Othon l'archer

by Alexandre Dumas

1340. Le comte Ludwig, landgrave de Godesberg, vit les tourments du doute et de la jalousie. Le poison du soupçon l'a envahi : son jeune fils Othon est-il bien de son sang, ou le fruit d'amours adultérines entre sa femme Emma et le fidèle Albert, son compagnon d'enfance ? Bien vite, sa décision est prise : il cloître sa femme au couvent, et veut enfermer son fils dans un monastère. Othon préférera la mort, en se jetant dans les eaux du Rhin. Mais le destin n'en fait qu'à sa tête : miraculeusement épargné par le fleuve, nous suivrons donc les pérégrinations du jeune homme dans sa quête de vérité et de justice, armé de ses seuls courage et dévouement envers son aimée, la princesse Héléna. Petit chef-d'œuvre de romantisme, Othon l'archer permet à Alexandre Dumas (1802-1870) de se livrer, par cette immersion au cœur de l'Europe médiévale, à l'exaltation de la seule véritable noblesse : celle de l'âme.

Genres: French Literature, Classics, Adventure, Fiction, France

155 pages, Mass Market Paperback

First published January 1, 1840

About the author

This note regards Alexandre Dumas, père, the father of Alexandre Dumas, fils (son). For the son, see Alexandre Dumas fils.

Alexandre Dumas père, born Alexandre Dumas Davy de la Pailleterie, was a towering figure of 19th-century French literature whose historical novels and adventure tales earned global renown. Best known for The Three Musketeers, The Count of Monte Cristo, and other swashbuckling epics, Dumas crafted stories filled with daring heroes, dramatic twists, and vivid historical backdrops. His works, often serialized and immensely popular with the public, helped shape the modern adventure genre and remain enduring staples of world literature.
Dumas was the son of Thomas-Alexandre Dumas, a celebrated general in Revolutionary France and the highest-ranking man of African descent in a European army at the time. His father’s early death left the family in poverty, but Dumas’s upbringing was nonetheless marked by strong personal ambition and a deep admiration for his father’s achievements. He moved to Paris as a young man and began his literary career writing for the theatre, quickly rising to prominence in the Romantic movement with successful plays like Henri III et sa cour and Antony.
In the 1840s, Dumas turned increasingly toward prose fiction, particularly serialized novels, which reached vast audiences through French newspapers. His collaboration with Auguste Maquet, a skilled plotter and historian, proved fruitful. While Maquet drafted outlines and conducted research, Dumas infused the narratives with flair, dialogue, and color. The result was a string of literary triumphs, including The Three Musketeers and The Count of Monte Cristo, both published in 1844. These novels exemplified Dumas’s flair for suspenseful pacing, memorable characters, and grand themes of justice, loyalty, and revenge.
The D’Artagnan Romances—The Three Musketeers, Twenty Years After, and The Vicomte of Bragelonne—cemented his fame. They follow the adventures of the titular Gascon hero and his comrades Athos, Porthos, and Aramis, blending historical fact and fiction into richly imagined narratives. The Count of Monte Cristo offered a darker, more introspective tale of betrayal and retribution, with intricate plotting and a deeply philosophical core.
Dumas was also active in journalism and theater. He founded the Théâtre Historique in Paris, which staged dramatizations of his own novels. A prolific and energetic writer, he is estimated to have written or co-written over 100,000 pages of fiction, plays, memoirs, travel books, and essays. He also had a strong interest in food and published a massive culinary encyclopedia, Le Grand Dictionnaire de cuisine, filled with recipes, anecdotes, and reflections on gastronomy.
Despite his enormous success, Dumas was frequently plagued by financial troubles. He led a lavish lifestyle, building the ornate Château de Monte-Cristo near Paris, employing large staffs, and supporting many friends and relatives. His generosity and appetite for life often outpaced his income, leading to mounting debts. Still, his creative drive rarely waned.
Dumas’s mixed-race background was a source of both pride and tension in his life. He was outspoken about his heritage and used his platform to address race and injustice. In his novel Georges, he explored issues of colonialism and identity through a Creole protagonist. Though he encountered racism, he refused to be silenced, famously replying to a racial insult by pointing to his ancestry and achievements with dignity and wit.
Later in life, Dumas continued writing and traveling, spending time in Belgium, Italy, and Russia. He supported nationalist causes, particularly Italian unification, and even founded a newspaper to advocate for Giuseppe Garibaldi. Though his popularity waned somewhat in his final years, his literary legacy grew steadily. He wrote in a style that was accessible, entertaining, and emotionally reso

Reviews

[Arybo ✨ · Rating 3 out of 5]

racconti cavallereschi e fiabeschi insieme.

[Tamakatsura · Rating 3 out of 5]

L'arciere del Reno: ★★★☆☆
Le avventure del Conte di Fiandra: ★★☆☆☆

[SeRRo · Rating 4 out of 5]

This book is live proof that Dumas pere can write beautiful fairy tales. I was at times surprised with the religious motive present in the book but it makes sense if Dumas has done no changes to the story that he claims to have heard on shores of the Rhine river.

[Valeriu Gherghel · Rating 3 out of 5]

Probabil o legendă medievală (acțiunea se petrece pe la 1340), rescrisă fără mari virtuți literare de Alexandre Dumas (sau de unul dintre „negrii” săi), așa cum Thomas Mann, mai tîrziu, a rescris o altă legendă (un incest între frate și soră) în Alesul. Thomas Mann a complicat povestea, a inventat profunzimi psihologice, finețuri analitice, la care Dumas nu avea cum să ajungă. Păstrează, în schimb, naivitatea personajelor și modul lor simplu, frust, de a acționa în împrejurări dramatice. O poveste pe care cei ce prețuiesc imaginarul medieval o vor citi cu plăcere...

Găsim în acest scurt roman toate locurile comune ale legendelor care au bîntuit Evul Mediu: întreceri între arcași („serbarea de la Cleves”, unde Othon e cel mai priceput), castele în ruină stăpînite de domnițe-năluci care își fac apariția la miezul nopții și-i ispitesc pe necugetați (povestea castelanei din Windeck, „o fată frumoasă, palidă şi tristă”), cavaleri care învie pentru a sări în ajutorul unor frumuseți primejduite (povestea lui Rudolf de Alost, cavalerul cu lebăda, și a fermecătoarei prințese Beatrix; viteazul sosește pe Rin într-o luntre trasă de lebede), întîlnim și un cavaler al lebedei de argint etc. Necazurile sînt aprige, trăirile pe măsură, dar totul se termină cu bine pentru cei cu inima curată, ca într-un basm...

Nu sînt multe pagini, îndrăzniți! (21.12.25, s).

[Gabriel D. · Rating 2 out of 5]

An old booklet telling a convoluted story about a Landgrave that sent his "son" to a far away land because he thought his wife had his "son", Othon, with someone else. Othon escapes on route and becomes an archer. The rest is an seeming epic tale about Othon being a good archer and noble woman liking him. Oh, and later, the conclusion to the main plot about him being a bastard.

I'm being to crude, but this is because this was a book a read a long time ago. The book is very small, but the story does not stick. Published in 1839, this is a very old tale that did not survive time.

[Kim Demoors · Rating 4 out of 5]

Othon l'arché est un jolie conte Allemand, si bien conter par Dumas. Je ne peux qu'aimer ce qu'écrit Alexandre Dumas car il est mon auteur favori ayant même un tattoo sur un bras pour l'attester.

Un très petit récit, pas très développé, mais mignon mêlant conte, légende, fantômes et religion...

[Paolo Bizzarri · Rating 5 out of 5]

Due bei racconti avventurosi alla Dumas. A metà strada fra la leggenda e la storia, si leggono tutti d'un fiato, e fanno ricordare il tempo in cui si leggeva di cavalieri e di damigelle.

[Jana]

Eeddr

[Socrate · Rating 3 out of 5]

Spre sfârşitul anului 1340, într-o noapte rece, dar încă frumoasă de toamnă, un cavaler urma drumul strâmt care iese pe malul stâng al Rinului. Având în vedere oră târzie şi stăruinţa cu care-şi îndemna calul, dar mai ales oboseala ce i se citea pe chip după o zi întreagă de drum, ai fi putut pune rămăşag că se va opri cel puţin câteva ceasuri în orăşelul Oberwinter, în care intrase; dar nu, cavalerul îşi continuă drumul cu acelaşi pas pe străduţele înguste şi întortochiate, ca un om obişnuit cu astfel de călătorii, până ce se văzu în extremitatea cealaltă a oraşului, pe unde ieşi şi se pierdu în noapte. Cum, în clipele următoare, luna, ascunsă până atunci, ieşi dintre nori într-un colţ de cer curat şi limpede ca un lac liniştit în mijlocul mării de nori ce-şi frământa pe cer valurile uriaşe, să ne folosim de această lumină fugară şi să aruncăm o privire iute asupra călătorului nostru.

Era un bărbat între patruzeci şi opt şi cincizeci de ani, de statură mijlocie, cu umeri largi, de atlet, iar mişcările în şa i se armonizau atât de bine cu pasul calului, încât ai fi avut impresia că fuseseră tăiaţi amândoi din aceeaşi bucată de stâncă. Cum se afla într-un ţinut cunoscut şi, prin urmare, nu se temea de nimic, îşi atârnase coiful de şa şi nu purta pe cap decât o scufie de zale căptuşită cu pânză, pe care, altfel, o lăsa să-i cadă pe spate ca o glugă. Părul lung şi des ce-i ieşea de sub scufia de zale dădea chipului său de o nobleţe rară un aspect leonin. Cât despre stirpea lui, aceasta nu putea fi un secret decât pentru cei care, pe vremea aceea, nu cunoşteau însemnele heraldice: privindu-i coiful, ai fi putut observa imediat coroana de conte ce-l împodobea şi, deasupra acesteia, un braţ gol cu o spadă. De partea cealaltă a şeii, pe scutul atârnat de ea, pe un fond roşu, străluceau cele trei stele de aur ale casei de Homburg, una dintre cele mai vechi şi mai nobile din Germania. Acum, ca să mai dăm câteva lămuriri asupra necunoscutului pe care l-am adus în scenă, vom mai adăuga că viteazul conte Karl venea din Flandra, unde fusese, din porunca împăratului Ludovic al V-lea de Bavaria, pentru a-l ajuta în luptă pe Eduard al III-lea al Angliei, numit, cu optsprezece ani în urmă, vicar general al Imperiului.

Trecând şi de orăşelul Meihem, călăreţul părăsi drumul pe care-l urmase de la Koblentz şi se înfundă pe cărăruia ce ducea către castelul Godesberg. O clipă, calul şi omul dispărură în vale, apoi apărură din nou pe câmp, urmând drumul de şes pe care păreau că-l cunosc la fel de bine şi unul şi celălalt. După câteva minute de mers, calul ridică botul şi necheză parcă spre a-şi face cunoscută prezenţa şi, fără ca stăpânul să-l îndemne cu vorba sau cu pintenii, o luă la galop. Lăsară astfel în urmă, pe mâna stângă, târgul Godesberg, pierdut într-o pădurice, şi, părăsind cărarea care duce de la Rolandseck la Boue, făcură iar la stânga şi se îndreptară spre castelul ridicat pe un vârf de colină. Trebuie să mai spunem că acest castel purta numele oraşului sau, cine ştie, poate că oraşul îşi luase numele de la castel.

Era, pare-se, evident că ţinta călătoriei călăreţului nostru e castelul Godesberg. Şi era la fel de sigur că contele Karl ajungea aici chiar în toiul unei petreceri. Pe măsură ce urca drumul în serpentine ce pornea de la poalele colinei, se convingea tot mai mult de lucrul acesta, apoi, oprindu-se în faţa porţii, văzu că întreaga faţadă a zidului frontal era puternic luminată. Prin ferestrele aburite zări grupuri de oameni mişcându-se de colo-colo. Chipul încruntat al călăreţului vădea clar că ar fi preferat să ajungă mai curând în intimitatea familiei de Godesberg decât în forfota unei petreceri. Intră la pas în curtea castelului.

Curtea era plină de scutieri, de valeţi, de cai şi de litiere; căci, după cum am mai spus, era serbare la Godesberg. Sărind de pe cal, o mulţime de valeţi şi de servitori se repeziră să ia calul contelui şi să-l ducă la grajd. Dar călăreţul nu-i lăsă să-l despartă de bidiviu, ci, luând el însuşi frâul, îl duse în grajdul familiei. Miraţi întrucâtva de aceasta, valeţii nu insistară, ceea ce arăta că fuseseră obişnuiţi cu ciudăţeniile noului venit.

Când Hans (acesta era numele pe care contele i-l dădea calului) fu dus la locul ce i se cuvenea şi ieslea, îi fu umplută cu paie şi cu ovăz, călăreţul, după ce-şi mângâie de câteva ori bidiviul, se îndreptă spre scara cea mare a castelului. În urma lui, Hans se opri din mâncat şi necheză. Între timp, contele, strecurându-se cu greu prin mulţimea pajilor şi scutierilor, ajunse în salonul în care se afla adunată în clipa aceea toată floarea nobilimii din împrejurimi.

[Federica · Rating 3 out of 5]

3½ a L'arciere del Reno e 2½ a Le avventure del Conte di Fiandra.

Sono gli esordi di Dumas, e al tempo stesso una sorta di raccolta di fiabe alla Dumas. Godibilissima la prima storia, fatta un po' in stile matrioska a Le mille e una notte, dove in certe situazioni spunta fuori il Dumas-narratore che conosciamo e amiamo, con il suo umorismo e con i suoi valorosi protagonisti. La seconda invece è più che altro un frullato di vecchie storie e leggende già sentite. Non è brutta, ma scorre più lentamente.

[Claire Le Mycélium · Rating 3 out of 5]

Un sympathique roman de chevalerie qui joue avec tous les codes du genre. Ca dépayse, on passe un bon moment !

http://chroniquesdunchatdebibliothequ...