What do you think?
Rate this book
Trilogia exilului #1
Dio è nato in esilio
L'esilio sul Ponto Eusino, l'attuale Mar Nero, nella terra dei Geti - allora irreale confine dell'estremo oriente del nascente impero romano - fu per Publio Ovidio Nasone la più feroce delle condanne che l'augusto Ottaviano, imperator indiscusso di Roma caput mundi, potesse infliggergli. E Ovidio, con Virgilio, Lucano e Lucrezio era una delle voci eccelse della lirica, oltre che latina, universale. In lui, l'intera tradizione poetica che si dipartiva dai miti greci, si era condensata in capolavori immortali come Le Metamorfosi, I Fasti, L'arte dell'amore. Un'intera mitologia sarebbe nata dalle sue opere, da Eco e Narciso ad Amore e Psiche a Cadmo e Armonia, condizionando anche il nostro attuale lessico.
Tuttavia, per ragioni poco chiare, e biecamente moralistiche, Augusto esiliò Ovidio su un pianeta ostile e sconosciuto. E su quel pianeta il poeta visse il resto della sua vita: nelle memorie imperiture della sua giovinezza, nell'odio pietoso per il Divo Ottaviano, nel confronto con genti, anime e terre che gli parevano altrettanto selvagge quanto fascinose, nella scoperta e nell'attesa di un dio nuovo e sconvolgente, morto crocifisso in una deserta provincia del sud.
Queste sono le sue estreme memorie.
Edito per la prima volta in Italia nel 1961, e riproposto oltre 30 anni fa da un editore minore, Dio è nato in esilio, se intelligentemente supportato, potrebbe raggiungere e interessare tutti quei lettori che hanno profondamente amato Memorie di Adriano di Marguerite Yourcenar, libro attualmente attorno al milione di copie vendute. L'argomento e il periodo che tratta è quasi lo stesso, anche se queste sono le ultime memorie di un poeta invece di quelle di un imperatore.
Crediamo che la riproposta di una tale opera, sconosciuta a una o due generazioni, possa finalmente far giustizia dell'ostracismo a cui - solo per ragioni ideologiche - l'autore fu, nei decenni scorsi, sottoposto.
Tuttavia, per ragioni poco chiare, e biecamente moralistiche, Augusto esiliò Ovidio su un pianeta ostile e sconosciuto. E su quel pianeta il poeta visse il resto della sua vita: nelle memorie imperiture della sua giovinezza, nell'odio pietoso per il Divo Ottaviano, nel confronto con genti, anime e terre che gli parevano altrettanto selvagge quanto fascinose, nella scoperta e nell'attesa di un dio nuovo e sconvolgente, morto crocifisso in una deserta provincia del sud.
Queste sono le sue estreme memorie.
Edito per la prima volta in Italia nel 1961, e riproposto oltre 30 anni fa da un editore minore, Dio è nato in esilio, se intelligentemente supportato, potrebbe raggiungere e interessare tutti quei lettori che hanno profondamente amato Memorie di Adriano di Marguerite Yourcenar, libro attualmente attorno al milione di copie vendute. L'argomento e il periodo che tratta è quasi lo stesso, anche se queste sono le ultime memorie di un poeta invece di quelle di un imperatore.
Crediamo che la riproposta di una tale opera, sconosciuta a una o due generazioni, possa finalmente far giustizia dell'ostracismo a cui - solo per ragioni ideologiche - l'autore fu, nei decenni scorsi, sottoposto.
230 pages, Paperback
First published January 1, 1960
17 people are currently reading
482 people want to read
About the author
Vintilă Horia
53 books17 followers Diplomat, eseist, filozof, jurnalist, pedagog, poet și romancier.
A studiat la Facultatea de Drept, în paralel cu cea de Litere și Filozofie.
A scris în special în limbile română și franceză, cunoscând consacrarea internațională după exilul său.
A studiat la Facultatea de Drept, în paralel cu cea de Litere și Filozofie.
A scris în special în limbile română și franceză, cunoscând consacrarea internațională după exilul său.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 30 reviews
April 24, 2020
Ar fi fost o carte bine scrisă, o poveste frumoasă, dar am cedat la pagina 128 din cauza intoxicației masive cu daco-geto-filie. Ca să nu zic -patie. Este o meditație melancolică despre suferință și revelația Divinității în singurătate și exil. În anul 9 d.Hr, poetul Ovidius Naso este exilat de Împăratul Augustus în orașul Tomis de la Pontul Euxin. Cartea este construită ca un jurnal apocrif al poetului pe parcursul celor 8 ani de exil în friguroasele ținuturi litorale, unde, de altfel, și-a găsit sfârșitul.
"E o limbă facută pentru poezie, căci, dacă pare aspră și barbară la primul contact, vorbită în barbă de locuitorii țării, ea capătă o altă înfățișare când e scrisă. (...) Sunt de asemenea tentat să traduc Georgicele în getă, căci limba asta e făcută pentru a descrie farmecele naturii, iar cuvintele au adesea rezonanța fenomenelor pe care le întruchipează" - doar un exemplu de delir getopat despre o limbă despre a cărei vorbire și, mai ales, scriere informațiile autentice tind spre zero.
Nu scăpăm nici de glorificarea lui Zamolxis, o zeitate despre care, la fel, datele sunt neconcludente sau de-a dreptul inventate. Și nici de aberațiile despre unirea tuturor dacilor într-un regat cu o limbă unitară, cu secole înainte ca ideea de stat național să încolțească în mintea cuiva.
Vintilă Horia se dovedește, astfel, adeptul teoriilor dacofile fantasmagorice ale lui Nicolae Densușianu și ale altor dacopați ante și interbelici, care căutau în daci origini mai nobile decât cele latine.
Laureată cu Premiul Goncourt în 1960, cartea a dobândit o nefericită notorietate în urma unui scandal despre a cărui desfășurare puteți citi la finalul acestei ediții. Nu mă pot pronunța despre adevărul acuzațiilor de simpatizant legionar aduse autorului, dar observ și sancționez bazaconiile dacofile. Puah!
A! Încă ceva! Dialogurile sună nefiresc de modern. Termeni ca "fericită", "ridicol" puși în gura unor țărani geți și filozofări, tot cu ei, pe teme de pace universală și istorie a Imperiului Roman, precum și scrierea de poeme de amor în limba getă în secolul I...hmmm, sunt eu cârcotașă sau chiar sună aiurea?
De parcă toate acestea nu erau de ajuns, o sclavă getă pe nume...Geta îi cântă duios lui Ovidiu..."Miorița"!
Nu am renunțat pe loc la lectură, am mai rezistat vreo 30 de pagini doar din curiozitatea masochistă de a vedea până unde ajunge această patologie. Am cedat în timpul călătoriei spre Muntele Kogaion, după discuțiile docte purtate cu daco-geți despre politica militară imperialistă a romanilor, pacifismul dacilor și resemnarea lor în fața morții. Urma apologia lui Zamolxis și anunțarea creștinării cu 4-5 secole înainte de a se întâmpla. Mă duc să storc o lămâie! 🤮
"E o limbă facută pentru poezie, căci, dacă pare aspră și barbară la primul contact, vorbită în barbă de locuitorii țării, ea capătă o altă înfățișare când e scrisă. (...) Sunt de asemenea tentat să traduc Georgicele în getă, căci limba asta e făcută pentru a descrie farmecele naturii, iar cuvintele au adesea rezonanța fenomenelor pe care le întruchipează" - doar un exemplu de delir getopat despre o limbă despre a cărei vorbire și, mai ales, scriere informațiile autentice tind spre zero.
Nu scăpăm nici de glorificarea lui Zamolxis, o zeitate despre care, la fel, datele sunt neconcludente sau de-a dreptul inventate. Și nici de aberațiile despre unirea tuturor dacilor într-un regat cu o limbă unitară, cu secole înainte ca ideea de stat național să încolțească în mintea cuiva.
Vintilă Horia se dovedește, astfel, adeptul teoriilor dacofile fantasmagorice ale lui Nicolae Densușianu și ale altor dacopați ante și interbelici, care căutau în daci origini mai nobile decât cele latine.
Laureată cu Premiul Goncourt în 1960, cartea a dobândit o nefericită notorietate în urma unui scandal despre a cărui desfășurare puteți citi la finalul acestei ediții. Nu mă pot pronunța despre adevărul acuzațiilor de simpatizant legionar aduse autorului, dar observ și sancționez bazaconiile dacofile. Puah!
A! Încă ceva! Dialogurile sună nefiresc de modern. Termeni ca "fericită", "ridicol" puși în gura unor țărani geți și filozofări, tot cu ei, pe teme de pace universală și istorie a Imperiului Roman, precum și scrierea de poeme de amor în limba getă în secolul I...hmmm, sunt eu cârcotașă sau chiar sună aiurea?
De parcă toate acestea nu erau de ajuns, o sclavă getă pe nume...Geta îi cântă duios lui Ovidiu..."Miorița"!
Nu am renunțat pe loc la lectură, am mai rezistat vreo 30 de pagini doar din curiozitatea masochistă de a vedea până unde ajunge această patologie. Am cedat în timpul călătoriei spre Muntele Kogaion, după discuțiile docte purtate cu daco-geți despre politica militară imperialistă a romanilor, pacifismul dacilor și resemnarea lor în fața morții. Urma apologia lui Zamolxis și anunțarea creștinării cu 4-5 secole înainte de a se întâmpla. Mă duc să storc o lămâie! 🤮
February 2, 2014
«Vivere di ricordi, come faccio in questo periodo dell'anno, è un privarsi della vita, è un consumare le proprie riserve, invece di impegnarsi in nuovi fatti o imprese. Gli eroi invecchiano tardissimo, perché non smettono mai di darsi da fare, di creare avvenimenti. La loro vecchiaia è breve ed essi crollano di colpo, sotto il peso dei ricordi.»
Giunto al termine della quinta rilettura in 35 anni di questo romanzo bellissimo, continuo a non sapermi esprimere in maniera adatta, su di esso. Ne possiedo due copie affinché una, la più antica, quella che da sempre utilizzo per la lettura, non mi abbandoni mai più.
Giunto al termine della quinta rilettura in 35 anni di questo romanzo bellissimo, continuo a non sapermi esprimere in maniera adatta, su di esso. Ne possiedo due copie affinché una, la più antica, quella che da sempre utilizzo per la lettura, non mi abbandoni mai più.
December 17, 2019
Dumnezeu s-a născut în exil se încadrează în categoria romanului-jurnal deoarece conține întâmplări și trăiri ale poetului Ovidiu exilat la Tomis. Pe lângă tema exilului, remarcăm tema regăsirii de sine și a autorevelației, deoarece poetul se autoanalizează pe parcursul celor opt ani de exil. El se dezice de viața sa plină de plăceri de la Roma, de zeii vicioși, pe care îi cântase în Metamorfoze și începe să devină o persoană spirituală cu ajutorul prietenilor săi daci, a călătoriilor în Dacia și a relatărilor medicului Theodor despre Nașterea Mântuitorului.
Scrierea prezintă un puternic caracter filosofico-religios prin analogiile dintre cultul dacilor pentru zeul Zamolxe și credința în Iisus, mai mult anticipată și sugerată decât prezentată ca atare. Alte teme importante sunt libertatea și iubirea spirituală, pe care Ovidiu începe să le cunoască pe parcursul exilului său, după întâlnirea cu Mucaporus, un dezertor roman care își găsise libertatea în viața umilă de pescar din Dacia și după apropierea de Dochia, a cărei prezență a făcut să încolțească în poet o iubire spirituală și platonică.
Romanul este împărțit în opt capitole care corespund celor opt ani petrecuți de poet în exil. Ovidiu a fost exilat la Tomis, pe malurile Pontului Euxin, la granița de Răsărit a Imperiului Roman din ordinul Împăratului Augustus, deoarece acesta considera că poetul, prin tratatul erotico-didactic Ars amandi/Arta iubirii a corupt tineretul roman, în special pe femeile măritate (inclusiv pe Iulia, fiica împăratului). Ajuns într-un tărâm izolat, lipsit de civilizație și mai tot timpul amenințat de invaziile sarmaților, Ovidiu se simte claustrat, damnat și nedreptățit de către Augustus, stăruind mereu prin intermediul scrisorilor să fie absolvit de pedeapsă sau să fie trimis în Grecia.
În primii ani de exil, poetul suportă cu greu iernile, care îl silesc să hiberneze atât fizic cât și spiritual. Astfel, el își aduce aminte de Iulia și de Augustus, de fostele sale iubite de la Roma, de anii săi de studii de la Atena, de scrierile sale, iar mai târziu de copilăria sa de la Sulmona. Cu timpul, Ovidiu începe să se obișnuiască cu situația sa de surghiunit și se împrietenește cu localnicii: servitoarea Dochia, centurionul Honorius care avea rolul de a-l păzi pe poet, cârciumarul Herimon, pescarul Mucaporus, dacul Scoris, medicul grec Theodor și pe țăranul Comozous.
Deși Ovidiu nu era interesat de latura spirituală a existenței, credința dacilor într-un zeu unic, Zamolxe, și faptul că nu le era frică de moarte l-a fascinat pe poet, care a început să își pună întrebări referitoare la viața veșnică, mai ales după visul său revelator din barca lui Mucaporus și a început să își dorească să viziteze muntele sfânt al dacilor – Kogaionon. Prin cultul lui Zamolxe, Ovidiu anticipează nașterea religiei creștine, care se bazează pe Bine, Adevăr, viața veșnică și Mântuirea sufletelor. Convingerile poetului sunt întărite de povestea Nașterii Domnului, la care a fost martor medicul Theodor. Relatările sale îi dau și mai multă speranță lui Ovidiu, care se regăsește în religia iubirii. Iar despre ultimul an al vieții lui Ovidiu vă invit să citiți singuri.
Diferența majoră dintre poetul latin și personajul creat de Vintilă Horia este aceea că protagonistul romanului Dumnezeu s-a născut în exil se îndepărtează de zei, considerându-i cruzi și poate chiar inexistenți, și începe treptat să evolueze spiritual prin intermediul unor vise și călătorii revelatorii precum: visul din barca lui Mucaporus, în care Ovidiu vede o umbră de lumină, călătoria la Poiana Mărului (unde întâlnește un preot dac, care îi aduce pace și liniște interioară), iar povestea lui Theodor despre Nașterea lui Mesia îl impresionează pe Ovidiu, care se adaptase spiritului monoteist al geto-dacilor. El își imagina ținutul dacilor ca pe un centru al noii religii, iar Roma era sortită decăderii din cauza zeilor mincinoși și a plăcerilor efemere. „Fastele în care am cântat gloria Romei, viața ei veșnică, nu vor avea decât valoarea unei năluciri fugare, lăsate, ca o urmă abia vizibilă, de o umbră sleită de puteri și solitară (...) Operele mele nu vor trăi mai mult decât mine, afară doar dacă oamenii vor mai păstra, în viitor, după ce adevărul le va fi fost cunoscut, viciul plăcut și inutil al curiozității.” (p. 157)
Prin tema exilului se realizează împăcarea sufletească a poetului cu sine însuși. Prin folosirea simbolurilor creștine se realizează autocunoașterea și eliberarea de trecut. Tomisul, din locul suferinței, devine centrul unei lumi spirituale, confirmată de nașterea unei religii a iubirii și a speranței în viața eternă. „Pământurile pe care le stăpânesc Geții sunt întinse. Aceste întinderi cunosc nădejdea și a vieții viitoare ca și puterea Dumnezeului unic. (...) Augustus m-a exilat ca să mă facă să sufăr și am suferit. Dar știu acum că Roma, această Romă care era, la începutul suferințelor mele, oglinda tuturor gândurilor, nu se află la răscrucea tuturor drumurilor de pe acest pământ, ci altundeva, la capătul unui altfel de drum. Și mai știu că Dumnezeu s’a născut, și El, în exil.” (p. 163)
Romanul lui Vintilă Horia are caracter filosofico-religios fără a fi îmbibat de dogme, ci doar sugerează anumite idei și tradiții care ne aparțin, iar anticiparea Nașterii Domnului și a apariției creștinismului pătrunde treptat, fie sub forma credinței în Zamolxe, fie prin dorința venirii unui zeu care să instaureze ordinea, pacea și să Îi învețe pe oameni să iubească. Pe lângă referințele livrești la operele lui Ovidiu – Ars Amandi, Metamorfoze, Medea, Triste – regăsim două dintre miturile care stau la baza poporului român: Miorița, un cântec pe care Ovidiu îl aude de la o tânără dacă, numită simbolic Geta, iar cel de-al doilea este mitul nașterii poporului român, deși aici apar Dochia și Honorius, iar despre formarea limbii române naratorul spune că este un amestec de cuvinte dace și latine, vorbită de copii ca o limbă secretă. Așa cum probabil intuiți, autorul demontează miturile și istoria, pentru a le reclădi într-o manieră surprinzătoare care dă și farmecul acestui roman modern cu aer postmodern doar datorită acestui procedeu laborios.
Dacă tot l-am menționat mai sus pe narator, el este prezent prin vocea lui Ovidiu, care ne ghidează de-a lungul romanului și ne lasă să aruncăm o privire și peste scrisorile lui pline de disperare și de stăruință adresate împăratului Augustus, lui Tiberius și Fabiei, soția poetului. Frazele au un lirism deosebit, mai ales în descrierea naturii. Lipsa pluriperspectivismului nu este deranjantă deoarece poetul, prin vorbele sale alese, pare să îl convingă și pe cel mai sceptic cititor că tot ceea ce relatează este adevărat.
De ce merită citit romanul Dumnezeu s-a născut în exil? În primul rând este o carte mai puțin cunoscută în România din cauza perioadei istorice urâte numită sovietizarea României sau comunismul – care l-a forțat pe Vintilă Horia să nu își mai vadă țara mult iubită până la căderea regimului. Apoi, acest roman a făcut senzație în străinătate, mai ales în Franța anilor `60, iar în al treilea rând, exilul – forțat sau asumat – încă este o problemă curentă. Este vorba aici despre oamenii care se refugiază în alte țări pentru a se salva din calea războaielor, fie despre cei care și-ar dori să se întoarcă acasă, însă nu o pot face din considerente financiare, astfel fiind prinși între două lumi ca poetul Ovidiu.
http://elitere.ro/dumnezeu-s-a-nascut...
Scrierea prezintă un puternic caracter filosofico-religios prin analogiile dintre cultul dacilor pentru zeul Zamolxe și credința în Iisus, mai mult anticipată și sugerată decât prezentată ca atare. Alte teme importante sunt libertatea și iubirea spirituală, pe care Ovidiu începe să le cunoască pe parcursul exilului său, după întâlnirea cu Mucaporus, un dezertor roman care își găsise libertatea în viața umilă de pescar din Dacia și după apropierea de Dochia, a cărei prezență a făcut să încolțească în poet o iubire spirituală și platonică.
Romanul este împărțit în opt capitole care corespund celor opt ani petrecuți de poet în exil. Ovidiu a fost exilat la Tomis, pe malurile Pontului Euxin, la granița de Răsărit a Imperiului Roman din ordinul Împăratului Augustus, deoarece acesta considera că poetul, prin tratatul erotico-didactic Ars amandi/Arta iubirii a corupt tineretul roman, în special pe femeile măritate (inclusiv pe Iulia, fiica împăratului). Ajuns într-un tărâm izolat, lipsit de civilizație și mai tot timpul amenințat de invaziile sarmaților, Ovidiu se simte claustrat, damnat și nedreptățit de către Augustus, stăruind mereu prin intermediul scrisorilor să fie absolvit de pedeapsă sau să fie trimis în Grecia.
În primii ani de exil, poetul suportă cu greu iernile, care îl silesc să hiberneze atât fizic cât și spiritual. Astfel, el își aduce aminte de Iulia și de Augustus, de fostele sale iubite de la Roma, de anii săi de studii de la Atena, de scrierile sale, iar mai târziu de copilăria sa de la Sulmona. Cu timpul, Ovidiu începe să se obișnuiască cu situația sa de surghiunit și se împrietenește cu localnicii: servitoarea Dochia, centurionul Honorius care avea rolul de a-l păzi pe poet, cârciumarul Herimon, pescarul Mucaporus, dacul Scoris, medicul grec Theodor și pe țăranul Comozous.
Deși Ovidiu nu era interesat de latura spirituală a existenței, credința dacilor într-un zeu unic, Zamolxe, și faptul că nu le era frică de moarte l-a fascinat pe poet, care a început să își pună întrebări referitoare la viața veșnică, mai ales după visul său revelator din barca lui Mucaporus și a început să își dorească să viziteze muntele sfânt al dacilor – Kogaionon. Prin cultul lui Zamolxe, Ovidiu anticipează nașterea religiei creștine, care se bazează pe Bine, Adevăr, viața veșnică și Mântuirea sufletelor. Convingerile poetului sunt întărite de povestea Nașterii Domnului, la care a fost martor medicul Theodor. Relatările sale îi dau și mai multă speranță lui Ovidiu, care se regăsește în religia iubirii. Iar despre ultimul an al vieții lui Ovidiu vă invit să citiți singuri.
Diferența majoră dintre poetul latin și personajul creat de Vintilă Horia este aceea că protagonistul romanului Dumnezeu s-a născut în exil se îndepărtează de zei, considerându-i cruzi și poate chiar inexistenți, și începe treptat să evolueze spiritual prin intermediul unor vise și călătorii revelatorii precum: visul din barca lui Mucaporus, în care Ovidiu vede o umbră de lumină, călătoria la Poiana Mărului (unde întâlnește un preot dac, care îi aduce pace și liniște interioară), iar povestea lui Theodor despre Nașterea lui Mesia îl impresionează pe Ovidiu, care se adaptase spiritului monoteist al geto-dacilor. El își imagina ținutul dacilor ca pe un centru al noii religii, iar Roma era sortită decăderii din cauza zeilor mincinoși și a plăcerilor efemere. „Fastele în care am cântat gloria Romei, viața ei veșnică, nu vor avea decât valoarea unei năluciri fugare, lăsate, ca o urmă abia vizibilă, de o umbră sleită de puteri și solitară (...) Operele mele nu vor trăi mai mult decât mine, afară doar dacă oamenii vor mai păstra, în viitor, după ce adevărul le va fi fost cunoscut, viciul plăcut și inutil al curiozității.” (p. 157)
Prin tema exilului se realizează împăcarea sufletească a poetului cu sine însuși. Prin folosirea simbolurilor creștine se realizează autocunoașterea și eliberarea de trecut. Tomisul, din locul suferinței, devine centrul unei lumi spirituale, confirmată de nașterea unei religii a iubirii și a speranței în viața eternă. „Pământurile pe care le stăpânesc Geții sunt întinse. Aceste întinderi cunosc nădejdea și a vieții viitoare ca și puterea Dumnezeului unic. (...) Augustus m-a exilat ca să mă facă să sufăr și am suferit. Dar știu acum că Roma, această Romă care era, la începutul suferințelor mele, oglinda tuturor gândurilor, nu se află la răscrucea tuturor drumurilor de pe acest pământ, ci altundeva, la capătul unui altfel de drum. Și mai știu că Dumnezeu s’a născut, și El, în exil.” (p. 163)
Romanul lui Vintilă Horia are caracter filosofico-religios fără a fi îmbibat de dogme, ci doar sugerează anumite idei și tradiții care ne aparțin, iar anticiparea Nașterii Domnului și a apariției creștinismului pătrunde treptat, fie sub forma credinței în Zamolxe, fie prin dorința venirii unui zeu care să instaureze ordinea, pacea și să Îi învețe pe oameni să iubească. Pe lângă referințele livrești la operele lui Ovidiu – Ars Amandi, Metamorfoze, Medea, Triste – regăsim două dintre miturile care stau la baza poporului român: Miorița, un cântec pe care Ovidiu îl aude de la o tânără dacă, numită simbolic Geta, iar cel de-al doilea este mitul nașterii poporului român, deși aici apar Dochia și Honorius, iar despre formarea limbii române naratorul spune că este un amestec de cuvinte dace și latine, vorbită de copii ca o limbă secretă. Așa cum probabil intuiți, autorul demontează miturile și istoria, pentru a le reclădi într-o manieră surprinzătoare care dă și farmecul acestui roman modern cu aer postmodern doar datorită acestui procedeu laborios.
Dacă tot l-am menționat mai sus pe narator, el este prezent prin vocea lui Ovidiu, care ne ghidează de-a lungul romanului și ne lasă să aruncăm o privire și peste scrisorile lui pline de disperare și de stăruință adresate împăratului Augustus, lui Tiberius și Fabiei, soția poetului. Frazele au un lirism deosebit, mai ales în descrierea naturii. Lipsa pluriperspectivismului nu este deranjantă deoarece poetul, prin vorbele sale alese, pare să îl convingă și pe cel mai sceptic cititor că tot ceea ce relatează este adevărat.
De ce merită citit romanul Dumnezeu s-a născut în exil? În primul rând este o carte mai puțin cunoscută în România din cauza perioadei istorice urâte numită sovietizarea României sau comunismul – care l-a forțat pe Vintilă Horia să nu își mai vadă țara mult iubită până la căderea regimului. Apoi, acest roman a făcut senzație în străinătate, mai ales în Franța anilor `60, iar în al treilea rând, exilul – forțat sau asumat – încă este o problemă curentă. Este vorba aici despre oamenii care se refugiază în alte țări pentru a se salva din calea războaielor, fie despre cei care și-ar dori să se întoarcă acasă, însă nu o pot face din considerente financiare, astfel fiind prinși între două lumi ca poetul Ovidiu.
http://elitere.ro/dumnezeu-s-a-nascut...
This entire review has been hidden because of spoilers.
February 13, 2014
"Chiudo gli occhi per vivere. Per uccidere, anche"
Con uno degli incipit più potenti e suggestivi della storia letteraria esordisce questa sorta di diario apocrifo del poeta Ovidio, condannato all'esilio dall'imperatore Augusto con l'accusa di corrompere con la sua poesia la gioventù romana.
Libro fuori del comune, di una bellezza grandiosa, ma raffinata e discreta di stampo classico; sorprendentemente calato nella individualità del personaggio e nel clima culturale della sua epoca e, al tempo stesso, attuale ed emblematico per la lucida focalizzazione degli interrogativi che si pone l'uomo nell'ansia di dare pienezza e significato alla propria vita.
Il tema dell'esilio vi è trattato nei toni ed al livello dei grandi modelli del passato - primo tra tutti Dante-, allontanati dalla patria dal potere vigente, per prevaricazione e pregiudizio.
Per Ovidio, tuttavia, il rancore per l'ingiustizia subita, il senso di solitudine, la nostalgia struggente di Roma, il dolore per lo sradicamento dal suo ambiente, dalla notorietà e dagli affetti più cari, con il passare dei mesi si stemperano a poco a poco nella presa di coscienza della fallacia di tutto ciò che in passato aveva costituito il centro della sua esistenza e la ragione della sua felicità.
Così l'esilio di Tomi, a contatto con il popolo dei Geti e le loro usanze tanto distanti da quelle romane, lungi dal ridursi ad una sostanziale condanna a morte prima di essere morto davvero, si aprirà ad orizzonti di prospettive infinite e costituirà per il poeta l'inizio di un viaggio interiore alla ricerca di una nuova frontiera di speranza, di appagamento e di libertà.
È facile ravvisare nella figura di Ovidio il travaglio dello stesso Horia nella sua esperienza di esiliato. Ma, come accade per i capolavori, questa esperienza si dilata nello spazio e nel tempo, fino a coinvolgere ogni individuo. Perché l'esilio non è una condizione esclusivamente fisica e geografica; e l'anelito ad una dimensione più profonda e spirituale della vita umana richiede, oggi come in ogni tempo, una "rinascita" che prenda le distanze dagli "idoli" e dal "nulla".
Con uno degli incipit più potenti e suggestivi della storia letteraria esordisce questa sorta di diario apocrifo del poeta Ovidio, condannato all'esilio dall'imperatore Augusto con l'accusa di corrompere con la sua poesia la gioventù romana.
Libro fuori del comune, di una bellezza grandiosa, ma raffinata e discreta di stampo classico; sorprendentemente calato nella individualità del personaggio e nel clima culturale della sua epoca e, al tempo stesso, attuale ed emblematico per la lucida focalizzazione degli interrogativi che si pone l'uomo nell'ansia di dare pienezza e significato alla propria vita.
Il tema dell'esilio vi è trattato nei toni ed al livello dei grandi modelli del passato - primo tra tutti Dante-, allontanati dalla patria dal potere vigente, per prevaricazione e pregiudizio.
Per Ovidio, tuttavia, il rancore per l'ingiustizia subita, il senso di solitudine, la nostalgia struggente di Roma, il dolore per lo sradicamento dal suo ambiente, dalla notorietà e dagli affetti più cari, con il passare dei mesi si stemperano a poco a poco nella presa di coscienza della fallacia di tutto ciò che in passato aveva costituito il centro della sua esistenza e la ragione della sua felicità.
Così l'esilio di Tomi, a contatto con il popolo dei Geti e le loro usanze tanto distanti da quelle romane, lungi dal ridursi ad una sostanziale condanna a morte prima di essere morto davvero, si aprirà ad orizzonti di prospettive infinite e costituirà per il poeta l'inizio di un viaggio interiore alla ricerca di una nuova frontiera di speranza, di appagamento e di libertà.
È facile ravvisare nella figura di Ovidio il travaglio dello stesso Horia nella sua esperienza di esiliato. Ma, come accade per i capolavori, questa esperienza si dilata nello spazio e nel tempo, fino a coinvolgere ogni individuo. Perché l'esilio non è una condizione esclusivamente fisica e geografica; e l'anelito ad una dimensione più profonda e spirituale della vita umana richiede, oggi come in ogni tempo, una "rinascita" che prenda le distanze dagli "idoli" e dal "nulla".
January 12, 2025
In this novel, Ovid is an exile on the Black Sea in Tomis. This, his journal, recounts his eight years there. We see him from his first year, where he hates the place, is resentful, and writes the "Tristia": fawning, groveling poems to Augustus, pleading for the emperor to rescind his order-- to his last year where he has found the existence of a town far from Tomis where his Dacian friends and other Romans, mostly deserters from the hard life of the army, now live and farm the land in freedom. He hopes to join them even planning to send for his wife, left behind in Rome, but Fate steps in. I liked how we see his attitude towards the land and its people gradually change from anger to one of love. He gradually and graciously accepts his situation, rising above his self-pity. We also follow his spiritual journey. Beautifully written.
Highly recommended.
Highly recommended.
December 1, 2015
I picked this one because it won the Goncourt in 1960, one of the most prestigious prizes in France, along “Prix de l’Academie” and “Femina”. It is given to the most imaginative work of the year. I have to say that I was impressed that a Romanian author (and a pretty obscure one) won it. Proust, Simone de Beauvoir, Michel Tournier, Malraux, Mondiano are just some of the previous winners...
About the book...probably if you like the Roman poet Ovid or if you’re interested in the history of the Roman Empire (or Dacia) you’ll enjoy it. A lot of research was done to make it as accurate as possible, and it’s based on historical facts. Ovid was exiled in the year 9 in the city of Tomis(now Constanta), a port of Pontus Euxinus(the Black Sea) where he lived for 8 years. The author was also in exile when he wrote it and this fact had given him an interesting point of view. It had some great moments with others maybe too pragmatic and rigid, but overall an interesting reading experience.
About the book...probably if you like the Roman poet Ovid or if you’re interested in the history of the Roman Empire (or Dacia) you’ll enjoy it. A lot of research was done to make it as accurate as possible, and it’s based on historical facts. Ovid was exiled in the year 9 in the city of Tomis(now Constanta), a port of Pontus Euxinus(the Black Sea) where he lived for 8 years. The author was also in exile when he wrote it and this fact had given him an interesting point of view. It had some great moments with others maybe too pragmatic and rigid, but overall an interesting reading experience.
January 30, 2018
Dacă după primele aproximativ 90 de pagini am crezut că am descoperit varianta romaneasca a volumului Memoriile lui Hadrian - Marguerite Yourcenar, ulterior a urmat dezastrul ... un "amalgam" dezamagitor de protocronism sau dacomanie, Miorita, romani tradatori, Zamolxis precursor al crestinismului si Kogaionul "aflat"mai sus de Ramnicu Sarat!
Pacat! Cea mai mare dezamagire din ultimii ani!
Ovidiu nu merita asa ceva!
ps. Am inteles ca a fost un scandal cu Premiul Goncourt acordat cartii, intrucat autorul fusese legionar... mai bine se scandalizau in legatura cu scriitura! Si Eliade sau Cioran au avut simpatii legionare, insa ...
Pacat! Cea mai mare dezamagire din ultimii ani!
Ovidiu nu merita asa ceva!
ps. Am inteles ca a fost un scandal cu Premiul Goncourt acordat cartii, intrucat autorul fusese legionar... mai bine se scandalizau in legatura cu scriitura! Si Eliade sau Cioran au avut simpatii legionare, insa ...
August 1, 2023
Une belle langue française, mais le reste ne m'a pas vraiment touchée. Ovide semble exister seulement pour deux raisons dans ce pseudo-roman: pour faire l'apologie des Daces et pour annoncer l'arrivée de Jésus, ici le Dieu né en exil. Pour développer la première raison l’auteur ramasse plusieurs idées de Mircea Eliade et d’autres auteurs roumains de l’entre-deux-guerres, aujourd’hui considérées démodées et/ou exagérées (par exemple, la figure religieuse de Zalmoxis). La deuxième raison est improbable, car la voix narrative est peu convaincante et sonne faux.
Pour finir, Ovide, malgré les citations de son œuvre, n’est plus le grand poète mais un simple messager des idées de l’auteur, idées qui, d’après moi, auraient sonné beaucoup plus vraies dans un essai.
Pour finir, Ovide, malgré les citations de son œuvre, n’est plus le grand poète mais un simple messager des idées de l’auteur, idées qui, d’après moi, auraient sonné beaucoup plus vraies dans un essai.
July 17, 2023
El diario ficticio de Ovidio durante sus ocho años de exilio en Tomis, hasta su muerte.
Está escrito de un modo que atrapa y hace seguir leyendo. Ovidio describe Tomis, sus cartas a Roma pidiendo que le permitan volver, la mujer dacia que cuida de él y que tiene un secreto, el romano a cargo de Tomis, que le tiene simpatía y conmiseración, soldados romanos que deciden desertar y quedarse, los comerciantes griegos, sus nuevas amantes… Poco a poco, a medida que se habitúa a su nueva vida, va descubriendo nuevas cosas que le agradan sobre los habitantes de su nuevo país, aunque siempre conserva los recuerdos y la esperanza de regresar a Roma…
Está escrito de un modo que atrapa y hace seguir leyendo. Ovidio describe Tomis, sus cartas a Roma pidiendo que le permitan volver, la mujer dacia que cuida de él y que tiene un secreto, el romano a cargo de Tomis, que le tiene simpatía y conmiseración, soldados romanos que deciden desertar y quedarse, los comerciantes griegos, sus nuevas amantes… Poco a poco, a medida que se habitúa a su nueva vida, va descubriendo nuevas cosas que le agradan sobre los habitantes de su nuevo país, aunque siempre conserva los recuerdos y la esperanza de regresar a Roma…
January 23, 2025
El libro, en forma novelada, narra la vida del poeta romano Ovidio durante su exilio en el siglo I, presentado como un diario íntimo que da cuenta de su transformación interior en los últimos años de su vida. La experiencia del destierro lo enfrenta a las realidades más crudas del imperio que lo desterró, revelándole verdades incómodas sobre sí mismo y su entorno. En su soledad, Ovidio se encuentra con los deseos más profundos de su corazón y se vuelve cada vez más consciente de la bajeza a la que puede llegar el ser humano, mientras reconoce la necesidad de apoyarse en un ser superior capaz de responder a las inquietudes más profundas del alma. En el aislamiento, sin más compañía que la suya propia, no le queda más remedio que construir una relación consigo mismo, descubriendo, como muchos de nosotros, que a menudo somos desconocidos para nuestros propios ojos.
En ese contexto de desolación personal, caos social y decadencia moral que reinan en Roma, surge una respuesta inesperada y trascendental: la salvación divina. En el momento más bajo de la humanidad, el mundo herido y manchado recibe la visita más esperada: Dios viene a redimirlo. Sin importar cuán destruido, ignorante o crudo pueda parecer el mundo, la encarnación recuerda al hombre que siempre puede esperar en la salvación. Dios eligió nacer en medio de este mundo roto, recordando que no importa cuán profunda sea la herida, siempre hay esperanza.
En ese contexto de desolación personal, caos social y decadencia moral que reinan en Roma, surge una respuesta inesperada y trascendental: la salvación divina. En el momento más bajo de la humanidad, el mundo herido y manchado recibe la visita más esperada: Dios viene a redimirlo. Sin importar cuán destruido, ignorante o crudo pueda parecer el mundo, la encarnación recuerda al hombre que siempre puede esperar en la salvación. Dios eligió nacer en medio de este mundo roto, recordando que no importa cuán profunda sea la herida, siempre hay esperanza.
July 17, 2018
شرائي لهذه الرواية قصة جميلة لازلت أتذكرها منذ شهر أبريل الماضي ، دعاني صديقي لزيارته في عمله في احدي المكتبات التي تبيع الكتب القديمة المستعملة ولكنه أكد وأصر انه توجد كتب قيمة ومميزة أيضاً ، وبالفعل أنهيت دوامي وركبت الحافلة المرقمة 1026 المتجهة الي وسط البلد حيث شارع محمد صبري ابو علم احدي شوارع ميدان طلعت حرب حيث توجد مكتبة أحمد عبد الجواد .
ما ان رأني صديقي حتي تبادلنا الترحاب وشربنا كؤوس الشاي وظللت أنا كالمهووس أبحث عن الكتب التي كانت بالفعل قيمة من فلسفة وتاريخ وأديان وأدب لكن الجمال لا يكتمل فمالك المكتبة يطلق أسعار كالثيران المجنونة وما امتلكه من أموال لا يكفي الا لشراء كتاب واحد فقط بأسعار هذه المكتبة ، لا أدري ولم أحسست بشئ ما حيال عنوان هذه الرواية هل كان للموضوع التاريخي سبباً ما ؟ أم للجائزة التي حازت عليها الرواية ؟ وهي جائزة الجونكور الفرنسية وهي جائزة لها قيمتها الأدبية ، أم لقيمة الرواية التاريخية فهي طبعة أولي عام 1963م !
علي أي حال اشتريتها وأثناء رجوعي للمنزل تصفحت عشرون صفحة منها في الحافلة وأدركت انها مميزة وتستحق كل التركيز والاهتمام ولم أندم أبداً علي الثمانين جنيهاً لشراء هذه الرواية التي تركت في نفسي أثراً كبيراً .
نعود للحديث عن الرواية نفسها :
تتحدث الرواية عن فترة تاريخية حساسة للغاية وعصيبة في تاريخ الامبراطورية الرومانية وهي أواخر حكم أوغسطس قيصر المؤله الذي أعطي للرومانيين امبراطورية شاسعة لكنه سلب منهم حريتهم علي حد قول أوفيد الشاعر الروماني المنفي الي مدينة تومز الواقعة علي البحر الأسود والتي تقع حالياً في دولة رومانيا ، نعم فالراوي هنا هو الشاعر أوفيد المشهور بكتابه " فن الهوي " وتم اتهامه بأن أشعاره تفسد أخلاق الشبيبة وتم نفيه بأمر امبراطوري الي تومز .
تتخذ الرواية شكل حوليات مخطوطة يكتبها أوفيد بيديه ليذكر أحداثه في المنفي ثمانية مخطوطات وهي عدد السنوات التي قضاها أوفيد المنفي .
علاقة أوفيد بروما علاقة وطيدة جداً فلا يتوقف أبداً عن ذكرها واجترار ذكرياته منذ الطفولة وأيام شبابه ونساء روما فهو شخص كثير العلاقات بالنساء كيف لا وهو شاعر الحب الأشهر بين الرومان ، ولذلك فهو يكن لأوغسطس كره عميق لأنه أخرجه من روما مجبراً لدرجة أنه سمي كلبه باسم أغسطس !
في تومز تظهر الكثير والكثير ومن الشخصيات هونوريوس الحاكم الروماني للمدينة والذي يقيم صداقة مع أوفيد والذي سمح له الي الذهاب الي رحلته الروحية لبلاد الداكيين ليتعرف علي الههم ، و داكيا الخادمة الداكية التي خدمه ويكون بينهم حب من نوع اخر ، ويتعرف علي شعب الجيتان والداكيين وديانتهم الموحدة الذي لم يسمع عنها من قبل ، وهريميون صاحب الحانة ، والسيدة ارتميز والطبيب تيودور والذي سيكون له أثر كبير في نهاية الرواية .
ربما يعيب علي الرواية من وجهة نظري القاصرة أنه في احدي الصفحات أفاض في شرح الأحدث التاريخية المعقدة لا سيما في منطقة تبدو مجهولة للقارئ العربي مثل اقليم هيستريا ومملكة الثيث مما يجعل تلك الصفحات في حاجة الي خريطة تاريخية لاستيعاب هذه التفاصيل .
لكن في المجمل هي رواية رائعة جدا فلقد أجاد الكاتب رسم لوحات بغاية التفاصيل والجمال فترك في نفسي أثراً طيباً وجعلني أغوص داخل نفس أوفيد المنفية والمعذبة وأشعر بحالة التيه التي شعر بها أوفيد وأمثاله عندما انهارت أمامهم الالهة الرومانية .
فانتيلا هوريا لك جزيل الشكر من مصر بعد أن عثرت علي روايتك صدفة !!
ما ان رأني صديقي حتي تبادلنا الترحاب وشربنا كؤوس الشاي وظللت أنا كالمهووس أبحث عن الكتب التي كانت بالفعل قيمة من فلسفة وتاريخ وأديان وأدب لكن الجمال لا يكتمل فمالك المكتبة يطلق أسعار كالثيران المجنونة وما امتلكه من أموال لا يكفي الا لشراء كتاب واحد فقط بأسعار هذه المكتبة ، لا أدري ولم أحسست بشئ ما حيال عنوان هذه الرواية هل كان للموضوع التاريخي سبباً ما ؟ أم للجائزة التي حازت عليها الرواية ؟ وهي جائزة الجونكور الفرنسية وهي جائزة لها قيمتها الأدبية ، أم لقيمة الرواية التاريخية فهي طبعة أولي عام 1963م !
علي أي حال اشتريتها وأثناء رجوعي للمنزل تصفحت عشرون صفحة منها في الحافلة وأدركت انها مميزة وتستحق كل التركيز والاهتمام ولم أندم أبداً علي الثمانين جنيهاً لشراء هذه الرواية التي تركت في نفسي أثراً كبيراً .
نعود للحديث عن الرواية نفسها :
تتحدث الرواية عن فترة تاريخية حساسة للغاية وعصيبة في تاريخ الامبراطورية الرومانية وهي أواخر حكم أوغسطس قيصر المؤله الذي أعطي للرومانيين امبراطورية شاسعة لكنه سلب منهم حريتهم علي حد قول أوفيد الشاعر الروماني المنفي الي مدينة تومز الواقعة علي البحر الأسود والتي تقع حالياً في دولة رومانيا ، نعم فالراوي هنا هو الشاعر أوفيد المشهور بكتابه " فن الهوي " وتم اتهامه بأن أشعاره تفسد أخلاق الشبيبة وتم نفيه بأمر امبراطوري الي تومز .
تتخذ الرواية شكل حوليات مخطوطة يكتبها أوفيد بيديه ليذكر أحداثه في المنفي ثمانية مخطوطات وهي عدد السنوات التي قضاها أوفيد المنفي .
علاقة أوفيد بروما علاقة وطيدة جداً فلا يتوقف أبداً عن ذكرها واجترار ذكرياته منذ الطفولة وأيام شبابه ونساء روما فهو شخص كثير العلاقات بالنساء كيف لا وهو شاعر الحب الأشهر بين الرومان ، ولذلك فهو يكن لأوغسطس كره عميق لأنه أخرجه من روما مجبراً لدرجة أنه سمي كلبه باسم أغسطس !
في تومز تظهر الكثير والكثير ومن الشخصيات هونوريوس الحاكم الروماني للمدينة والذي يقيم صداقة مع أوفيد والذي سمح له الي الذهاب الي رحلته الروحية لبلاد الداكيين ليتعرف علي الههم ، و داكيا الخادمة الداكية التي خدمه ويكون بينهم حب من نوع اخر ، ويتعرف علي شعب الجيتان والداكيين وديانتهم الموحدة الذي لم يسمع عنها من قبل ، وهريميون صاحب الحانة ، والسيدة ارتميز والطبيب تيودور والذي سيكون له أثر كبير في نهاية الرواية .
ربما يعيب علي الرواية من وجهة نظري القاصرة أنه في احدي الصفحات أفاض في شرح الأحدث التاريخية المعقدة لا سيما في منطقة تبدو مجهولة للقارئ العربي مثل اقليم هيستريا ومملكة الثيث مما يجعل تلك الصفحات في حاجة الي خريطة تاريخية لاستيعاب هذه التفاصيل .
لكن في المجمل هي رواية رائعة جدا فلقد أجاد الكاتب رسم لوحات بغاية التفاصيل والجمال فترك في نفسي أثراً طيباً وجعلني أغوص داخل نفس أوفيد المنفية والمعذبة وأشعر بحالة التيه التي شعر بها أوفيد وأمثاله عندما انهارت أمامهم الالهة الرومانية .
فانتيلا هوريا لك جزيل الشكر من مصر بعد أن عثرت علي روايتك صدفة !!
December 14, 2024
Me remito al comentario de Andrés, que me recomendó este libro. Gracias!
https://www.goodreads.com/review/show...
https://www.goodreads.com/review/show...
April 30, 2024
"Omul nu se schimbă niciodată, nimic pe lume nu-l poate schimba, întâmplările cele mai zguduitoare nu reușesc să clintească miezul ființei sale, care rămâne pentru totdeauna același. Îmbătrânești și atâta tot. Judeci lucrurile cu mai puțină ușurință și acționezi, după o criză sau o cunoaștere revelatoare a lumii, cu mai multă înțelepciune. Iluziile se scutură, ca un penaj fără rost. Devii mai înțelept. Sau înnebunești."
December 2, 2024
Una novela colosal: el escritor rumano Vintila Horia disecciona en voz del poeta romano Ovidio exiliado en Tomis la nostalgia por la patria perdia, la melancolia de la pérdida, el desasosiego espiritual y la búsqueda interminable de lo eterno con una precisión e intensidad sobrecogedoras. Una de las mejores novelas que he leído
December 4, 2012
Déprimant, pensif et un peu arrogant... une représentation parfaite de l'humeur probable du poète mais qui n'égale pas son charme (ce qui ne mérite pas de reproches ; c'est une tâche impossible).
August 3, 2017
Uno dei libri più belli che abbia mai letto. Riesce ad esplorare le parti più profonde ed intime dell'anima di una persona. Il narratore è Ovidio, che racconta, attraverso il suo diario personale, otto anni del suo esilio a Tomi. Nel raccontare le sue vicende ci pone davanti ad interrogativi e riflessioni che sono ancora attuali (nonostante il libro sia stato scritto nel 1960 e sia ambientato tra l'8 ed il 16 d.C.), ma lo fa senza paroloni o ragionamenti astrusi, semplicemente ponendoci davanti all'evidenza del proprio pensiero, da essere umano a essere umano. Questo libro l'ho scoperto per caso, ma, secondo me, tutti dovrebbero leggerlo almeno una volta, soprattutto se si è in un momento della vita in cui ci si sente perduti e senza scampo perché offre la possibilità di sentirsi meno soli. Potrebbe diventare più un compagno che un semplice libro. Una perla rara troppo poco conosciuta.
December 17, 2017
A nice character development. I like how we — through Ovid — see the Getae and Dacians on their own terms, just as people and places: Horia simply presents these in straightforward prose without hammering home how the story is ~historical~ or the setting is ~barbarian~, features that are all too common in historical fiction (thinking of Follett...). He presents us with a subversive idea of Rome, the Rome we couldn't possibly see through the surviving [elite] literature, which is very romantic but at the same time believable (or at least worth reflecting upon). I really liked Ovid's Zamolxis meditations but I wish Horia hadn't brought Christianity into it — the story seemed much more nuanced when it related only obliquely to modern religious preconceptions. But I shouldn't have been surprised, since my used copy came with a decades-old photo of an altar boy tucked in it.
October 30, 2018
Conservo questo libro con la data di Marzo '80. Tra le sue pagine ho ritrovato un foglio autografo scritto dall'editore Fògola di Torino. Scritto su carta sottile, tipo "india": scrittura a mano, corsivo dei tempi andati, inchiostro blu, Mario Fògola scriveva di aver bisogno di "tanti prof. Gallo in tutta Italia" per far conoscere i suoi libri. Son passati quasi trenta anni e rileggo con piacere sia la lettera che Horia e Ovidio. Poi scopro che su aNobii siamo in due ad avere sullo scaffale virtuale il libro. Meno male! ...
October 23, 2023
Interessante il sentimento che in esilio cambia col cambiare dei panorami, delle amicizie e della religione. Un finto diario di un personaggio realmente in collera per l’esilio.
August 9, 2024
me hizo gracia el título y luego va sobre romanos pero está entretenido
May 22, 2025
بدايتها كانت قوية بعد كدة تشابكت خيوطها و اصبحت مملة .
January 5, 2017
Un amalgam destul de bine alcătuit de istorii și istorisiri: ceea ce știm despre daci, ceea ce ne închipuim despre și cum îi idealizăm pe daci, Roma din timpul lui Ovidiu, povești de dragoste ale unui poet vîrstnic cu diverse fete tinere de la marginea imperiului, viața de la sat (mai mult cea din vremea autorului decît cea din vremea lui Ovidiu), o poveste originală (cred?) despre un cârciumar grec și necazul lui în dragoste, toate astea printre gîndurile lui Ovidiu despre Augustus, dictatorul, despre viața amoroasă de aristocrat și despre bătrînețe. Enervantă încercarea de a lega culturile lui Zamolxis, Isis și creștinism. Aberanta convertire a lui Ovidiu la creștinism.
Textul e bun atunci când inventează istorii ale personajelor din Tomis și cînd încearcă să dezvolte o proză pe baza versurilor lui Ovidiu despre Roma, civilizație, barbarism și dragoste; e tolerabil atunci când povestește evenimente istorice și insuportabil în naționalismul lui naiv atunci când cade în speculații despre daci și religia lor și legăturile locuitorilor Tomisului cu „creștinismul” din anul ~30 d.Hr.
Nu îmi amintesc nimic interesant despre viața în exil.
Textul e bun atunci când inventează istorii ale personajelor din Tomis și cînd încearcă să dezvolte o proză pe baza versurilor lui Ovidiu despre Roma, civilizație, barbarism și dragoste; e tolerabil atunci când povestește evenimente istorice și insuportabil în naționalismul lui naiv atunci când cade în speculații despre daci și religia lor și legăturile locuitorilor Tomisului cu „creștinismul” din anul ~30 d.Hr.
Nu îmi amintesc nimic interesant despre viața în exil.
May 13, 2014
Il s’agit d’un livre qui est tout à fait original et très intéressant. Le thème de l’exil est très fécond. Ici dans ce livre il est exploité d’une manière magistrale même si vers la fin, dans les dernières années d’Ovide, l’auteur semble éprouver quelques difficultés à trouver une issue malgré tout heureux à son héros. Ovide est là, l’exilé, perdu au bout du monde. Il note ses dernières amours, les événements auxquels il assiste. Mais surtout, il nous fait assister à son évolution intérieure, et c’est l’émouvant.
February 25, 2009
Li a tradução para o português. Não é lá grande coisa, a mistura de sentimentos cristãos (e não são poucos...) com os valores duma antiguidade latina que desconhecemos (ou que se imagina apenas pelos textos, em especial os de Ovídio, na trama do romance) não foi das melhores realizações literárias. Talvez porque eu insistia na comparação, enquanto lia o romance, com "Memórias de Adriano", esse sim um livro excepcional.
February 5, 2017
Este es un libro que si te paetece leer sobre la melancolía y el olvido de la tierra y la familia, te encantará. Está cargado de una agonía en cada página. Ovidio se muesta más que como un mortal, como un moribundo. 11/10
wishlist
April 26, 2015Consigliato da ScaP
November 27, 2016
Unui discipol care l-a întrebat odată cînd e timpul cel mai potrivit pentru dragoste, Pitagora i-a răspuns: “Cînd vrei să devii mai slab decît ai fost”.
June 25, 2025
Bought in Barcelona, Spain, August 26, 2024
Read
December 5, 2017Since stone age towards modern days, les etrangers have indeed the hardest time. The symbolic art of preserving the family connection, the survival of language remnants after aculturation make you confident in the institutions that rebuild following aftermaths.
Displaying 1 - 30 of 30 reviews