In the Beginning Was the End

by Adriana Georgescu, Monica Lovinescu (introduction), Dan Golopenţia (translator)

Adriana Georgescu avea 25 de ani în 1945, când a fost arestată de comuniști și supusă torturii. Era șefa de cabinet a generalului Rădescu, ultimul prim-ministru dinainte de instaurarea regimului impus de sovietici. A devenit victima primului proces politic orchestrat de omul-șobolan, Nicolski. Și-a scris cartea la Paris, unde reușise să fugă în 1948. Aceasta este prima mărturie a unui deținut politic dintr-o țară aflată dincolo de Cortina de Fier.

„Stilul Adrianei Georgescu este însufleţit, casant, rapid și direct. Fără falduri digresive, paranteze explicative, volute stilistice şi amplitudine confesivă. Totul e narat iute şi precis, ca într-un jurnal de front. Pe măsură ce înaintezi şi te lași în voia stilului, secvențele capătă rol de secure.“ – Dan C. Mihăilescu

„Ajunsă la primele experienţe de închisoare şi tortură, Adriana punea stiloul jos. Era ca un prag peste care nu putea trece. Începea să tremure. Din tot corpul. Îi clănţăneau dinţii. (Tremuratul acesta o va însoţi de-a lungul vieţii, e prezentul ei veşnic.) Îi mai dădeam un ceai. Deschideam fereastra ce dădea pe acoperişurile Parisului. Dar ea se afla, mai departe, în bezna bucureşteană a gratiilor. Înainte de a relua scrisul, povestea, tremurând mai departe, tot ce nu putea să aştearnă pe hârtie. Apoi, încetul cu încetul, se potolea şi scria chinuit, zgârcită cu epitetele, aluziv, inomabilul. Filele acelea, imediat ce le transcrisesem în franceză, le arunca direct în foc, parcă în arderea lor s-ar fi putut consuma şi trecutul. Hârtia se prefăcea în scrum, nu însă şi povara." - Monica Lovinescu

Genres: History, Romanian Literature, Nonfiction, Politics, Memoir

First published January 1, 1951

Reviews

[Stela · Rating 4 out of 5]

Ce-i libertatea, dacă nu un trandafir albastru...

Într-un interviu telefonic realizat de Mariana Conovici în 1998 și preluat de RADOR aici , Adriana Georgescu mărturisea că a scris La început a fost sfîrșitul în primul rînd din disperare. Disperarea de a vedea indiferența Vestului la nedreptățile care loviseră România și de a asista la apatia cu care erau primite informațiile despre încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Eu aș adăuga un al doilea motiv: patriotismul exemplar, care i-a dat puterea unei tinere fragile de 25 de ani să suporte tortura închisorii fără să se lase doborâtă, și mai apoi să facă parte activă din Rezistența românească atît în țară cît și în străinătate, chiar și atunci cînd cauza părea (era!) definitiv pierdută.

Este o altă dovadă a superficialității vremurilor „foiletonistice” (ca să împrumut o expresie a lui Hermann Hesse) pe care le trăim faptul că autoarea este așa de puțin cunoscută, atît la noi, cît si în străinătate: nimic despre ea în Wikipedia (care îi dedică, desigur, o pagină lui Adrian copilul minune) și doar cîteva rînduri în Enciclopedia României. Eu însămi am dat peste numele ei din întîmplare, citind un interviu al Monicăi Lovinescu care mi-a trezit interesul. Cînd am regăsit-o menționată în cartea lui Dan C. Mihăilescu, Castelul, biblioteca, pușcăria (de citit, neaparat!) am devenit din ce în ce mai curioasă.

Și aceasta pentru că viața și opera Adrianei Georgescu sînt mai mult decît remarcabile. În 1943, nu era decît o foarte tânără avocată, care scria cronici de film și nu știa mai nimic despre politică. Cinci ani mai tîrziu era considerată de Securitate inamicul public numărul 1 și a trebuit să părăsească pe ascuns țara, dar nu a renunțat niciodată la luptă. Ajunsă, după cum își amintește Monica Lovinescu în Prefață, în Parisul anului 1948, Adriana împreună cu ceilalți exilați au continuat să pledeze pentru eliberarea României într-un oraș vag ostil, pentru că era plin de „intelectuali marxiști, marxizanți, marxieni, comuniști, tovarăși de drum și de ideologie pentru care Moscova era un fel de Meccă a antifascismului” și pentru care a spune ceva despre Est însemna a fi calificat drept fascist.

În acel oraș care prefera să închidă ochii pentru a-și păstra intacte iluziile se hotărăsc Adriana Georgescu și Monica Lovinescu, după lungi discuții prin cafenelele din St. Germain-des-Prés, să lucreze împreună la un document care să denunțe iadul comunist: Adriana să-și scrie povestea pe care Monica să i-o traducă în franceză au fur et à mesure. Deja, în calitate de membră a partidului liberal și de secretară a generalului Rădescu, autoarea participa la diverse întruniri de sensibilizare a Occidentului, și depunea mărturie despre ororile pe care le trăise de cîte ori avea ocazia, ca în procesul intentat lui Renaud de Jouvenel pentru cartea sa L’internationale des traîtres, unde, atunci cînd judecătorul i-a întrerupt depoziția cu observația că nu i se pare că detenția prin închisorile comuniste ar fi lăsat urme asupra ei, tînăra și-a scos proteza pe care o purta de cînd îi fuseseră scoși toți dinții – fără anestezie – în închisoare și a pus-o, fără un cuvînt, pe masă.

Publicată la Hachette, în 1951, în traducerea Monicăi Lovinescu (care semnase cu pseudonimul Claude Pascal din teamă pentru mama ei, rămasă în țară), cartea nu a avut, din păcate, ecoul așteptat și meritat. Și totuși, ea nu este numai un important document istoric, aducînd mărturie despre anii aceia tulburi pe care comuniștii i-au falsificat atît de bine încît pentru noi pînă și azi continuă să rămână suspendați nebulos undeva între ficțiune și realitate, ci și o operă literară de un talent incontestabil, prin reconstituirea plină de pitoresc a unei societăți pierdute pentru totdeauna, într-un stil care îmbină neașteptat burlescul, satira acerbă și observația lucidă.

Evenimentele, prezentate dintr-o triplă perspectivă: de șefă de cabinet a generalului Rădescu, de deținut politic și de membră a Rezistenței românești, oferă o viziune de ansamblu a societății de atunci, de la pătura cea mai înaltă la cea mai umilă.

Ca șefă de cabinet, Adriana are prilejul să-i cunoască îndeaproape pe comuniștii „de vază” ai momentului: un Emil Bodnăraș care încearcă s-o atragă în partid și apoi recurge la amenințări voalate pe care la început tânăra nu le ia în seamă, fiind ferm convinsă că „(r)ăzboiul se va încheia, rușii vor părăsi țara noastră și, fără sprijinul lor, e sigur că nici un vot la o mie de alegători nu vor obține comuniștii”; un Petru Groza țărănos, parvenit și slugarnic, care a făcut avere de pe urma persecutării evreilor și a relațiilor cu comuniștii și al cărui principal titlu de glorie „este o lună petrecută în închisoare, de unde a ieșit grație intervenției lui Iuliu Maniu”; în sfîrșit, o Ana Pauker cu privirea posomorîtă și un Gheorghiu-Dej cu „ochi inteligenți și o față deschisă”. Mai apoi va asista neputincioasă la preluarea brutală a puterii de către comuniști, care nu se sfiesc nici să tragă în mulțimea care cînta imnul regal (învinuind mai apoi guvernul pentru masacru), nici să falsifice alegerile:

Teohari Georgescu și comitetul central al P. C. s-au dus la ambasada sovietică spre a-l pune lui Kaftaradze aceeași întrebare telegrafiată de prefecții din provincie: „Opoziția obținut majoritate de 80%. Ordonați telegrafic ce e de făcut”. Kaftaradze a luat contact cu Moscova, iar Moscova a ordonat: voturile opoziției trebuie să fie trecute pe seama coaliției guvernamentale și vice-versa.

Fresca ororilor (și acesta este un atu al cărții, această originală împletire de grotesc și pitoresc) este umanizată de detalii neașteptate, care odihnesc privirea cititorului făcîndu-l să uite pentru o clipă ansamblul de coșmar pentru a savura mici scene umoristice, satirice, picarești: o imagine de un tragi-comic savuros este aceea a defilării femeilor-soldat ruse în uniforme împodobite cu tot felul de articole de îmbrăcăminte inedite (prăzi de război, desigur), ca jupoane, cămăși de noapte sau chiar sutiene purtate pe deasupra vestonului:

Inima mi se strânge brusc și uit de armata care jefuiește și fură ca să nu mai zăresc decât aceste femei stângaci de cochete, încerc să-mi imaginez viața lor, hainele pe care le-or fi purtat înainte de a fi îmbrăcat uniforma.

...sau ironia înduioșătoare a unei întâmplări care ar putea oricînd servi ca material pentru un banc politic:

În fața sediului P.p. din cartier o femeie foarte bătrână privește în vitrină uni mare portret al lui Stalin. Îl întreabă pe un bărbat care iese de la sediu:
— Spune-mi, maică, cine e?
Ca niște autentici gură-cască, ne oprim cu toții ca să auzim răspunsul.
— E Stalin, răspunde comunistul. Cel care i-a izgonit pe nemți din țara noastră.
— Dumnezeu să-l binecuvânteze, spune bătrâna. Când o să-i gonească și pe ruși?

Ca deținută politică, Adriana este printre primele victime ale cruzimii inimaginabile a torționarului Alexandru Nicolschi, pe care-l numeste „omul-șobolan” și care va deveni autorul experimentului Pitești. Interogatoriile, bătăile, farsa procesului, condițiile mizere de detenție și ororile din spitalul închisorii, unde operațiile se fac pe viu iar transferul în salonul de contagioase este o măsură disciplinară, sînt din nou contrabalansate de portretele vii ale deținutelor de drept comun, hoațe, prostituate, ucigașe care trăiesc într-o lume subterană, dar la fel de bine organizată ca societatea „normală”.

Hoațele cele mai stimate sunt cele care au mai mulți ani de închisoare la activ și au reușit mai multe evadări. Hoațele de mărunțișuri sunt considerate diletante. În închisoare, ele sunt sclavele hoațelor de carieră, care le numesc „pișăcioase”. Găinăresele le fac patul celorlalte hoațe, le spală rufele și asigură „corvoada căldărilor” în locul lor. Nu visează decât un singur lucru: să intre în carieră adevărată. Când ies din închisoare, se duc la una din adresele indicate de o hoață pe care au servit-o și își încep ucenicia; ele numesc asta „a merge la școală”.

În sfîrșit, amintirile din perioada în care a fost membră activă a Rezistenței, ar putea constitui o dovadă că românul poate avea coloană vertebrală, de vreme ce, deși mai tîrziu țara noastră a fost printre cele mai apatice în ceea ce privește revolta împotriva comunismului, în primii ani activitatea clandestină românească a fost printre cele mai efervescente din Blocul de Est. O întreagă organizație subterană tipărea și împărțea manifeste, îi camufla pe cei căutați de KGB și în general întreținea speranța unei reveniri la normal. În peregrinările prin casele unde se ascundea de Securitate, Adriana dă peste tot felul de oameni curajosi, de la mama care o ascunde chiar și de copiii ei care n-ar ezita s-o pîrască la școală (și care-i povestește cum fiul ei de șapte ani a întrebat-o dacă zînele din poveste sînt reacționare), la intelectualii care trăiesc din traduceri pe care le semnează alții pentru că numele lor nu e de origine sănătoasă sau la ofițerul care, revenit din Rusia după ce fusese luat prizonier la Iași imediat după armistițiu, mărturisește că s-a înscris în partid după doi ani de lagăr de frică să nu moară în infernul de acolo, dar că acum îi este și mai frică:

— Mi-e frică de responsabilul politic al unității, care s-a înscris în partid înaintea mea. Lui îi e frică de mine fiindcă sunt un fost prizonier din Rusia. Amândurora ne e frică de comandantul unității, iar comandantului îi e frică de noi. Și mai ales rușine. Ați văzut cum îi privesc oamenii pe ofițerii din divizia comunistă? Cu ce dispreț?

După o primă încercare de părăsire a țării neizbutită pentru că a coincis cu abdicarea regelui, autoarea reușește să plece în 1948. Un prieten „ilegalist” îi dăruiește una dintre parolele de care se folosiseră în activitatea lor clandestină, „Niciodată trandafirii n-au fost atât de albaștri”:

— ... De acum înainte, nimeni nu o va mai folosi aici. Îți aparține. Dacă o aud vreodată, voi ști că ați ajuns cu bine, în cealaltă parte a lumii.
Și, deschizând ușa:
— Și întorceți-vă repede pentru ca trandafirii să înceteze într-o zi să mai fie albaștri, nu-i așa copii?

Din păcate, trandafirii au încetat să mai fie albaștri doar ca să capete, după cum a constatat Adriana în Piața Universității în 1990, culoarea roșie a altui partid „eliberator”: FSN aka PSD...

[Jovi Ene · Rating 5 out of 5]

Absolventă de drept, șef de cabinet la Generalul Rădescu (prim-ministru în ultimul guvern cât de cât liber de după 1944), Adriana Georgescu a făcut parte din primul lot arestat și trimis în judecată de comuniști, în 1945, pentru a fi dat ca exemplu puterilor străine și a constitui un motiv pentru arestarea capilor partidelor istorice.
Relatarea ei, cursivă și pe alocuri foarte dură, a fost prima mărturie din spatele Cortinei de Fier apărută în Occident (tradusă de Monica Lovinescu) și constituie o acuzare pertinentă și puternică la adresa comuniștilor, sovieticilor, a celor care au influențat aducerea lor la putere, arătând metodele acestora, felul în care au abuzat de context, de funcții, de oameni, modalitatea prin care au torturat, bătut, înfometat adversarii politici, pentru a semna niște declarații care ar fi folosit la procesele oricum regizate. Nu este Experimentul Pitești, dar metodele de la început erau la fel de inumane.
O mărturie extraordinară, care trebuie să fie pusă pe lista obligatorie a celor care cred încă în ”comunism” și în ”beneficiile” lui.

[Ana Stanciu-Dumitrache · Rating 5 out of 5]

Of, ce vremuri grele si ce amprenta si-au lasat asupra mentalitatii poporului roman..

[AlinaG · Rating 5 out of 5]

Perioada comunista nu ar trebui data uitării. Nu ar trebui sa fie parte din trecut. Avem nevoie sa fim conștienți de ce s-a petrecut atunci pentru a ști cum sa avem grija de viitorul nostru.
Îmi dau seama ca trecerea de la normalitate la un dezastru național poate fi foarte fina. Și încă o data îmi dau seama ca femeile sunt extrem de puternice în situații limita.

[niste eroi · Rating 5 out of 5]

Sorana Gurian "desfrînata viperă demascată", fana comunistilor, despre Adriana Georgescu Cosmovici :


"
Tînăra fragilă, copiliță bălaie, a fost sălbatic și neîndurător torturată, tîrîtă din interogatoriu în interogatoriu, din celulă în celulă, de la spitalul închisorii la infirmerie. Cum de a rezistat operației de apendicită, fără să fi fost anesteziată, puncției pe șold, cu drenele nesterilizate, apropierii bolnavelor de tuberculoză, trebuind să împartă patul cu ele? De asemenea, batjocurile, loviturile și restul, adică înțelesul înfricoșător, ascuns după acest cuvînt, încît prefer să nu-l rostesc."



" Am cunoscut-o pe Adriana Georgescu-Cosmovici la Paris. Normal ar fi ca locul acestei întîlniri să fi fost la București, oraș în care am trăit și am muncit amîndouă. Numai că în timp ce Adriana semna cronici cinematografice pentru ziarul Universul, important cotidian semi-oficial, naționalist și burghez, eu trăiam în clandestinitate, hărțuită de Gestapo, însuși
Universul publicîndu-mi fotografia ca pe a unui „ dușman al Statului, căutat de poliție Suficient motiv ca între oameni să se caște o prăpastie.
Ca urmare a cronicilor mai puțin ortodoxe, în iulie 1943, și Adriana a luat drumul fără nume al ființelor hăituite. Ea asculta emisiuni interzise, redacta manifeste, le distribuia noaptea. Ceea ce însemna să ai curaj, deoarece chiar și pentru mai puțin erai împușcat.
La 23 august, chiar în ziua loviturii de Stat, am fost numită , în calitate de redactor-șef al aceluiași celebru Universul. In vreme ce Adriana și prietenii ei asistau consternați la revărsarea hoardelor rusești, eu salutam cu bucurie , înaintarea tancurilor sovietice, pline de praf și acoperite de flori, de-a lungul bule¬vardelor. Primul editorial care saluta venirea Armatei eliberatoare fusese de mine semnat, de asemenea, primul interviu luat mareșalului Tolbuhin, lui Vîșinski, lui Simonov...
{ } " Adriana era șefa de cabinet a Generalului Rădescu. Devotată monarhiei, asemeni militarului cinstit și loial, dar diplomat mediocru, adus la putere de revanșarzii politici, ea și-a dat seama că aceste zile hotărîtoare, pentru persoana sa însemnau dezastrul. Ele au și avut un ritm precipitat. îmi aduc aminte că vorbeam cu Andrei Vîșinski (ne aflam în marele sa¬lon roșu al fortăreței care era ambasada sovietică), la jumătate de oră de la întoarcerea lui de la palat. Nu de mult, bătuse zdravăn cu pumnul în masă ca să impună Regelui Mihai lista noului cabinet, stabilită la Moscova. Furia și triumful sumbru îi dădeau stră¬lucirea măștii de pe chipul campionilor învingători.
Omul; surîzător, spiritual și flexibil, cunoscut de mine pînă atunci, acum mă speria cu expresia lui rece și de neclintit. Dezorientată, l-am părăsit. Dar nu iese fum, fără foc. Acest adevăr banal ne-a liniștit. Știm, în prezent, că nu înseamnă nimic, cel puțin în plan politic.
Dar Adriana, ea în cine credea și la ce spera? "
{ }





A.

8 noimbrie 1992 .Jurnal Monica Lovinescu

"Telefon azi de la Adriana Georgescu. Ieşită din spital. Lucidă,
dar iremediabil de tristă. Nu reuşeşte să se bucure de apariţia cărţii
ei. (Liiceanu ne spune că s-au şi vîndut 7 000 de exemplare.)
Mi-e o milă de ea sfîşietoare. îi voi trimite un articol pentru ea
scris de Alecu şi apărut în L ’Express din Neuchâtel. Mă îndoiesc
însă că-i va putea face bine.

8 februarie 1993

Stere Gulea ar vrea să facă (cu ea?) un film după cartea Adrianei
care a entuziasmat-o. Dar nu citise prefaţa şi nu ştia că-i pot
da referinţe asupra Adrianei.
îi şi telefonez Adrianei în faţa ei şi presimţirile mi se confirmă:
nu răspunde nimeni, e din nou internată la spital. *
A. M. voia să ne mulţumească, lui V. şi mie, că i-am ţinut partea
în „momente dificile** (acum un an şi ceva). Probabil în conflictul
cu Andreescu, căruia i-am reproşat direct tonul superior
cu care o punea la punct în 22.
Ne place, la amîndoi, foarte mult."

[Mădălina Udrescu · Rating 5 out of 5]

Povestea unei femei care a dat dovadă de un curaj nebun, de o determinare inexplicabilă, ce a condus-o aproape la moarte. Adriana Georgescu realizează un roman documentar și memorialistic, o lecție de istorie, ce are în centru evenimentele și aspectele mai puțin cunoscute despre instaurarea regimului comunist, toate acestea fiind scrise în cel mai înalt și impecabil stil jurnalistic. Adriana participă la rezistența anti-comunistă, împărțind manifeste și opunându-se din toate puterile opresiunii, motiv pentru care ajunge să fie arestată și închisă.

În închisoare are parte de cele mai crude tratamente, bătăi, jigniri, violuri, înfometare, boală și multe alte torturi. Gardienii o tratează ca pe o târfă, o femeie de joasă speță, încercând să o convingă prin toate mijloacele să semneze hârtiile care i-ar fi compromis pe prietenii ei. Închisoarea este un iad, un infern ce pare că nu se va mai sfârși, un calvar care o va lăsa cu traume pe viață. Din acest motiv, ea va și părăsi țara, ce-i drept forțată de prietenii ei, pentru a se putea reface, pentru a se îndepărta de acel pământ pe care a suferit, de acel loc ce îi sporea trauma. Râsul, ce a fost la început o metodă de rezistență, de supraviețuire, devine rapid unul isteric, de nebun. Ironia și solidaritatea celor din închisoare și celor de afară, o fac să nu semneze acele mărturii false, iar, mai mult decât orice, să-și continue activitatea împotriva comunismului.

Mi-am plăcut extrem de mult acest roman, ce are în centru o eroină. Ea scrie cu obiectivitate, chiar dacă este în miezul evenimentelor, iar stilul ei detașat m-a făcut să citesc cartea pe nerăsuflate. Dacă sunteți curioși să aflați un adevăr, despre care nu se vorbește la orele de istorie sau dacă vreți să citiți o poveste despre rezistență, acesta este volumul perfect

[Denisa Arsene · Rating 5 out of 5]

O poveste cutremuratore despre ceea ce a insemnat nasterea dictaturii in Romania. Recunosc cu mana pe inima ca eu (am apucat doar primii 9 ani din viata) nu am vazut niciodata asa de rau lucrurile. Desi chiar si autoarea afirma ca in orasul meu natal (Campulung) s-a simtit cumva mai bine, mai linistita...
Cartea este fara niciun regret de 5 stele. Ceea ce regret este realitatea indurata de autoare si de atatia altii. De catre noi, romanii, in general. Regret caci si astazi, dupa atatia ani de cand ne-am castigat libertatea, democratia, suntem de fapt, cam in acelasi loc. Nu mai exista atata violenta, dar exista o crunta nepasare, un individualism marcant, ucigator...
Nu vreau sa dau in politica, nu vreau sa nasc controverse. Ma opresc aici. Cartea este insa, una de nota zece!

[Mircea Petrean · Rating 5 out of 5]

Dupa ce am inceput cartea nu am putut sa o las din mana pana ce am terminat-o; ar fi putea fi considerat un thriller foarte bun, pana ce iti dai seama ca nu este fictiune si experientele prin care a fost nevoita sa treaca autoarea sunt cat se poate de reale; e o povestire impresionanta despre ororile ce i s-au intamplat in dupa instaurarea comunismului in Romania, pentru simplul motiv ca a refuzat sa minta si nu poti sa nu te gandesti ca cati alti zeci / sute de mii de oameni au trecut prin experiente similare

[Claudia Șerbănescu · Rating 3 out of 5]

Un îndrumar foarte util în vremurile pe care le trăim despre cum se instalează dictaturile de tip stalinist, despre cum ajunge minciuna la putere uzând de teroare și de toate atrocitățile ce par ireale dacă nu am ști de la martorii timpului că au îndoit și cele mai nobile caractere. Atunci când nu le-au ucis.

[Flaviu Muica · Rating 5 out of 5]

Una dintre cele mai bune cărți citite vreodată!

[Elena Papadopol · Rating 5 out of 5]

Imi gasesc cu greu cuvinte pentru a descrie aceasta carte, pot spune doar ca mi-a placut foarte mult stilul autoarei - alert, viu si dur.

[Andreea Stoica · Rating 5 out of 5]

Nu mi-a plăcut niciodată istoria, pentru că nu suportam să memorez date fără să am o legătură logică între ele, să le dau o semnificație aparte. Nici măcar despre comunism nu mi-a plăcut să învăț, deși în jurul meu aud permanent (persoane care l-au prins, evident): "pe vremea mea..." Nu, nu am fost curioasă.
Daaar ce reușesc femeile astea să facă prin cărțile lor... Lena Constante, Nicole Valery-Grossu, acum Adriana Georgescu (vorbind doar de vocile feminine, sunt și masculine câteva notabile) au reușit să mă facă să înțeleg un fragment din istoria țării și nu oricum...cu o gravitate de neînchipuit.
O poveste de excepție, o viață de film, o istorie care trebuie scrisă, rescrisă, descoperită. Din acest punct de vedere probabil că ar trebui să devină lectură obligatorie în liceu. Poate așa vor vrea și alții ca mine să învețe istorie. 🙂

[Diana Ionescu-Tudor · Rating 5 out of 5]

O lectură cutremurătoare și o lecție pe care Adriana Georgescu o oferă despre curaj, demnitate și câte altele. Cartea este, în același timp, deosebit de actuală - parcă ne trage de mânecă să învățăm astăzi din greșelile făcute în trecut. Merită cu siguranță citită și recomandată cât mai mult mai departe.

[Luminița Malanca · Rating 5 out of 5]

De citit pentru toți care vor să aibă o idee despre adevărata față a comunismului. Recomand!

[teodosia · Rating 4 out of 5]

foarte intens stilul Adrianei, iar toate figurile evocate de ea în carte, de la cea a generalului Rădescu și până la colegele ei de celulă (majoritatea prostituate sau hoațe) sunt vii conturate. niciodată nu mi-a fost dat să citesc descrieri atât de simplu evocate, care conțin totuși atâtea detalii semnificative cu privire la anii '40, pornind de la speranțele generației ei în puterile anglo-americane și până la manifestațiile comuniștilor, a căror incultură, barbarism și putere se conturează în paginile cărții (apoi, și în realitate). câtă tinerețe și putere de luptă... păi câți dintre contemporani ar rezista torturilor de la anchetele Securității? operații fără anestezie, o felie de pâine și o cană de apă pe zi, colegi de celulă care mor în același salon cu tine. pentru mine a fost greu să-mi și imaginez toate aceste scene evocate, darăminte să mă proiectez suferindu-le. emoționantă atitudinea Adrianei față de colegele de salon și umanitatea care domnea în închisorile comuniste. îl și vedeam pe Dostoievski învățându-și colegul de celulă să scrie și să citească, apoi mulțumirile aduse acestuia, pentru faptul că a văzut în el un om, și nu un tâlhar, o lepră a societății, cum îl vedeau ceilalți. același comportament nobil și l-a păstrat și Adriana, fie în fața miniștrilor, fie în fața colegelor de celulă, fie în fața securiștilor (din rândul cărora se disting următorii trei: Nicolski, Bulz și Stroescu).
nici nu mai trebuie să vă îndoiți de calitatea acestei cărți. este prefațată de Monica Lovinescu, evocă toate atrocitățile comuniștilor prin intermediul cărora au ajuns la putere, suferința populației cauzată de abdicarea regelui și gustul amar al faptului că prea puțini rememorează victimele regimului comunist.

[Doina · Rating 5 out of 5]

O carte tulburatoare, scrisa intr-un ritm ametitor, cu un talent literar remarcabil.
Anii 1944 - 1947 in Romania, despre care am invatat la scoala doar minciuni bombastice, se dezvaluie in toata cruzimea lor. Frica paralizanta se insinueaza peste tot si nimeni nu-i scapa. Cu exceptia, poate, a celor care au pierdut deja totul si pentru care nimic nu mai conteaza.
Cum e sa-ti fie frica de propiul copil, sa nu ai incredere in nimeni, sa te temi ca vei fi ridicat de pe strada, batut, inchis in conditii inumane, fara proces si fara drepturi?
Intelegem mai bine de ce tîrîm după noi complicitati, compromisuri, lasitati, desi au trecut 3 decenii de la rasturnarea comunismului.

[Corina Ban · Rating 4 out of 5]

O carte ce merita citita pentru a nu uita trecutul tumultos si violent. Conditiile din inchisoare, brutalitatea cu care au fost tratati toti cei care nu tineau cu comunistii, frica din ochii tuturor... Aceste detalii trebuie stiute si nu trebuie nicidecum uitate. Suntem datori sa ne cunoastem istoria.

[Lobontiu Mira · Rating 5 out of 5]

Recomand această carte mai ales în această perioadă în care prostia, minciuna, furtul, aroganța, umilirea moralului sunt la putere! Citirea acestei cărți a fost ca un duș cu apă rece la temperaturi scăzute...

[Cristina]

https://pressone.ro/modele-de-curaj-a...

[Fintina Ion · Rating 5 out of 5]

E o carte excepționala!

[Gabriel Cristocea · Rating 5 out of 5]

Excepțională!

[TUDORACHE ALICE · Rating 5 out of 5]

De cum am început lectura am știut ca nu pot lasă cartea din mâini... O poveste reala, din păcate. Ceva ce mulți dintre noi nu ne putem imagina.

[Leyla · Rating 5 out of 5]

Outstanding contribution to my understanding of how communism managed to settle in Romania and survive for as long as it did (and still does)

[Alexandra · Rating 5 out of 5]

O carte tulburatoare despre instaurarea comunismului in Romania – un regim al terorii si al inculturii, care a furat viata bunicilor si parintilor nostri.

[Gabi Lupu · Rating 5 out of 5]

O carte ce trebuie să fie lectură obligatorie în liceu.

[Lucian Chipuc · Rating 5 out of 5]

O istorie ce nu ar trebui sa fie uitată vreodată!!!

[Andreea Catana · Rating 4 out of 5]

Nu e o carte pe care o uiti usor. Din mai multe motive. O consider o lectura obligatorie pentru orele de istorie, pentru ca e o istorie traita si nu imaginata. Nu ca ar fi fost mai putin inspaimantatoare daca era inventata. N-o sa ma refer atat de mult la partea istorica a cartii, desi e foarte importanta, ci o sa incerc sa rezum un pic sentimentele mele din alt punct de vedere. Al personajului autor. Un personaj curajos, cu principii, gata sa mearga pana la capat. Totusi, de multe ori mi-a lasat senzatia ca indarjirea ei nu avea ceva cu totul omenesc. Cartea a fost prima oara publicata in 1951 (sper sa nu ma insel) in Franta si poate de aici genul acesta de erou atat de curajos, care se duce pana la capat, ca un supererou. Mi-ar fi placut ca aceste amintiri sa fi atins si partea umana, emotionala a celor intamplate, nu doar partea de indarjire anti-comunista. Ma explic: sunt unele evenimente - ingrozitoare de altfel - care au fost trecute intr-o nota de subsol. Violul din puscarie, de exemplu. Fireste, sa vorbesti ca femeie deschis despre viol si urmarile lui nu imi imaginez ca era usor in 1951, dar mi s-a parut ca s-a trecut peste el ca si cand... Inteleg ca viata autoarei n-a fost deloc simpla in exil, cu repetate caderi nervoase datorita experientei din Romania, insa tocmai aceasta greutate lipseste din text. Cum a procesat ea la nivel intim anumite lucruri care i s-au intamplat. Poate e doar o chestiune de interpretare personala, dar asta e partea care m-a facut sa-i dau cartii 4 din 5 stele.

[Un Oarecare · Rating 5 out of 5]

O lectură absolut necesară. Spune dintr-o răsuflarea povestea trecerii României dintr-o dictatură în alta prin prisma tinerei curajoase care era autoarea al acea vreme. Taie ca suspans orice roman polițist și descrie cu economie de cuvinte locuri și spații uitate. Evită cu eleganță, cu delicatețe orice deviație spre telenovela care tinde să acapareze totul astăzi. O poveste despre caractere în fața unui regim crud, inuman, impus cu forța, cel comunist românesc de inspirație sovietică. O poveste despre frică și curaj într-un stil literar perfect, plin de aplomb. Scenele de relaxare, umor și de izbândă palidă și temporară a inteligenței și bunului simț în sânul rezistenței anticomuniste românești ar putea fi ele singure un motiv pentru a citi cartea dincolo de forța ei documentară. Oferă răspunsuri diverse la întrebări legate de ceea ce am trăit și trăim și astăzi într-o anumită măsură din păcate.

[Socrate · Rating 4 out of 5]

În iulie 1943, un mic incident, aparent fără importanţă, mi-a decis totuşi întreaga viaţă.
Aveam douăzeci şi trei de ani şi până atunci viaţa mea îşi urmase cuminte cursul, în chiar direcţia pe care voiam să i-o dau, pe care credeam că i-o voi putea da.
Voiam să mă fac avocată, şi tocmai îmi dădusem licenţa.
Voiam să fac sport, şi participasem deja la mai multe campionate naţionale de voleibal şi de ping-pong.
Voiam să fiu ziaristă, şi, de un an, eram critic cinematografic la ziarul „Universul literar”.
Mai eram şi infirmieră la un spital militar.
Prin urmare, în iulie 1943, chiar în ziua examenului de licenţă, a început totul.
Trebuie să fi fost într-o vineri…

[Mihail Feraru · Rating 5 out of 5]

Am auzit de-a lungul timpului multe relatari despre ororile sistemuli comunist din Romania, dar majoritatea sunt relatari reci, la persoana a treia, prea putin ilustrative pentru ce a insemnat politia politica si inchisoarea securitatii in fapt. O carte care ar trebui citita de oricine vrea o relatare la prima mana despre inceputurile erei comuniste, despre oroarea si tortura detinutilor politici din acea vreme.