Gustul, mirosul și amintirea

by Anamaria Smigelschi

„Proze-liţele Anamariei Smigelschi m-au luat prin surprindere. O ştiam ca pe un plastician foarte talentat şi ca pe o femeie iradiind vitalitate şi farmec. O descopăr acum ca pe un scriitor înzestrat, ca pe un histrion hâtru, ale cărui simţuri sunt inteligente şi a cărui tristeţe e plină de umor. «Proze-liţele» (pe drept cuvânt numite aşa: nu simple proze, ci proze-obiect, proze cu miros şi gust, cu petice decolorate şi franjuri misterioase), proze-liţele sunt deopotrivă instantanee de epocă, documente de generaţie, junghiuri, oftaturi, glume şi lacrimi. Vă veţi pierde, bucuroşi, în lumea lor, vie, plină de haz, ca un dans euforic, ca o fotografie îngălbenită, ca o amintire recuperată, cu graţie, din propria ei cenuşă.“ (Andrei PLEŞU)

248 pages, Paperback

First published January 1, 2013

Reviews

[Ema · Rating 4 out of 5]

Am avut parte de o supriză totală cu acest volum (cu care Booktopia și librăriile Humanitas mi-au aranjat un blind date pe 14 februarie), pentru că nu auzisem nici de scriitoare, nici de carte. M-am şi speriat un pic citind cuvintele lui Andrei Pleșu de pe ultima copertă, din care am aflat că Anamaria Smigelschi este plastician, ceea ce m-a dus imediat cu gândul la "chirurg plastician", iar amintirile unei posibile vedete autohtone parcă nu prea-mi dădeau ghes. Dar, frunzărind cartea, mi-a venit inima la loc - autoarea este, de fapt, artist plastic-grafician, iar primele paragrafe au fost de ajuns pentru a-mi spulbera reticența.

Căutând mai multe informații despre artista-scriitoare, am aflat, cu surprindere, că Anamaria Smigelschi este cea care a creat poveștile cu Luna Betiluna și Dora Minodora, păpușile surori care mă fascinau în copilărie (cartea mai există pe undeva, prin biblioteca părinților, dar numele autoarei îl uitasem între timp). Eh, păi altfel stă treaba în acest caz! Recunosc, însă, că nu este bine să acumulez prejudecăți - poate că și memoriile unui chirurg plastician ar fi fost la fel de captivante și demne de citit, dar iată că, de data asta, am scăpat la mustață.

Oricum, alegerea celor de la Booktopia a fost mai mult decât inspirată - pe lângă faptul că îmi place să descopăr autori necunoscuți şi cărţi neștiute, mici comori care stau în umbră, cartea aleasă pentru mine a fost întru totul savuroasă. Am râs, mi-am amintit și eu tot felul de întâmplări, m-am întristat un pic pe alocuri, am râs din nou, pentru că amintirile Anamariei Smigelschi sunt desprinse din viață, iar viața chiar așa este, un amestec de bucurii și supărări, de reușite și dezamăgiri. Este imposibil să nu suferi atunci când iubești - un om, un animal sau un lucru - pentru că aceasta este menirea materiei, să dispară, să se piardă. Dar amintirile vor rămâne, întotdeauna, la fel cum se păstrează mirosurile și gusturile care, pe neașteptate, reapar dintr-un cotlon uitat al memoriei, pentru a aduce, odată cu ele, o avalanșă de imagini și întâmplări.

Anamaria Smigelschi are amintiri de la doi ani și, prin intermediul unor pastile condensate și pitorești - proze-lițe, așa cum le numește chiar ea - ne poartă prin întreaga sa viață, mărturisind totul cu un umor debordant și cu un soi de teribilism copilăresc, mândria ingenuă cu care sunt relatate isprăvile sau boacănele. Din paginile acestei cărți, artista iese la iveală drept o femeie formidabilă, veselă și pusă pe șotii, creativă și generoasă, un copil care nu a îmbătrânit, cu adevărat, niciodată. O personalitate puternică, iubită de toți, o descurcăreață și o trombonistă din născare, o înotătoare abilă și o bucătăreasă iscusită, creatoare de încălțări din perdele și cronicară în imagini a lucrurilor mici, ignorate. Pe măsură ce m-am adâncit în lectură, ființa - până atunci, necunoscută mie - a prins contur și personalitate și, destul de repede, am început chiar să o îndrăgesc. Oare cum ar reacționa dânsa dacă s-ar trezi cu mine la poartă, cu cartea sub braț? I-aș spune: Acum am venit să vorbesc eu, pentru că pe dumneata te-am ascultat preț de câteva zile!

Întreaga carte este o lecție savuroasă de istorie și artă, servită într-o manieră mucalită, străbătută, uneori, de un curent de melancolie și regret după oameni și locuri care nu mai sunt. Unele întâmplări sunt atât de extraordinare încât par inventate, însă autoarea ne avertizează, de la bun început, că tot ceea ce a scis este adevărat, așa că nu pot decât să mă minunez de unele episoade precum nașterea la care a asistat în Orient Expres sau întâlnirea hazlie cu palatul plutitor al lui Ceaușescu, pe lacul Snagov. Cel mai mult mi-au plăcut, însă, fragmentele din copilărie, o lume savuroasă, pestriță și poliglotă, pentru că mama, Maria Trinchieri, era italiancă din Torino, care a părăsit la bella Italia pentru a se stabili la București, din dragoste pentru Victor Smigelschi, arhitect și fiu de pictor ardelean.

Am aflat și tot felul de amănunte interesante, precum rețeta de lucicoș (un fel de supă cu varză și carne grasă), faptul că nu căldura râncezește untul, ci lumina și aerul, dispariția pepenilor topotami, pentru că pepenii se corcesc foarte ușor, sau legea pieirii farfuriuțelor înaintea ceșcuțelor. Am simțit, totodată, pofta să pornesc pe urmele caselor vechi pomenite aici, cum este cea de pe Speranței 15, unde a funcționat un atelier de gravură al artiștilor, sau cea de pe Christian Tell, unde ar fi locuit Rappinot, un vlăstar Ghika cu moravuri libertine. Mă întreb dacă mai există Vila Mimica de pe Mareșal Averescu, casa în care au locuit părinții și, ulterior, sora artistei, Ioana Șetran, o talentată ceramistă. Ca să nu mai spun că voi vizita, cu prima ocazie, colecția permanentă de la Muzeul Constanței, cu lucrări ale talentatului Ion Alin Gheorghiu, soțul autoarei (de care, spre rușinea mea, nu am auzit până acum, deși picturile lui sunt fabuloase).

M-am regăsit, cu surpriză și încântare, în amintirile Anamariei Smigelschi - în mirosul specific al unor case, cum este cea a unchilor mei de la Arad, unde îmi petreceam după-amiezile încinse de vară în camera răcoroasă, cu obloanele pe jumătate trase, sau mirosul casei părintești, pe care eu nu îl puteam simți, dar pe care o prietenă îl identifica de fiecare dată când trecea prin fața ușii. M-am recunoscut și în curțile pline de pisici din cartierul autoarei, în care am locuit și eu câțiva ani, unde m-am îndrăgostit de câțiva motani zbanghii, iar apoi am suferit când au dispărut fără urmă. Ah, și spuma de căpșuni de care am uitat cu desăvârșire, deși participam adeseori la prepararea ei, în copilărie!

Singurul lucru pe care îl pot reproșa acestei cărți sunt numeroasele personaje (reale) care apar pe neașteptate în scenă, fără o introducere prealabilă (ba unii au și multe porecle), astfel că am fost nevoită să întocmesc un fel de arbore genealogic, pentru a identifica toate numele și gradele de rudenie (o astfel de listă ar fi foarte utilă pentru o eventuală a doua ediție). Mi-au fost de ajutor și fotografiile de la finalul cărții, în care i-am studiat, cu mare interes, pe părinți, bunici, frați și prieteni (păcat că lipseau Richard Setter și Thomas Boxer sau pisoii Ghinghi, Minin și Mocciomoro).

Că tot am pomenit de fotografii, o să menționez și pliantul inclus în carte, ilustrat cu acuarele pe care artista le-a realizat la Vama Veche - scoici, pietre și cioturi aduse de valuri, un univers mic și inutil căruia Anamaria Smigelschi i-a conferit valoare, prin trăsături măiastre de penel. Cine spune că lucrurile și întâmplările banale nu pot deveni memorabile, dacă sunt zugrăvite cu talent și inspirație, în cuvinte și imagini meșteșugite?

[Stela · Rating 4 out of 5]

Excelent. Am savurat fiecare pagina a acestor memorii! Îi multumesc varului meu Doinel care mi-a facut-o cadou!