Incinerarea de adio atinsese punctul culminant. Enli, care stătea la marginea cercului format din cei îndoliaţi, îşi ţinea răsuflarea. Acesta era momentul pe care-l îndrăgea, momentul bucuriei pure.
Procesiunea plecase din Gofkit Shamloe la răsăritul soarelui. Pe cer se mai puteau zări strălucind graţios patru luni: Lil, Cut, Ap şi Obri. Tot satul – inclusiv bătrânul Ayu Pek Marrifin, purtat pe o targă, şi cei doi gemeni drăgălaşi din familia Palofrit, abia ieşiţi din Ceremonia Florii – mergea încet în urma căruciorului. Acesta era tras de cei doi nepoţi mai mari ai lui Tiril Pek Bafor. Bătrânul, pe care Enli îl ştia dintotdeauna drept grădinarul-şef al satului, fusese aşezat cu o seară înainte în cărucior, neîmbăiat şi îngropat sub munţi de flori: jelitibe uriaşe, de un roşu strălucitor, ciorchini îmbobociţi de pajalibe şi sajibe înmiresmate şi lucioase.Preoteasa, slujitoarea Primei Flori, făcu un pas înainte şi-şi ridică mâinile. Mulţimea tăcută se întoarse spre ea. În spatele preotesei, focul, aprins încă din noaptea trecută, se înălţa mult deasupra creştetului ei. Numai trosnetul flăcărilor tulbura liniştea.
— Acum! spuse slujitoarea Primei Flori, o femeie între două vârste, scundă şi îndesată, căreia blana de pe gât îi chelise prematur.
Nepoţii lui Tiril Pek Bafor traseră căruciorul printre săteni, până la marginea focului. Lemnul era îmbibat cu ceară; trupul, ascuns sub flori, lunecă lin în mijlocul flăcărilor. În acel moment, toţi – şi cei îndureraţi, şi bătrânii, şi şchiopii, şi ologii – îşi smulseră de pe ei mantiile subţiri, negre şi ţipară suficient de tare încât să trezească morţii.
Era un strigăt de bucurie pură: răposatul se întorcea la strămoşii lui.
Întregul sat cânta şi slăvea. Pe sub mantiile negre purtau cu toţii veşminte în culori vii, împodobite cu ghirlande din flori proaspete, cusute în dimineaţa aceea. Fiecare floare reprezenta o faţetă a relaţiei pe care o avusese purtătorul ei cu sufletul eliberat atât de triumfător în lumea spiritelor, unde florile înfloreau veşnic.
Începură cu toţii să danseze. Oamenii cântau; chiar şi focul sălta şi striga; aerul era plin de mireasma grea a uleiului folosit de preoţi ca să-i facă lui Tiril Pek Bafor plecarea frumos mirositoare. În mijlocul dansului şi al bucuriei dezlănţuite, soarele se înălţă roşu şi cald.
Enli dansa cu Calin Pek Lillifar, rotindu-se, rotindu-se… şi nu doar dansul era de vină că i se învârtea capul. Îl cunoştea pe Calin de când erau copii, dar în clipele acelea simţea parcă altceva, un mod diferit de a cunoaşte, de a împărtăşi…