Un roman plin de tandrete si erotism, cu o structura absolut neconventionala, cu totul inedita, in care Marin Malaicu-Hondrari renunta la prudenta si se expune riscurilor, asa cum Lunetistul renunta la precautii, iese din ascunzatoare si incearca sa-si traiasca viata.
Aparitia unei familii misterioase in oras schimba ireversibil destinul Cristinei si al lui Constantin, doi tineri pasionati de literatura care traiesc o poveste de dragoste. Ea se casatoreste cu Jim, fiul nou-venitilor, iar Constantin devine mercenar. Insa relatia din tinerete ii urmareste si, desi porniti pe drumuri diferite, cei doi se reintilnesc gratie lui Carlos, un orfan sarac adoptat la distanta de Cristina. Peste ani, orfanul ajuns scriitor celebru devine o tinta pentru Constantin, mercenarului oferindu-i-se foarte multi bani pentru a-l ucide. Protejat de anonimat si de dragul Cristinei, Constantin il avertizeaza pe Carlos de pericol. Citindu-i cartile, mercenarul incepe sa banuiasca motivul solicitarii crimei, iar presupunerile ii sint confirmate de organizatia pentru care lucreaza si de un e-mail in care Cristina i se confeseaza.
„Marin Malaicu-Hondrari scrie – de la Cartea tuturor intentiilor la Apropierea si, iata, acum, la Lunetistul – o singura carte. Iar aceasta carte unica – amestec rar de sfisiere si umor – se sprijina pe un filon poetic ce sustine, ca o pinza freatica, intregul si leaga intimplari, iubiri, esecuri, fiinte rare, toate scufundate intr-un aer melancolic, de sfirsit de lume, asemanator aceluia din romanele lui Julio Cortázar sau Roberto Bolaño. A fi viu reprezinta, pentru Marin Malaicu-Hondrari, conditia prima a literaturii adevarate. Si un efect instantaneu al cartilor sale asupra cititorilor veritabili.” (Simona Sora)
Marin Mălaicu-Hondrari a publicat Zborul femeii pe deasupra bărbatului (poeme, Eikon, 2004, Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj), Cartea tuturor intenţiilor (roman, Vinea, 2006; ediţia a II-a, Cartea Romaneasca, 2008), Apropierea (roman, Cartea Românească, 2010), La două zile distanţă (poeme, Charmides, Bistriţa, 2011, premiul revistelor Poesis International şi Transilvania). Cel mai recent roman Lunetistul a apărut la Polirom în septembrie 2013. A scris în colaborare cu regizorul Tudor Giurgiu scenariul după romanul Apropierea.
Chiar dacă M.M-H nu e printre prozatorii mei preferați, mă suprinde mereu plăcut. E al doilea roman citit, după Apropierea, care m-a dezrădăcinat din solul preponderent realist si catapultat discret intr-o lume in care viața și literatura se suprapun. Si mi-a plăcut ce am găsit acolo. Constantin, Cristina si Carlos au construit o narațiune comună, poate prea puțin credibilă, după cum au remarcat alți cititori, însă cu mult farmec estetic, așa a lá Bolaño, Cortazar sau Arriga.
Eu chiar am gustat exercitiul ăsta literar cu toate trimiterile lui pe care nu le-am gasit ca fiind exagerate, cu structura sa bizară, cu imponderabilitatea personajelor, cu povestea care conectează mai multe vieți prin dragoste.. in primul rând cea față de literatură.
2,4/5* Undeva pe la jumătatea cărții există o scenă în care unul dintre personajele secundare îi povestește unuia dintre personajele principale despre cineva, un emigrant care în anii 90 trăia rău de tot în România, cu soția și cei cinci copii, și din dorința de a pleca afară să facă bani a hotărât să vândă singurul lucru pe care îl aveau: acoperișul de deasupra capului. Iar cu banii aceia și-a plătit o viză falsă spre spațiul Schengen și a plecat la cules de măsline, lăsându-și restul familiei în sărăcie, neștiind dacă va reuși să îi aducă și pe ei în străinătate la o viață mai bună. Ei bine, mi-a păsat mai mult de acest pasaj de câteva rânduri, încărcat cu dramă, miză și incertitudine reală, decât de restul poveștii și personajelor din „Lunetistul”.
Am apreciat totuși stilul simplu, direct, și mi-a plăcut plot-device-ul „fotografiilor pe care aș fi vrut să le am.”
Evident influențat de Roberto Bolano, fără să o ascundă, de altfel, autorul compune o poveste al cărei principal atu e acela că e bine scrisă. Dincolo de asta, intervine subiectivismul - motiv pentru care punctez cu 4 stele în loc de 5, cu toate că e una dintre cele mai bune cărți scrise de autori români contemporani, pe care le-am citit până acum.
Sentimentele mele sunt destul de indecise cu privire la Lunetistul; deși multe aspecte mi-au plăcut, am observat că altele nu s-au potrivit sau au fost exploatate în exces de către autor. La prima vedere, romanul are calități de netăgăduit și recunosc că l-am citit pe nerăsuflate. Lectura stă sub semnul unui ușor mister, scriitura curge fluid, aparent lipsită de efort, avem o seamă de tablouri pitorești și accente poetice, plus o răsturnare de situație la final, când suntem nevoiți să reexaminăm dintr-un alt unghi tot ceea ce am citit până atunci. Însă o mare parte din efectul romanului se bizuie tocmai pe această manevră postmodernistă, iar calitatea lui se confundă adeseori cu numeroasele referințe livrești, un luciu de erudiție ireal pe care scriitorul l-a întins cu generozitate asupra multora dintre personajele sale.
Constantin este un ucigaș plătit, un lunetist motivat doar de bani și pericol, care nu ia în seamă argumentele etice sau morale. Totuși, când noua sa țintă este Carlos, un orfan din America de Sud devenit un scriitor de succes, lunetistul refuză să-și îndeplinească misiunea. Totul are legătură cu Cristina, marea sa dragoste din liceu, care l-a părăsit pe Constantin pentru fiul unui străin bogat și misterios. Romanul este construit pe mai multe planuri, iar povestea se dezvăluie din mai multe perspective (Constantin-Cristina-naratorul-Carlos, cu inserții de povești ale altor personaje), însă nu toate vocile sunt la fel de bine individualizate. Intriga, alminteri subțire și cu un deznodământ ce nu se lasă așteptat, pare doar un pretext pentru scormonirea amintirilor și etalarea gândurilor, ceea ce transformă romanul într-unul mai degrabă psihologic, așa cum au observat alți cititori înaintea mea.
Scriitura cu iz poetic mi-a plăcut foarte mult, la fel ca unele scene din viața lui Constantin, însă valoarea romanului este elevată într-un mod cam artificial prin pleiada de referințe livrești (mai cu seamă autori sud-americani, de care Mălaicu-Hondrari este, aparent, foarte atașat). Roberto Bolaño are un loc de cinste aici (o povestire a scriitorului chilian este chiar relatată pe larg) și m-am bucurat să îl regăsesc și pe Juan Rulfo, ceva mai puțin băgat în seamă de cititorii contemporani. Nimic rău în asta, mai cu seamă că toată această paradă de nume și citate trezește pofta de lectură, însă dimensiunea erudiției livrești a personajelor devine mai degrabă ireală, separându-le de lumea adevărată, așa cum o cunoaștem noi.
Am fost impresionata de acest roman inedit, de spiritul uman si visator, realist in acelasi timp. Lunetistul este un contrast intre libertate si dorinta de disparitie prin proprie vointa, personajul fiind in acelasi timp legat de trecut si neavand posibilitati financiare. Lumea cartilor si libertatea oferita de lectura, cu frumoasele referinte, creeaza o anumita dimensiune paralela realitatii, cel putin asta a fost impresia mea. In acelasi timp dragostea este posibila, si prin dragoste personajul se redescopera pe sine, sufera si reiese la suprafata. Dragostea si cartile salveaza personajul.. acest mesaj pe care eu l-am gasit este miraculos. Sunt curioasa daca si altii descopera cartea in acest fel. Mie mi-a placut foarte mult.
I really enjoyed to read this book!Un început de an promițător..sincer nu aveam așteptări,dar personajele sunt superbe :Constantin,Cristina, Carmen sau Carlos.Discutii despre literatura ,copilărie, viata și supraviețuire sunt unele din temele abordate.
*Încă de la prima pagina, cartea asta a fost ca întâlnirea cu cineva nou, dar pe care ți se pare că îl cunoști dintotdeauna.*
Încă nu m-am decis dacă ăsta e iadul sau raiul: un om stă și scrie despre trecutul său și nu mai poate schimba nimic, dar nici nu vrea să schimbe, așadar scrie fără patimă și fără grabă , ca și cum ar decupa cu o foarfecă metri cubi de apă.
Plouă. Nu mai știu cine zicea că trebuie să eviți să începi un text cu o constatare meteorologică. Dacă o faci, imediat după îți dai seama că nu mai ai nimic de adăugat. Plouă. Am un cactus pe masă și ghiveciul în care stă tremură de fiecare dată când îmi sting țigara în scrumieră. Și, odată cu țigara, îmi vine să îmi sting și capul în scrumieră.
Am găsit câteva nuci într-un colț, dar toate erau seci și din coaja uneia am făcut o barcă cu care am plecat pe Someș, Someșul fiind sucul stors dintr-o cireașă, având vreo doi centimetri în lățime și lungime și vreo doi milimetri în adâncime și am naufragiat pe o insulă pustie unde am murit. Am stat așa, morți, până seara.
Mai târziu aveam să aflu, de fapt să am confirmarea stării mele deplorabile, de la Proust, că nimic nu e mai insuportabil decât un om ce te iubește fără ca tu să-l iubești. Așa e, fără nicio îndoială. Vina mă măcina ca un acid și nu îmi găseam nicio circumstanță atenuantă.
Era dependent de tăcere. Nu am văzut în viața mea un om mai tăcut. Nu vorbea. Nu era un mizantrop. Prefera să tacă, atât.
*Mi-am amintit de când am fost împreună la o lansare de carte și tu aveai emoții.*
Romanul îi surprinde, în diferite etape ale existenţei lor, pe Constantin şi Cristina, doi foşti iubiţi din Bistriţa, ale căror vieţi cu un parcurs aproape neverosimil îi poartă în diverse locuri. Cristina este fiica unor măcelari, pasionată de literatură. Viaţa acesteia capătă o nouă turnură în momentul în care în oraş se mută o familie de oameni de afaceri străini şi se căsătoreşte cu Jim, fiul acestora. Se transformă într-o femeie bogată, captivă într-o existenţă ce se dovedeşte a fi departe de idealul ei şi se refugiază în alcool, literatură, nostalgii şi un jurnal literaturizat, adresat iubitului din adolescenţă.
Am impresia că am citit cartea la un moment la care nu eram pregătită pentru ea și acum vreau foarte mult să o recitesc (când am citit-o ziceam că nu mă mai ating de ea vreodată și uite-mă acum dorind să o citesc a treia oară)
E primul roman de MMH pe care-l citesc și sunt într-o dilemă, raportat la recenziile celorlalte romane, dacă să mai citesc și altceva sau nu de la MMH, în ideea că nu toate romanele sunt de forță egală.
Dilema mea pleacă de la faptul că am citit un text scris foarte fain, care face povestea să curgă natural în cea mai mare parte a timpului. Problema e la poveste, că nu știu ce să fac cu ea. Dacă mă întreabă acum cineva, acum când e proaspăt citită, n-aș ști să-i zic ce gen e, să fac o recomandare. Mi se pare genul de poveste spusă pentru cei cărora le plac poveștile, de oricare ar fi ele. Poți s-o citești și în gară, poți s-o citești și timp de o lună, poți s-o citești în timp ce mai citești alte 3 cărți.
Sunt destul de convins că în câteva luni nu o să mai știu prea multe despre romanul ăsta pentru că e o dramă absolut banală și singurul lucru interesant e faptul că eroul principal e lunetist, dar atât, că nu împușcă pe nimeni și nici nu devine justițiar. Bine, nici nu e despre asta povestea, doar că titlul ei și unele pasaje te-ar putea face să crezi că ceva urmează să se întâmple.
N-am priceput disimularea vocii autorului din ultimul capitolul în acel interviu imaginar al unui personaj secundar, de altfel. Sau poate totul e atât de metaforic scris încât nu m-am prins?
În final, mă bucur că nu s-a lungit mai mult poveste. Să fi fost încă vreo 100 de pagini și totul ar fi devenit o mică corvoadă.
Am dat 3 stele pentru stil si pentru ca am dat 2 stele unor romane mult, mult inferioare și n-ar fi fost corect. Cu toate astea, cel puțin în cazul Lunetistului, nu m-aș înghesui să o recomand.
Îmi place modul umanizant și onest în care a fost scrisă această carte. Îmi place și faptul că nu s-a sfiit să dea detalii pe care poate într-un alt(fel) de roman nu le-aș fi regăsit. Detalii lipsite de pudibonderie, de sfiiciune (sau sfială, spuneți-i cum vreți) și de rigiditate. E o scriitură care-ți merge direct în viscere și se plimbă-n lung și-n lat prin ele. Își pune amprenta, cum s-ar spune.
Aș fi vrut să-i reproșez Lunetistului că e prea scurt și că ar fi trebuit să aibă încă 50-100 de pagini, să-mi explice mai bine care-i mersul lucrurilor după tot ce-am citit. Dar, pe de altă parte, n-aș fi rămas cu aceeași senzație, nu ar fi avut același efect și nu mi-ar fi rămas impregnat în minte pe o perioadă atât de lungă.
,,Dar oare amintirile scapă aparenţei? Nu sunt ele însele nişte idoli de lut? Cu aerul lor inofensiv, blajin şi binevoitor, ca nişte bătrânei nesuferiţi, în fond, de care te tot împiedici? Dacă nu eşti atent, nu se întind ele ca iedera, cu repeziciune, multiplicându-se sufocant pe întinderea minţii noastre?"