What do you think?
Rate this book
Cavalcadă în iad vol. 1
Cavalcada in iad a fost scrisa in memoria tatalui sau adoptiv, Constantin Popescu Corbul, general in armata romana in timpul celui de-al doilea razboi mondial si viceguvernatorul regiunii Transnistria. In perioada in care autorul era judecator, tatal sau este ales "Generalul fostilor luptatori" si este arestat imediat de regimul comunist, motiv pentru care Vintila Corbul a fost exclus din magistratura.
Tatal sau adoptiv s-a sinucis in inchisoare refuzand hrana, ironic, cu cateva luni inainte ca Nicolae Ceausescu, nou-venit la putere, sa elibereze majoritatea detinutilor politici. Vintila Corbul nu a iertat niciodata comunistilor moartea tatalui sau. Autorul isi aminteste cu amaraciune ca nu i-a fost permis sa-si viziteze parintele si "tot ce a ramas de pe urma unui om care se bucura de mare incredere si faima au fost: o haina, o pereche de bocanci si o sapca...".
La randul sau, Vintila Corbul a fost, in al 2-lea Razboi Mondial, locotenent de artilerie antiaeriana si, ulterior, pilotul comandantului fortelor aeriene romane.
Tatal sau adoptiv s-a sinucis in inchisoare refuzand hrana, ironic, cu cateva luni inainte ca Nicolae Ceausescu, nou-venit la putere, sa elibereze majoritatea detinutilor politici. Vintila Corbul nu a iertat niciodata comunistilor moartea tatalui sau. Autorul isi aminteste cu amaraciune ca nu i-a fost permis sa-si viziteze parintele si "tot ce a ramas de pe urma unui om care se bucura de mare incredere si faima au fost: o haina, o pereche de bocanci si o sapca...".
La randul sau, Vintila Corbul a fost, in al 2-lea Razboi Mondial, locotenent de artilerie antiaeriana si, ulterior, pilotul comandantului fortelor aeriene romane.
- GenresFiction
883 pages, Hardcover
First published January 1, 2007
About the author
Vintilă Corbul
43 books69 followersVintilă Corbul s-a născut la 26 mai 1916 în București și provine dintr-o familie foarte bogată. Sofia, mama acestuia, deținea acțiuni la diverse bănci și studiouri de film americane, motiv pentru care vizitele în Statele Unite ale Americii erau experiențe curente. Constantin Popescu Corbul, tatăl adoptiv al autorului, provine dintr-o mică, dar înstărită familie boierească; deținea multe proprietăți în București și în țară, podgorie la Drăgășani și chiar un grajd cu cai de curse. Lui Vintilă Corbul i s-a sugerat de către părinți că tatăl său vitreg este de fapt tatăl natural. C.P. Corbul s-a căsătorit cu Sofia, mama lui Vintilă, după divorțul acesteia de Mihail Economu, și i-a adoptat imediat copilul. Astfel se explică numele complet al autorului: Vintilă Dumitru Economu Popescu Corbul.
Deși visa să devină ambasador, la îndemnul părinților, Vintilă Corbul urmează cursurile Facultății de Drept și devine magistrat. În paralel, pentru a-și alimenta propria pasiune, urmează Facultatea de Litere și Filozofie - secția Istorie. La doar 23 de ani, imediat după absolvirea facultății, Vintilă Corbul se angajează judecător.
Fiind un "răzvrătit", se căsătorește cu Ana Stoenescu, fata unui simplu muncitor.
Vintilă Corbul a fost, în al II-lea Război Mondial, locotenent de artilerie antiaeriană și, ulterior, pilotul comandantului forțelor aeriene române.
După război, toate proprietățile familiei sunt confiscate. Vintilă Corbul și familia sa sunt evacuați și forțați să locuiască în bucătăria unui imobil șubrezit, într-una din cele patru camere locuite de patru familii. Diplomele sale nu mai sunt „valabile”; este exclus din magistratură din cauza originii sale burgheze și a arestării tatălui său de către comuniști. Ocupă un post de bibliotecar, la o bibliotecă de cartier, dar este dat afară din aceleași motive, după numai 6 luni. Vintilă Corbul, licențiat în istorie și magistrat, ajunge muncitor necalificat și, ulterior, inginer la ICAB (Întreprinderea Canal și Apă București), unde lucrează aproape 15 ani. La scurt, timp Ana Stoenescu divorțează și fuge cu un evreu bogat, în Los Angeles.
Câțiva ani mai târziu se căsătorește cu Ioana Sân-Giorgiu, fiica scriitorului legionar Ion Sân-Giorgiu, ce fusese judecat și condamnat la moarte de regimul comunist. Ioana Sân-Giorgiu a fost dată afară de la Conservatorul de Arte Dramatice și se vede obligată să se angajeze muncitoare necalificată într-o fabrică de cuțite. Pentru a-și completa modestul venit, tânăra familie începe să traducă opere literare din limbile franceză și engleză.
Din cauza condițiilor grele de muncă, Vintilă Corbul se îmbolnăvește de tuberculoză oculară, intră în concediu medical și rămâne acasă. În perioada de aproape 2 ani în care își tratează boala, începe din nou să scrie la aproape 30 de ani de la apariția ultimului său roman. Idolii de aur - Dinastia Sunderland -Beauclair (3 volume) dă startul succeselor, cartea fiind editată mai târziu în franceză și poloneză. Din acel moment nu a mai fost nevoit să se angajeze.
În timp ce scria Căderea Constantinopolelui, cartea ce îl va lansa definitiv, Vintilă Corbul primește o lovitură foarte puternică. Ioana moare răpusă de cancer la numai 35 de ani, iar autorul este marcat definitiv și nu se mai căsătorește niciodată.
Vintilă Corbul a părăsit ilegal România în 1979, în plină glorie, împreună cu Eugen Burada.
S-au mutat într-un mic orășel lângă Paris, iar Vintilă Corbul a locuit până la moarte în același loc în care s-a stabilit. Multe dintre titlurile sale au fost editate în franceză, poloneză, rusă, arabă.
Deși visa să devină ambasador, la îndemnul părinților, Vintilă Corbul urmează cursurile Facultății de Drept și devine magistrat. În paralel, pentru a-și alimenta propria pasiune, urmează Facultatea de Litere și Filozofie - secția Istorie. La doar 23 de ani, imediat după absolvirea facultății, Vintilă Corbul se angajează judecător.
Fiind un "răzvrătit", se căsătorește cu Ana Stoenescu, fata unui simplu muncitor.
Vintilă Corbul a fost, în al II-lea Război Mondial, locotenent de artilerie antiaeriană și, ulterior, pilotul comandantului forțelor aeriene române.
După război, toate proprietățile familiei sunt confiscate. Vintilă Corbul și familia sa sunt evacuați și forțați să locuiască în bucătăria unui imobil șubrezit, într-una din cele patru camere locuite de patru familii. Diplomele sale nu mai sunt „valabile”; este exclus din magistratură din cauza originii sale burgheze și a arestării tatălui său de către comuniști. Ocupă un post de bibliotecar, la o bibliotecă de cartier, dar este dat afară din aceleași motive, după numai 6 luni. Vintilă Corbul, licențiat în istorie și magistrat, ajunge muncitor necalificat și, ulterior, inginer la ICAB (Întreprinderea Canal și Apă București), unde lucrează aproape 15 ani. La scurt, timp Ana Stoenescu divorțează și fuge cu un evreu bogat, în Los Angeles.
Câțiva ani mai târziu se căsătorește cu Ioana Sân-Giorgiu, fiica scriitorului legionar Ion Sân-Giorgiu, ce fusese judecat și condamnat la moarte de regimul comunist. Ioana Sân-Giorgiu a fost dată afară de la Conservatorul de Arte Dramatice și se vede obligată să se angajeze muncitoare necalificată într-o fabrică de cuțite. Pentru a-și completa modestul venit, tânăra familie începe să traducă opere literare din limbile franceză și engleză.
Din cauza condițiilor grele de muncă, Vintilă Corbul se îmbolnăvește de tuberculoză oculară, intră în concediu medical și rămâne acasă. În perioada de aproape 2 ani în care își tratează boala, începe din nou să scrie la aproape 30 de ani de la apariția ultimului său roman. Idolii de aur - Dinastia Sunderland -Beauclair (3 volume) dă startul succeselor, cartea fiind editată mai târziu în franceză și poloneză. Din acel moment nu a mai fost nevoit să se angajeze.
În timp ce scria Căderea Constantinopolelui, cartea ce îl va lansa definitiv, Vintilă Corbul primește o lovitură foarte puternică. Ioana moare răpusă de cancer la numai 35 de ani, iar autorul este marcat definitiv și nu se mai căsătorește niciodată.
Vintilă Corbul a părăsit ilegal România în 1979, în plină glorie, împreună cu Eugen Burada.
S-au mutat într-un mic orășel lângă Paris, iar Vintilă Corbul a locuit până la moarte în același loc în care s-a stabilit. Multe dintre titlurile sale au fost editate în franceză, poloneză, rusă, arabă.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 of 1 review
August 23, 2021
― Excelenţa-sa Reichsmarschallul Hermann Göring vă aşteaptă.
Glasul marţial al ofiţerului de ordonanţă m-a trezit din gânduri. Am zdrobit vârful aprins al ţigării în scrumiera de cristal şi m-am ridicat din fotoliu.
În faţa mea se afla o oglindă înaltă, cu o somptuoasă ramă aurită, care mi-a reflectat imaginea. Mi-am îndreptat instinctiv tunica. Uniforma mea de campanie distona cu eleganţa calmă a salonului „Louis XVI”, în care aşteptasem spre a fi primit de Reichsmarschall. Ochii uşor încercănaţi mi-au amintit de nopţile de veghe din ultima săptămână. Parcă şi tâmplele îmi încărunţiseră mai mult. Peste un an, doi, am să arăt ca un om bătrân… Câte nu se pot însă întâmpla într-un an, doi… Războiul m-a învăţat să trăiesc în prezent şi să-mi frunzăresc din când în când amintirile… La ziua de mâine aproape că nu cutez să mă mai gândesc.
Am surprins privirile ofiţerului de ordonanţă întârziind asupra crucii de fier cu frunze de stejar şi briliante, pe care o purtam la gât. Câte invidii, câtă ură nu mi-au atras aceste briliante conferite de Führer într-un moment de euforie provocată de victoriile mele aeriene. Victorii tot atât de inutile ca şi faptele de arme ale camarazilor mei…
Ofiţerul de ordonanţă s-a răsucit pe călcâie, a deschis uşile duble şi a intrat în biroul Reichsmarschallului. Cu glasul lui aspru, sacadat, de ostaş bine dresat, m-a anunţat cu emfază:
― Excelenţa-sa generalul de aviaţie principe Eugen von Altenburg-Delmond.
Am aspirat adânc aerul. O ciudată bătaie de inimă îmi îngreuna respiraţia. Mi se zbătea parcă în piept o pasăre captivă. Nu era de vină emoţia… De multă vreme nu mai încercam nicio emoţie în preajma stăpânilor celui de-al treilea Reich.
Când am călcat pe parchetul de stejar, cu riguroase figuri geometrice, am avut senzaţia că zgomotul paşilor mei trezeşte umbrele ascunse prin ungherele salonului. Umbre care se ridicau fluturând din aripi nevăzute, spre a mă învălui şi pe mine, şi pe ofiţerul de ordonanţă, şi pe Reichsmarschallul care mă aştepta în cabinetul său de lucru.
Hermann Göring stătea la o masă lungă, „Louis XVI”, de o rafinată eleganţă, în ton cu coloanele de marmură corintice, care accentuau splendoarea clasicizantă a încăperii. A ridicat privirile de deasupra hârtiilor care aşteptau a fi rezolvate şi mi-a zâmbit. Zâmbetul voia să pară vesel, reconfortant. Nu reuşea însă decât să-i crispeze gura într-o schimă grotescă. Şi Reichsmarschallul avea ochii încercănaţi. Obrajii de un rozaliu palid, bolnăvicios, atârnau flasc, ca şi guşa revărsată peste gulerul cu broderii de aur. Uniforma încărcată de fireturi îi dădea înfăţişarea unui general de operetă.
Glasul marţial al ofiţerului de ordonanţă m-a trezit din gânduri. Am zdrobit vârful aprins al ţigării în scrumiera de cristal şi m-am ridicat din fotoliu.
În faţa mea se afla o oglindă înaltă, cu o somptuoasă ramă aurită, care mi-a reflectat imaginea. Mi-am îndreptat instinctiv tunica. Uniforma mea de campanie distona cu eleganţa calmă a salonului „Louis XVI”, în care aşteptasem spre a fi primit de Reichsmarschall. Ochii uşor încercănaţi mi-au amintit de nopţile de veghe din ultima săptămână. Parcă şi tâmplele îmi încărunţiseră mai mult. Peste un an, doi, am să arăt ca un om bătrân… Câte nu se pot însă întâmpla într-un an, doi… Războiul m-a învăţat să trăiesc în prezent şi să-mi frunzăresc din când în când amintirile… La ziua de mâine aproape că nu cutez să mă mai gândesc.
Am surprins privirile ofiţerului de ordonanţă întârziind asupra crucii de fier cu frunze de stejar şi briliante, pe care o purtam la gât. Câte invidii, câtă ură nu mi-au atras aceste briliante conferite de Führer într-un moment de euforie provocată de victoriile mele aeriene. Victorii tot atât de inutile ca şi faptele de arme ale camarazilor mei…
Ofiţerul de ordonanţă s-a răsucit pe călcâie, a deschis uşile duble şi a intrat în biroul Reichsmarschallului. Cu glasul lui aspru, sacadat, de ostaş bine dresat, m-a anunţat cu emfază:
― Excelenţa-sa generalul de aviaţie principe Eugen von Altenburg-Delmond.
Am aspirat adânc aerul. O ciudată bătaie de inimă îmi îngreuna respiraţia. Mi se zbătea parcă în piept o pasăre captivă. Nu era de vină emoţia… De multă vreme nu mai încercam nicio emoţie în preajma stăpânilor celui de-al treilea Reich.
Când am călcat pe parchetul de stejar, cu riguroase figuri geometrice, am avut senzaţia că zgomotul paşilor mei trezeşte umbrele ascunse prin ungherele salonului. Umbre care se ridicau fluturând din aripi nevăzute, spre a mă învălui şi pe mine, şi pe ofiţerul de ordonanţă, şi pe Reichsmarschallul care mă aştepta în cabinetul său de lucru.
Hermann Göring stătea la o masă lungă, „Louis XVI”, de o rafinată eleganţă, în ton cu coloanele de marmură corintice, care accentuau splendoarea clasicizantă a încăperii. A ridicat privirile de deasupra hârtiilor care aşteptau a fi rezolvate şi mi-a zâmbit. Zâmbetul voia să pară vesel, reconfortant. Nu reuşea însă decât să-i crispeze gura într-o schimă grotescă. Şi Reichsmarschallul avea ochii încercănaţi. Obrajii de un rozaliu palid, bolnăvicios, atârnau flasc, ca şi guşa revărsată peste gulerul cu broderii de aur. Uniforma încărcată de fireturi îi dădea înfăţişarea unui general de operetă.
Displaying 1 of 1 review