What do you think?
Rate this book
Recviem pentru nebuni şi bestii
The English edition of this celebrated novel by world-renowned Romanian writer Augustin Buzura paints a psychological portrait of rulers and the ruled under communism (the eponymous "fools" and "beasts"). A psychiatrist by training, Buzura offers poignant insights into the realities of life under communist rule.
- GenresRomanian Literature
636 pages, Paperback
First published January 1, 1999
60 people want to read
About the author
Augustin Buzura
24 books18 followers Prozator și eseist român contemporan, autorul unor scenarii cinematografice.
Din 1992 a fost membru titular al Academiei Române.
A renunțat la profesia de medic psihiatru și s-a dedicat literaturii.
A debutat cu volumul de nuvele Capul Bunei Speranțe (1963).
https://ro.wikipedia.org/wiki/Augusti...
Din 1992 a fost membru titular al Academiei Române.
A renunțat la profesia de medic psihiatru și s-a dedicat literaturii.
A debutat cu volumul de nuvele Capul Bunei Speranțe (1963).
https://ro.wikipedia.org/wiki/Augusti...
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 2 of 2 reviews
February 28, 2021
“Where you go I will go, and where you stay I will stay. Your people will be my people and your God my God. Where you die I will die, and there I will be buried. May the Lord deal with me, be it ever so severely, if even death separates you and me.” [Book of Ruth 1:16-17]
Rumi has said:
If you are not one with the Beloved
Seek!
And if you are in Union,
Rejoice!
“O durere totdeauna mi-a fost singuratatea ta ascunsa
Dumnezeule, dar ce era sa fac?
Cand eram copil ma jucam cu tine
Si-n inchipuire te desfaceam cum desafaci o jucarie.
Apoi salbaticia mi-a crescut,
Cantarile mi-au pierit,
Si fara sa-mi fi fost vredoata aproape
Te-am pierdut pentru totdeauna
In tarana, in foc, in vazduh si pe ape.
Intre rasaritul de soare si-apusul de soare
Sunt numai tina si rana.
In cer te-ai inchis ca-ntr-un cosciug.
O, de n-ai fi mai inrudit cu moartea
Decat cu vieata,
mi-ai vorbi. De-acolo unde esti,
din pamant ori din poveste mi-ai vorbi.
In spinii de-aci arata-te Doamne,
Sa stiu ce-astepti de la mine.
Sa prind din vazduh sulita veninoasa
Din adanc azvarlita de altul sa te raneasca subt aripi?
Ori nu doresti nimic?
Esti muta, neclintitat identitate
(rotunjit in sine a este a)
Nu ceri nimic. Nici macar rugaciunea mea.
Iata stelele intra in lume
Deodata cu intrebatoarele mele tristeti.
Iata e noapte fara ferestre-nafara.
Dumnezeule, de-acum ce ma fac?
In mijlocul tau ma dezbrac. Ma dezbrac de trup
Ca de-o haina pe care-o lasi in drum.” [ Lucian Blaga, Psalm ]
”O heart, in the neighborhood of the Beloved there is no wailing,
nor are the roof, door, or windows of her house guarded.
If you are ready to lose your soul,
get up and come now, for the field is empty. ”
Intins pe pat, cercetand tavanul galben, patat de fum si de muste, ma amageam ca sunt inaintea unei idei noi, a ceva in masura sa ma ajute sa-mi depasesc disperarea, si mai ales lehamitea ce ma incerca. Stiu prea bine ca descoperirile de orice fel ii cauta numai pe cei pregatiti sa le perceapa, sa le recunoasca, or, mie imi lipsea acea bucurie interioara a asteptatii. Eu nu eram concentrat, ci crispat si dezamagit. Anchetele cele mai zguduitoare, editorialele de mare succes nu fusesera urmate de impacarea si eliberarea fireasca, ci de un foarte chinuitor: “ei, si?” Fratele meu mai mare, Visarion, era de parere ca eu, asemenea poporului din care fac parte, nu am nevoie de dusmani. Reusesc sa-mi fac infinit mai mult rau singur. Si tot el sustinea ca as avea vocatia nefericirii, ca sunt incapabil sa suport zilele plate – in care sa nu sufar pentru ceva.
Miile de articole mi se insirau in fata ca un colaj banal, vechi, peste care mana inutilitatii scria cu siguranta: “ei, si?”. Te implicit sau nu, proportia raului nu se modifica. Prostia pe glob ramane constanta, doar popultia e in continua crestere. Murphy. Sufar ca am suferit?
Scrie, ma indemnam, tot ce-ti trece prin minte, idei neterminate, dureri, spaime, microsenzatii, plangi, mori, renaste si poate ca din intreaga aiureala se va desprinde ideea, solutia. Motivul real care te-a obligat sa te opresti. Caligrafiaza de mii de ori “si ce daca?” Banalizeaza prin repetare intrebarea aceasta ce nu asteapta, de fapt, nici un raspuns. Scrie numele sentimentelor, trairilor, monstrilor care te-au chinuit cel mai des: moarte, frica, lehamite, greata. Poate ca sub un alt chip, mult mai perfid, ele sau ei te insotesc si astazi. La noi convalescenta este cu mult mai lunga si mai dureroasa decat boala si n-ar fi exclus sa faca parte din tine, sa-ti dicteze miscarile, ba chiar sa te simti pustiu, derutat fara aceste spaime. Neavand de ales, am inceput cu lehamite si deruta aceasta plutire printre nelinisti. Le-am scris numele de mii de ori in minte, apoi pe hartie, pentru ca nimic nu se lamurea, nu devenea mai clar.
Imi amintesc deseori de profesorul Abrudan, impins in carciuma de singuratate: “Bautura, ciorba, sange, lacrimi, fum, cafea…Reverul hainei este, daca vrei, expresia vietii mele”, imi spusese mai demult, cand l-am cunoscut. “Daca in aceasta clipa te-ar asculta o lume intreaga, ce i-ai spune?, l-am intrebat eu intr-un moment cand parea dispus sa se confeseze. Care ar fi mesajul, concluzia vietii tale?” “Nu stiu de ce am trait, habar n-am ce rost a avut viata, nu stiu de ce mor, dar a fost foarte interesant!” In preajma lui, sentimentul ratarii sporea alarmant, mai ales ca intrebarile ce-l obsedasera: “ce se mai poate face? Ce ar fi trebuit sa fac?” ma urmareau si pe mine de mult…
Sigur, revolta este starea naturala a celui ce gandeste. A celui ce vrea mai mult sau altceva. A celui ce nu se multumeste cu cat se stie sau cu cat este lasat sa stie. Ea este un fel de a fi, o durere si o luciditate neadormite, nu o succesiune de urlete. Strigate aberante, in pustiu si in zadar. Caci, la noi, taci sau urli, e acelasi lucru. Oamenii se vor revolta numai si numai cand vor fi constienti ca nu mai au ce pierde…
Nu ai de ce sa te superi, moartea face parte din viata sau viata face parte din moarte…In tine, in noi, in fiece clipa, ele se infrunta si n-ai dreptul sa ignore vreuna sau sa te minti ca n-ai sti acest lucru. Fa ceea ce ti-e frica sa faci! Intelegi ce-ti spun? Simt ca exista atata moarte in tine incat, daca vei deveni constient de ea, daca vei avea curajul sa o privesti in ochi, sa o sfidezi, vei simti altfel viata, te vei opri din ritmul nebunesc ce te poate distruge. …Dar trebuie sa intelegi un lucru uluitor de simplu: Tu nu mai esti tu! Ai devenit, involuntar, opera dusmanilor tai, dar si a celor pentru care scrii. Mai ai si tu unele nevoi, esti o fiinta care, de o viata, se ignora. Te-ai gandit ce poti fi, ce ti-ai dorit sa fii? Opreste-te un timp, cat mai depinzi de propria-ti vointa…
Dar lumea, legile dupa care eram obligati sa traim, universul apropiat inspirau frica si agresivitate. O lume stranie, aberanta in care toate erau reale si ireale in acelasi timp, cu exceptia unei singure certitudini: frica. Frica si atat. Pur si simplu frica, deoarece nu stiam prea bine de ce mi-e frica. O simteam ca pe o boala ce-mi paraliza vointa, muschii, adesea gandurile, desi mi-era limpede ca nu contez in nicio confruntare importanta, ca sunt prea neinsemnat in raport cu un sistem represiv ce parea sa controloeze totul….
… pe zi ce trece am certitudinea ca nici secolul (nu mi se potriveste)! Epoca trecuta am detestat-o pentru asurzitoarea ei tacere, in epoca aceasta, de confuza tranzitie, ma exaspereaza galagia. Toata lumea vorbeste, nimeni nu are timp sa asculte, numai martiri, victime si luptatori neinfricati, pana acum nevazuti si necunoscuti. Sigur ca nu trebuie sa te astepti la recunostinta nici macar din partea celor pentru care ai fost gata sa te sacrifice…Nu vreau nimic de la nimeni. Acordul dintre gand si fapta, pacea cu propria-mi constiinta, aceasta este singura mea obsesie.
Numai astfel, pus intr-o situatie-limita, am descoperit ce monstru zace in mine sau in om, in general. I-am inteles chiar si pe canibali. In asemenea momente nu rationezi, iti descoperi o forta neobisnuita si, in acelasi timp, o placere de a invinge prin orice mijloace. A fost cumplit…. Treptat, deveneam altul, mai sigur si, neasteptat, mai puternic. ...[…] gandul ca inchisoarea mi-a fost data, printre altele, si spre a descoperi niste bucurii si frumuseti care existau chiar si in timpurile cele mai mizerabile. Dar, inainte de orice, spre a ma cunoaste. Caci purtat de evenimente fabricate de altii, din care parca izvorau intunericul si naclaiala ce-mi tulburau vederea si echilibrul, de obligatii si intamplari fara importanta, obisnuit cu irealitatea datorata sperantei, ma ignoram sau refuzam sa privesc adanc, in mine, acolo unde se afla sursa gandurilor, dorintelor si faptelor celor mai ascunse, unde coexista fiara si ingerul.
"l thought of You so often
that I completely became You.
Little by little You drew near
and slowly but slowly I passed away."
Rumi has said:
If you are not one with the Beloved
Seek!
And if you are in Union,
Rejoice!
“O durere totdeauna mi-a fost singuratatea ta ascunsa
Dumnezeule, dar ce era sa fac?
Cand eram copil ma jucam cu tine
Si-n inchipuire te desfaceam cum desafaci o jucarie.
Apoi salbaticia mi-a crescut,
Cantarile mi-au pierit,
Si fara sa-mi fi fost vredoata aproape
Te-am pierdut pentru totdeauna
In tarana, in foc, in vazduh si pe ape.
Intre rasaritul de soare si-apusul de soare
Sunt numai tina si rana.
In cer te-ai inchis ca-ntr-un cosciug.
O, de n-ai fi mai inrudit cu moartea
Decat cu vieata,
mi-ai vorbi. De-acolo unde esti,
din pamant ori din poveste mi-ai vorbi.
In spinii de-aci arata-te Doamne,
Sa stiu ce-astepti de la mine.
Sa prind din vazduh sulita veninoasa
Din adanc azvarlita de altul sa te raneasca subt aripi?
Ori nu doresti nimic?
Esti muta, neclintitat identitate
(rotunjit in sine a este a)
Nu ceri nimic. Nici macar rugaciunea mea.
Iata stelele intra in lume
Deodata cu intrebatoarele mele tristeti.
Iata e noapte fara ferestre-nafara.
Dumnezeule, de-acum ce ma fac?
In mijlocul tau ma dezbrac. Ma dezbrac de trup
Ca de-o haina pe care-o lasi in drum.” [ Lucian Blaga, Psalm ]
”O heart, in the neighborhood of the Beloved there is no wailing,
nor are the roof, door, or windows of her house guarded.
If you are ready to lose your soul,
get up and come now, for the field is empty. ”
Intins pe pat, cercetand tavanul galben, patat de fum si de muste, ma amageam ca sunt inaintea unei idei noi, a ceva in masura sa ma ajute sa-mi depasesc disperarea, si mai ales lehamitea ce ma incerca. Stiu prea bine ca descoperirile de orice fel ii cauta numai pe cei pregatiti sa le perceapa, sa le recunoasca, or, mie imi lipsea acea bucurie interioara a asteptatii. Eu nu eram concentrat, ci crispat si dezamagit. Anchetele cele mai zguduitoare, editorialele de mare succes nu fusesera urmate de impacarea si eliberarea fireasca, ci de un foarte chinuitor: “ei, si?” Fratele meu mai mare, Visarion, era de parere ca eu, asemenea poporului din care fac parte, nu am nevoie de dusmani. Reusesc sa-mi fac infinit mai mult rau singur. Si tot el sustinea ca as avea vocatia nefericirii, ca sunt incapabil sa suport zilele plate – in care sa nu sufar pentru ceva.
Miile de articole mi se insirau in fata ca un colaj banal, vechi, peste care mana inutilitatii scria cu siguranta: “ei, si?”. Te implicit sau nu, proportia raului nu se modifica. Prostia pe glob ramane constanta, doar popultia e in continua crestere. Murphy. Sufar ca am suferit?
Scrie, ma indemnam, tot ce-ti trece prin minte, idei neterminate, dureri, spaime, microsenzatii, plangi, mori, renaste si poate ca din intreaga aiureala se va desprinde ideea, solutia. Motivul real care te-a obligat sa te opresti. Caligrafiaza de mii de ori “si ce daca?” Banalizeaza prin repetare intrebarea aceasta ce nu asteapta, de fapt, nici un raspuns. Scrie numele sentimentelor, trairilor, monstrilor care te-au chinuit cel mai des: moarte, frica, lehamite, greata. Poate ca sub un alt chip, mult mai perfid, ele sau ei te insotesc si astazi. La noi convalescenta este cu mult mai lunga si mai dureroasa decat boala si n-ar fi exclus sa faca parte din tine, sa-ti dicteze miscarile, ba chiar sa te simti pustiu, derutat fara aceste spaime. Neavand de ales, am inceput cu lehamite si deruta aceasta plutire printre nelinisti. Le-am scris numele de mii de ori in minte, apoi pe hartie, pentru ca nimic nu se lamurea, nu devenea mai clar.
Imi amintesc deseori de profesorul Abrudan, impins in carciuma de singuratate: “Bautura, ciorba, sange, lacrimi, fum, cafea…Reverul hainei este, daca vrei, expresia vietii mele”, imi spusese mai demult, cand l-am cunoscut. “Daca in aceasta clipa te-ar asculta o lume intreaga, ce i-ai spune?, l-am intrebat eu intr-un moment cand parea dispus sa se confeseze. Care ar fi mesajul, concluzia vietii tale?” “Nu stiu de ce am trait, habar n-am ce rost a avut viata, nu stiu de ce mor, dar a fost foarte interesant!” In preajma lui, sentimentul ratarii sporea alarmant, mai ales ca intrebarile ce-l obsedasera: “ce se mai poate face? Ce ar fi trebuit sa fac?” ma urmareau si pe mine de mult…
Sigur, revolta este starea naturala a celui ce gandeste. A celui ce vrea mai mult sau altceva. A celui ce nu se multumeste cu cat se stie sau cu cat este lasat sa stie. Ea este un fel de a fi, o durere si o luciditate neadormite, nu o succesiune de urlete. Strigate aberante, in pustiu si in zadar. Caci, la noi, taci sau urli, e acelasi lucru. Oamenii se vor revolta numai si numai cand vor fi constienti ca nu mai au ce pierde…
Nu ai de ce sa te superi, moartea face parte din viata sau viata face parte din moarte…In tine, in noi, in fiece clipa, ele se infrunta si n-ai dreptul sa ignore vreuna sau sa te minti ca n-ai sti acest lucru. Fa ceea ce ti-e frica sa faci! Intelegi ce-ti spun? Simt ca exista atata moarte in tine incat, daca vei deveni constient de ea, daca vei avea curajul sa o privesti in ochi, sa o sfidezi, vei simti altfel viata, te vei opri din ritmul nebunesc ce te poate distruge. …Dar trebuie sa intelegi un lucru uluitor de simplu: Tu nu mai esti tu! Ai devenit, involuntar, opera dusmanilor tai, dar si a celor pentru care scrii. Mai ai si tu unele nevoi, esti o fiinta care, de o viata, se ignora. Te-ai gandit ce poti fi, ce ti-ai dorit sa fii? Opreste-te un timp, cat mai depinzi de propria-ti vointa…
Dar lumea, legile dupa care eram obligati sa traim, universul apropiat inspirau frica si agresivitate. O lume stranie, aberanta in care toate erau reale si ireale in acelasi timp, cu exceptia unei singure certitudini: frica. Frica si atat. Pur si simplu frica, deoarece nu stiam prea bine de ce mi-e frica. O simteam ca pe o boala ce-mi paraliza vointa, muschii, adesea gandurile, desi mi-era limpede ca nu contez in nicio confruntare importanta, ca sunt prea neinsemnat in raport cu un sistem represiv ce parea sa controloeze totul….
… pe zi ce trece am certitudinea ca nici secolul (nu mi se potriveste)! Epoca trecuta am detestat-o pentru asurzitoarea ei tacere, in epoca aceasta, de confuza tranzitie, ma exaspereaza galagia. Toata lumea vorbeste, nimeni nu are timp sa asculte, numai martiri, victime si luptatori neinfricati, pana acum nevazuti si necunoscuti. Sigur ca nu trebuie sa te astepti la recunostinta nici macar din partea celor pentru care ai fost gata sa te sacrifice…Nu vreau nimic de la nimeni. Acordul dintre gand si fapta, pacea cu propria-mi constiinta, aceasta este singura mea obsesie.
Numai astfel, pus intr-o situatie-limita, am descoperit ce monstru zace in mine sau in om, in general. I-am inteles chiar si pe canibali. In asemenea momente nu rationezi, iti descoperi o forta neobisnuita si, in acelasi timp, o placere de a invinge prin orice mijloace. A fost cumplit…. Treptat, deveneam altul, mai sigur si, neasteptat, mai puternic. ...[…] gandul ca inchisoarea mi-a fost data, printre altele, si spre a descoperi niste bucurii si frumuseti care existau chiar si in timpurile cele mai mizerabile. Dar, inainte de orice, spre a ma cunoaste. Caci purtat de evenimente fabricate de altii, din care parca izvorau intunericul si naclaiala ce-mi tulburau vederea si echilibrul, de obligatii si intamplari fara importanta, obisnuit cu irealitatea datorata sperantei, ma ignoram sau refuzam sa privesc adanc, in mine, acolo unde se afla sursa gandurilor, dorintelor si faptelor celor mai ascunse, unde coexista fiara si ingerul.
"l thought of You so often
that I completely became You.
Little by little You drew near
and slowly but slowly I passed away."
August 25, 2022
Du lourd (688 pages), au propre, comme au figuré
On retiendra surtout que ce roman, Buzura l'a publié après la révolution de 1989, mais qu'il l'a écrit partiellement avant. C'est en se plongeant dans son passé que Matei Popa décrit le communisme avec sa misère morale, culturelle et matérielle, dans une narration plus linaire que d'habitude qui coule plus de source. La passion du romancier pour les réquisitoires est ici intacte et on pourrait lui reprocher un certain excès dans le sensationnel.
On retiendra surtout que ce roman, Buzura l'a publié après la révolution de 1989, mais qu'il l'a écrit partiellement avant. C'est en se plongeant dans son passé que Matei Popa décrit le communisme avec sa misère morale, culturelle et matérielle, dans une narration plus linaire que d'habitude qui coule plus de source. La passion du romancier pour les réquisitoires est ici intacte et on pourrait lui reprocher un certain excès dans le sensationnel.
Displaying 1 - 2 of 2 reviews