privindu-le, mă întrebam cu groază la ce grad de mizerie fizică şi spirituală ajunsesem, aşa încât certitudinea regăsirii unui pat de fier, unui cearceaf de pânză groasă, unei pături aspre, câtorva stropi de apă pentru a ne spăla jegul şi a două gamele zilnice, pe jumătate pline cu un lichid cu gust rău, să devină pentru noi speranță și sprijin.

Să izbutești a umili într-atât ființe umane, femei, amfore de viață. Îmi provoca o neputincioasă și amară revoltă.

mi s-a părut un volum mult mai radical și în orice caz mult mai dinamic (dacă poate fi vorba despre așa ceva într-un astfel de context), tocmai prin redarea vieții la comun alături de celelalte deținute. în orice caz, este revelator pentru a schița dificultățile întâmpinate de femeile încarcate dincolo de starea ca atare a detenției, dificultăți fiziologice care se susprapun peste cele psihologice provocate de practicile abuzive utilizate și perfecționate în închisorile comuniste.

o admir pe autoare și admir și acest volum tocmai datorită accentului pus pe feminitate, cu atât mai mult cu cât suprinde frânturi ale feminității în captivitate, atât cât răzbat acestea prin acțiunile tovarășelor și prietenelor din detenție. regăsim femei care își sacrifică cubulețul de margarină rezervat bolnavelor de TBC pentru a-și hidrata tenul, celule în care atârnă sfori împletite din părul deținutelor ce servesc la uscatul hainelor și facem cunoștință cu mama Yuhaz care, fiind cea mai corpolentă dintre toate deținutele, netezește hainele acestora prin presiunea greutății sale. oricât ar fi însă de plăcut să regăsești dovezi ale adaptabilității feminine în închisorile comuniste, Lena ne readuce constant (sic!) la realitate prin prezentarea degradării feminității ca urmare a igieniei și alimentației precare. este pentru prima dată când întâlnesc într-un volum de memorii dificultățile deținutelor aflate încă la menstruație, în condițiile în care erau lipsite de orice asistență elementară: fără vată, cârpe și cu atât mai puțin fără absorbante reutilizabile din pânză. poate imaginea cea mai pregnantă și cea mai reprezentativă totodată care a rămas cu mine din acest volum este pachetul de vată pe care o deținută îl obținute de pe urma muncii prestate în atelierele închisorii Mislea. Lena evocă culoarea ruginie și extrem de neplăcută a acestui pachet de vată refolosit lunar, care ajunge în cele din urmă să-i fie dăruit pentru a-și concepe o pernuță care să o protejeze de frig:
„Mi-a dat-o, sfătuindu-mă să-mi fac, într-o zi de cusut, o faţă mică de pernă, s-o umplu cu vată şi să o port pe spate, între omoplaţi, sub cămaşă.
- Vă va ţine de cald la plămâni.
- Dar tu?
- Nu vă faceţi griji. Eu, peste şase luni, am scăpat! Nu mai am nevoie de vată.”

evadarea imposibilă are loc într-adevăr în această poveste foarte frumoasă solidaritate feminină în suferință, iar Lena Constante rămâne în amintirile ei și în ale colegelor de detenție liantul dintre libertate și captivitate. ce impact trebuie să fi avut descrierile satelor străbătute de Lena în decursul monografiilor sociale, felul în care deținutele trebuie să fi regăsit anumite elemente comune între satele descrise de Lena și cele din care au fost smulse nefiresc, dar mai ales cum trebuie să fi fost resimțită desprinderea de visul povestirii doar pentru a reveni în coșmarul celulei... și ce impact ar trebui să aibă de fapt scrierile Lenei Constante în prezent pentru noi!!!

este și o intervenție a Oanei Pellea pe baza acestui subiect pe care nu mă pot abține să n-o împărtășesc: https://www.youtube.com/watch?v=bMhtT... (despre capacitatea unui spirit de a învinge carnea sau, mai simplu și mai omenesc spus, despre Lena Constante).

[Socrate · Rating 4 out of 5]

„Cu lecţiile de bucătărie și de franceză, cu gimnastica și peretele, cu poveștile, două-trei ore zilnic treceau mai repede. Alte câteva ore cu spălatul, măturatul celulei, programele, plimbarea și mesele. Dar mai rămâneau de suportat peste zece ore goale. Ore în care nu mai aveam absolut nimic de făcut. Am fi fost mulţumite să aţipim câte puţin, dar să dormim nu aveam voie. Ne-ar fi fost mai ușor dacă am mai fi avut câte ceva de mâncare, dar de mâncare nu aveam nimic. Ne era foame și nu aveam ce mânca. O lene totală paraliza minţile. O visare vagă și tristă înceţoșa gândurile. Pe chipurile tuturora, în ochii ce nu aveau nimic de văzut, se reflecta aceeași inconștientă plutire.”

„În pușcării și, mai ales, în cele cu celule închise, femeile sunt lovite de o situație gravă și vitală, de care bărbații au norocul de a fi scutiți. Majoritatea femeilor sunt tinere. Nu au ajuns la vârsta menopauzei. Zilnic, mai multe femei aveau menstruație în același timp. Vată nu aveam. Bandaje igienice, nici atât. Cârpe? Foarte puține. Dar cum să le spele? Cum să se descurce? Vai de ele! [...] Dacă natura nu ar fi intervenit în pușcării, jumătate din celulă ar fi pățit același lucru. Dar, după un timp oarecare, câteva luni sau un an, sub efectul subalimentației, natura, pentru a economisi o pierdere ce nu putea fi înlocuită în regimul alimentar penitenciar, oprea ciclul menstrual. ”

[Elena · Rating 5 out of 5]

Lena Constante’s books deeply shook me. These books are not just testimonies about the horrors of communism, but also a testament to human fragility and strength. Lena, of Armãn origin, managed to put into words the suffering that many lived through but few could express. Every page reminded me of my paplu’s stories, who was also unjustly imprisoned as a political detainee. The isolation, fear and injustice she describes felt painfully familiar. These stories are not taught in schools, but history must not be forgotten. They are not easy reads, but they are necessary so we don’t forget.

[Andra Buzatu · Rating 5 out of 5]

“Doi ani lungi. Sapte sute zece zile sunt foarte lungi. Saptesprezece mii patruzeci de ore sunt interminabile cand sunt atat de goale. Ce contine vidul? Nimic…Cum poti povesti atatea mii de nimicuri? Eu am incercat sa o fac pe cat am putut de bine. Dar tot ce am izbutit sa storc si picatura cu picatura sa astern pe aceste foi albe, am facut-o strict din punctul meu de vedere. Este adevarul meu. Povestite de o alta detinuta, faptele ar putea arata diferit.”