What do you think?
Rate this book
Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani
Cum a fost omul Eminescu? Cine, dacă nu contemporanii lui, ar putea răspunde la această întrebare?
Unii l-au cunoscut pur şi simplu, alţii i-au fost prieteni nedespărţiţi. Cu toţii ne spun câte o poveste, iar poveştile lor adunate laolaltă spun, întreagă, povestea vieţii lui. La capătul ei, dincolo de clişeele cu care ne-am obişnuit, apare un om care ştia ca nimeni altul, în anii tinereţii, să se bucure de viaţă, dar care, ca nimeni altul, a îndurat apoi calvarul ei.
De aceea Eminescu face parte dintre cei puţini care, ieşind din condiţia obişnuită a umanului, au făcut-o pe aceasta vizibilă pentru toţi ceilalţi. Cei mai mulţi dintre contemporani au înţeles asta abia după ce plinul său de fiinţă a fost pus în lumină odată cu dispariţia lui. Faptul de a-l fi văzut pe Eminescu a însemnat dintr-odată foarte mult. Aşa cum va putea să însemne, după lectura acestei cărţi, şi pentru cititorul de azi. Încheind-o, el îşi va putea spune: „Şi eu l-am văzut pe Eminescu!“
Lista autorilor în ordinea apariţiei în volum:
Matei EMINESCU, Corneliu BOTEZ, Ioan SBIERA, Vasile VÎRCOL, Ioan MIHU, Teodor V. ŞTEFANELLI, Ioan COTTA, Iacob ONEA, Alexandru UILĂCANU, Petru UILĂCANU, Nicolae PETRA-PETRESCU, Nicolae DENSUŞIANU, Elie Damian DOMŞA, Ioan ORGA, Ştefan CACOVEANU, Dimitrie TELEOR, Mihai PASCALY, Ieronim BARIŢIU, Ioan SLAVICI, Samoil ISOPESCU, Iosif VULCAN, George PANU, Nicolai Andriescu BOGDAN, Ion CREANGĂ, Livia MAIORESCU-DYMSZA, Heimann Hariton TIKTIN, Moses GASTER, Augustin B. SÎNCELEANU, Constantin MEISSNER, Ioan S. IONESCU, Iacob NEGRUZZI, Nicolae GANE, Cleopatra POENARU LECCA, Grigore PĂUCESCU, Zamfir C. ARBORE, Mite KREMNITZ, Ioan Al. BRĂTESCU-VOINEŞTI, Sofia ŞTEFANOVICI, Titu MAIORESCU, Constantin POPAZU, H. OBERSTEINER, A. CHIBICI-RÂVNEANU, Petru MISSIR, Alexandru VLAHUŢĂ, Miron POMPILIU, A. C. CUZA, Eugeniu SPERANŢIA, Gheorghe BOJEICU, Artur GOROVEI, Ion PĂUN-PINCIO, Nicolae IORGA, Ioan SIMIONESCU, Ioan N. ROMAN, M. V. MAVRODIN, Alexandru VLAHUŢĂ, Mihail BRĂNEANU, Leon Gheorghe NICOLEANU, Nicolae PETRAŞCU, Alexandru ŞUŢU, Zaharia PETRESCU, Ioan RUSSU-ŞIRIANU, Septimiu Sever SECULA, Maria GAVRILESCU, I.L. CARAGIALE, Alexandru OBEDENARU, Gheorghe EMINESCU, Ionel TEODOREANU, Andronic ŢĂRANU, Vasile SCÂNTEIE, State DRAGOMIR, Nicolae ZAHARIA.
Selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin CIOABĂ
Unii l-au cunoscut pur şi simplu, alţii i-au fost prieteni nedespărţiţi. Cu toţii ne spun câte o poveste, iar poveştile lor adunate laolaltă spun, întreagă, povestea vieţii lui. La capătul ei, dincolo de clişeele cu care ne-am obişnuit, apare un om care ştia ca nimeni altul, în anii tinereţii, să se bucure de viaţă, dar care, ca nimeni altul, a îndurat apoi calvarul ei.
De aceea Eminescu face parte dintre cei puţini care, ieşind din condiţia obişnuită a umanului, au făcut-o pe aceasta vizibilă pentru toţi ceilalţi. Cei mai mulţi dintre contemporani au înţeles asta abia după ce plinul său de fiinţă a fost pus în lumină odată cu dispariţia lui. Faptul de a-l fi văzut pe Eminescu a însemnat dintr-odată foarte mult. Aşa cum va putea să însemne, după lectura acestei cărţi, şi pentru cititorul de azi. Încheind-o, el îşi va putea spune: „Şi eu l-am văzut pe Eminescu!“
Lista autorilor în ordinea apariţiei în volum:
Matei EMINESCU, Corneliu BOTEZ, Ioan SBIERA, Vasile VÎRCOL, Ioan MIHU, Teodor V. ŞTEFANELLI, Ioan COTTA, Iacob ONEA, Alexandru UILĂCANU, Petru UILĂCANU, Nicolae PETRA-PETRESCU, Nicolae DENSUŞIANU, Elie Damian DOMŞA, Ioan ORGA, Ştefan CACOVEANU, Dimitrie TELEOR, Mihai PASCALY, Ieronim BARIŢIU, Ioan SLAVICI, Samoil ISOPESCU, Iosif VULCAN, George PANU, Nicolai Andriescu BOGDAN, Ion CREANGĂ, Livia MAIORESCU-DYMSZA, Heimann Hariton TIKTIN, Moses GASTER, Augustin B. SÎNCELEANU, Constantin MEISSNER, Ioan S. IONESCU, Iacob NEGRUZZI, Nicolae GANE, Cleopatra POENARU LECCA, Grigore PĂUCESCU, Zamfir C. ARBORE, Mite KREMNITZ, Ioan Al. BRĂTESCU-VOINEŞTI, Sofia ŞTEFANOVICI, Titu MAIORESCU, Constantin POPAZU, H. OBERSTEINER, A. CHIBICI-RÂVNEANU, Petru MISSIR, Alexandru VLAHUŢĂ, Miron POMPILIU, A. C. CUZA, Eugeniu SPERANŢIA, Gheorghe BOJEICU, Artur GOROVEI, Ion PĂUN-PINCIO, Nicolae IORGA, Ioan SIMIONESCU, Ioan N. ROMAN, M. V. MAVRODIN, Alexandru VLAHUŢĂ, Mihail BRĂNEANU, Leon Gheorghe NICOLEANU, Nicolae PETRAŞCU, Alexandru ŞUŢU, Zaharia PETRESCU, Ioan RUSSU-ŞIRIANU, Septimiu Sever SECULA, Maria GAVRILESCU, I.L. CARAGIALE, Alexandru OBEDENARU, Gheorghe EMINESCU, Ionel TEODOREANU, Andronic ŢĂRANU, Vasile SCÂNTEIE, State DRAGOMIR, Nicolae ZAHARIA.
Selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin CIOABĂ
- GenresNonfiction
584 pages, Hardcover
First published January 1, 2013
4 people are currently reading
58 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 10 of 10 reviews
January 15, 2014
Recent a apărut la Humanitas, sub îngrijirea lui Cătălin Cioabă o culegere de mărturii ale contemporanilor despre omul Eminescu, pe 500 de pagini. L-am regăsit aici pe omul de secol XIX, pe care l-am îndrăgit atât. Şi căruia-i voi contura un portret, aşa cum îmi place mie să-mi rămână în minte.
Pe Eminescu îl iubesc de când am citit Viaţa sa scrisă de Călinescu, dar mai ales de când am descoperit la Slavici paginile despre el. Iar opera lui Eminescu o iubesc de când i-am descoperit paginile din Fragmentarium şi poeziile pornografice din volumul XIV de opere editat de Petru Creţia şi Vatamaniuc. Iar unele din poeziile vor sta totodeauna în memoria mea afectivă alături de vocea răposatei mele mame recitându-mi-le pe de rost. Îl iubesc atât de tare pe Eminescu încât acum VI ani i-am dedicat un blog, Eminescu, mon amour, în care îmi propusesem să prezint un Eminescu popular, scuturat de praful prostiei ce, de două secole, îl tot acoperă de nici nu se vede, prostie culminată cu intenţia recentă a unora de a-l sanctifica.
Eminescu omul
Om de o veselie copilăroasă, el râdea cu toată inima, încât ochii tuturora se-ndreptau asupra lui. În clipa următoare se-ncrunta însă, se strâmba ori îşi întorcea capul cu dispreţ. Cea mai mică contrazicere-l irita; muzica de cele mai multe ori îl supăra; şuierătura-l făcea să se cutremure; orice scârţâitură-l scotea din sărite. (Slavici, p.171).
La douăzeci de ani cunoştea nu numai Evangheliile, dar şi învăţăturile lui Platon, Confucius, Zoroastru şi Buddha şi punea religiozitatea, orişicare ar fi ea, mai presus de toate. (Slavici, p.174) Vedea în moarte fericita Nirvana a indinenilor (p.249), iar, nu cu mult înainte de a se îmbolnăvi, se apucase să traducă din limba sanscrită. (p.281)
La nouăsprezece ani, la Viena, îi plăcea să aibă locuinţă comodă, largă, curată, liniştită şi luminoasă, să se îmbrace curat şi bine, să-şi aleagă mâncările, după plac, să fumeze ţigări fine, să-şi gătească el însuşi cafeaua de Mocca şi bea numai vinuri de calitate superioară ori apă curată. (Slavici, p.177)
Amorurile
Tot Slavici afirmă că sexual, era de o sobrietate extraordinară. Că vorbea despre femei având în vedere partea ideală a fiinţei lor şi dispreţuia oamenii care aleargă după „fuste” ori vorbesc despre afaceri scandaloase. Slăbiciunile lui erau cu cu desăvârşire platonice, lucururi de care se vorbeşte numai cu un fel de religiozitate. (p.181) Iar Ioan Al. Brătescu-Voineşti afirmă că
În materie de dragoste, Eminescu era de o timiditate dusă până la naivitate. (p.298)
Era totuşi preocupat de performanţele sale sexuale, el însuşi întrebându-se dacă eroticeşte era bun:
N-am vrut să pun pe paginile sfinte îndoielile mele. Fost-a ea mulţămită de mine? Avut-a ea acea culme pe care trebuie s-o aibă cineva în cea mai intimă-mbrăţişare... Copila mea cea sperioasă? Să am această siguranţă numai - atunci aş fi fericit... Sigur este însă că ea nu e dintre acele naturi voluptoase cari sug plăcerea din ochii iubitului şi din măduva lui... Ea e pudică, timidă în acest punct, şi cu toate astea dacă aş fi putut satisface... Ea mi-a spus că a fost satisfăcută de trei ori... O, de-aş şti aceasta numai! (Mihai Eminescu, Opere, vol.XV, 1993, p.1054)
Iacob Negruzzi vorbeşte chiar despre o iubire cu violenţă faţă de văduva Cleopatra Poenaru, fiica pictorului Lecca, care, din păcate, era rezervată. Astfel că el se plimba noaptea pe lângă plopii fără soţ, din strada ei, o urmărea pretutindeni, se ascundea chiar în bucătărie numai ca s-o vadă. (p.245-246)
Tot Iacob Negruzzi scrie despre Veronica Micle că era foarte frumuşică, veselă, spirituală, cu caracter uşuratic. El crede că Veronica nu a simţit un adevărat amor pentru Eminescu (p.243).
Totuşi, Eminescu scrie el însuşi că „Ziua de 4/16 fevr. 876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, şi am strâns-o la piept, am sărutat-o. Ea mi-a dăruit flori albastre ep care le voi ţinea toată viaţa mea. draga mamei. Ce frumoasă e, ce dulce-i gura ei cea moale şi fină, obrazul ei atât de...” (Mihai Eminescu, Opere, vol.XV, 1993, p.1054)
O altă dragoste e aceea faţă de Mite Kremnitz, care îl portretizează astfel: Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât svelt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu înfăţişarea prea matură pentru cei 26 de ani ai lui, prea cărnos la faţă, nebărbierit, cu dinţi mari, galbeni, murdar pe haine şi îmbrăcat fără nici o îngrijire. (p.263) Mâna îi era de copil, binevoitoare, neîngrijită, poate nespălată. (p.264)
Două întâmplări
Există două întâmplări care mie îmi fac conturul perfect al omului Eminescu.
Prima este povestită de Slavici. Pe lapoviţă şi băltoace, în strada Doamnei cu Colţei, Eminescu vede un om desculţ şi zdrenţăros. Îi spune lui Slavici:
- Iată mizeria lumii în care ne trăim zilele.
Apoi se descalcă şi-i dă nenorocitului încălţămintea sa. Slavici îl apostrofează că va rămâne desculţ.
- Eu?! Eăspunde el. De mine să nu-ţi pese. Eu pot să umblu şi desculţ; dar el, săracul?! (p.309)
A doua întâmplare e povestită de nepotul lui Slavici, Ioan Russu-Şirianu.
Pe o stradă, Eminescu vede un dric amărât, tras de un cal schilod, urmat numai de un copil, subţirel, ce calcă uşor, încet şi cuminte. Eminescu se duce la el şi-l ia, fără un cuvânt, de mână. Aşa încât povestitorul şi Eminescu îl însoţesc pe cel mic pe drumul lung către cimitir. Aici, copilul îşi rezeamă capul, cu delicateţe, de şoldul lui Eminescu, care îi cuprinde celălalt obraz. Nu-l mângâie. Îl sprijină, ni se povesteşte.
După îngropăciune, Eminescu iese în stradă cu copilul de mână. Pe care-l întreabă în şoaptă:
- Cine era...?
- Mama... spune copilul.
- Tatăl unde-i?
- A murit în rezbel...
- Nu mai ai pe nimeni?
- Pe bunica, dar ea nu mai poate umbla.
Eminescu scoate două patace de argint, i le întinde:
- Ţine, să-i dai bunichii.
- Mulţumesc, domnule, zice copilul.
A pornit, sub bura rece, cu pasul lui uşor, cuminte. (p.333)
Nu doresc să amintesc de nebunia lui Eminescu, de crizele lui depresive, de durerile sale groaznice de cap, când pleacă să-l împuşte pe rege, când se întinde la teatru să se culce, când se repede la femei să le prindă de fuste, sau când declamă din Iliada.
Nu doresc să amintesc de psihoza maniaco-depresivă endogenă şi care, prost tratată pe vremea aceea, îi va aduce moratea, moarte care e azi transformată de unii maniaci ai conspiraţionismului în crimă politică.
Nu doresc să amintesc nici de culegerile de poeziile populare porno pe care le-a cules şi, probabil, adaptat, poetul - şi pe care le-am pus pe blogul Eminescu, mon amour.
Îmi doresc doar să-l scoatem pe Eminescu de pe socluri, din tablouri, din manuale şi tratate şi să-l ştergem de praful prostiei. Să-i citim doar mai des poeziile - nu pe acelea bune sau rele – ci pe-acelea, chiar şi puţine – care ne plac. Şi să ne închipuim ce poezie i-am recita, dacă l-am întâlni pe stradă.
Pe Eminescu îl iubesc de când am citit Viaţa sa scrisă de Călinescu, dar mai ales de când am descoperit la Slavici paginile despre el. Iar opera lui Eminescu o iubesc de când i-am descoperit paginile din Fragmentarium şi poeziile pornografice din volumul XIV de opere editat de Petru Creţia şi Vatamaniuc. Iar unele din poeziile vor sta totodeauna în memoria mea afectivă alături de vocea răposatei mele mame recitându-mi-le pe de rost. Îl iubesc atât de tare pe Eminescu încât acum VI ani i-am dedicat un blog, Eminescu, mon amour, în care îmi propusesem să prezint un Eminescu popular, scuturat de praful prostiei ce, de două secole, îl tot acoperă de nici nu se vede, prostie culminată cu intenţia recentă a unora de a-l sanctifica.
Eminescu omul
Om de o veselie copilăroasă, el râdea cu toată inima, încât ochii tuturora se-ndreptau asupra lui. În clipa următoare se-ncrunta însă, se strâmba ori îşi întorcea capul cu dispreţ. Cea mai mică contrazicere-l irita; muzica de cele mai multe ori îl supăra; şuierătura-l făcea să se cutremure; orice scârţâitură-l scotea din sărite. (Slavici, p.171).
La douăzeci de ani cunoştea nu numai Evangheliile, dar şi învăţăturile lui Platon, Confucius, Zoroastru şi Buddha şi punea religiozitatea, orişicare ar fi ea, mai presus de toate. (Slavici, p.174) Vedea în moarte fericita Nirvana a indinenilor (p.249), iar, nu cu mult înainte de a se îmbolnăvi, se apucase să traducă din limba sanscrită. (p.281)
La nouăsprezece ani, la Viena, îi plăcea să aibă locuinţă comodă, largă, curată, liniştită şi luminoasă, să se îmbrace curat şi bine, să-şi aleagă mâncările, după plac, să fumeze ţigări fine, să-şi gătească el însuşi cafeaua de Mocca şi bea numai vinuri de calitate superioară ori apă curată. (Slavici, p.177)
Amorurile
Tot Slavici afirmă că sexual, era de o sobrietate extraordinară. Că vorbea despre femei având în vedere partea ideală a fiinţei lor şi dispreţuia oamenii care aleargă după „fuste” ori vorbesc despre afaceri scandaloase. Slăbiciunile lui erau cu cu desăvârşire platonice, lucururi de care se vorbeşte numai cu un fel de religiozitate. (p.181) Iar Ioan Al. Brătescu-Voineşti afirmă că
În materie de dragoste, Eminescu era de o timiditate dusă până la naivitate. (p.298)
Era totuşi preocupat de performanţele sale sexuale, el însuşi întrebându-se dacă eroticeşte era bun:
N-am vrut să pun pe paginile sfinte îndoielile mele. Fost-a ea mulţămită de mine? Avut-a ea acea culme pe care trebuie s-o aibă cineva în cea mai intimă-mbrăţişare... Copila mea cea sperioasă? Să am această siguranţă numai - atunci aş fi fericit... Sigur este însă că ea nu e dintre acele naturi voluptoase cari sug plăcerea din ochii iubitului şi din măduva lui... Ea e pudică, timidă în acest punct, şi cu toate astea dacă aş fi putut satisface... Ea mi-a spus că a fost satisfăcută de trei ori... O, de-aş şti aceasta numai! (Mihai Eminescu, Opere, vol.XV, 1993, p.1054)
Iacob Negruzzi vorbeşte chiar despre o iubire cu violenţă faţă de văduva Cleopatra Poenaru, fiica pictorului Lecca, care, din păcate, era rezervată. Astfel că el se plimba noaptea pe lângă plopii fără soţ, din strada ei, o urmărea pretutindeni, se ascundea chiar în bucătărie numai ca s-o vadă. (p.245-246)
Tot Iacob Negruzzi scrie despre Veronica Micle că era foarte frumuşică, veselă, spirituală, cu caracter uşuratic. El crede că Veronica nu a simţit un adevărat amor pentru Eminescu (p.243).
Totuşi, Eminescu scrie el însuşi că „Ziua de 4/16 fevr. 876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, şi am strâns-o la piept, am sărutat-o. Ea mi-a dăruit flori albastre ep care le voi ţinea toată viaţa mea. draga mamei. Ce frumoasă e, ce dulce-i gura ei cea moale şi fină, obrazul ei atât de...” (Mihai Eminescu, Opere, vol.XV, 1993, p.1054)
O altă dragoste e aceea faţă de Mite Kremnitz, care îl portretizează astfel: Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât svelt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu înfăţişarea prea matură pentru cei 26 de ani ai lui, prea cărnos la faţă, nebărbierit, cu dinţi mari, galbeni, murdar pe haine şi îmbrăcat fără nici o îngrijire. (p.263) Mâna îi era de copil, binevoitoare, neîngrijită, poate nespălată. (p.264)
Două întâmplări
Există două întâmplări care mie îmi fac conturul perfect al omului Eminescu.
Prima este povestită de Slavici. Pe lapoviţă şi băltoace, în strada Doamnei cu Colţei, Eminescu vede un om desculţ şi zdrenţăros. Îi spune lui Slavici:
- Iată mizeria lumii în care ne trăim zilele.
Apoi se descalcă şi-i dă nenorocitului încălţămintea sa. Slavici îl apostrofează că va rămâne desculţ.
- Eu?! Eăspunde el. De mine să nu-ţi pese. Eu pot să umblu şi desculţ; dar el, săracul?! (p.309)
A doua întâmplare e povestită de nepotul lui Slavici, Ioan Russu-Şirianu.
Pe o stradă, Eminescu vede un dric amărât, tras de un cal schilod, urmat numai de un copil, subţirel, ce calcă uşor, încet şi cuminte. Eminescu se duce la el şi-l ia, fără un cuvânt, de mână. Aşa încât povestitorul şi Eminescu îl însoţesc pe cel mic pe drumul lung către cimitir. Aici, copilul îşi rezeamă capul, cu delicateţe, de şoldul lui Eminescu, care îi cuprinde celălalt obraz. Nu-l mângâie. Îl sprijină, ni se povesteşte.
După îngropăciune, Eminescu iese în stradă cu copilul de mână. Pe care-l întreabă în şoaptă:
- Cine era...?
- Mama... spune copilul.
- Tatăl unde-i?
- A murit în rezbel...
- Nu mai ai pe nimeni?
- Pe bunica, dar ea nu mai poate umbla.
Eminescu scoate două patace de argint, i le întinde:
- Ţine, să-i dai bunichii.
- Mulţumesc, domnule, zice copilul.
A pornit, sub bura rece, cu pasul lui uşor, cuminte. (p.333)
Nu doresc să amintesc de nebunia lui Eminescu, de crizele lui depresive, de durerile sale groaznice de cap, când pleacă să-l împuşte pe rege, când se întinde la teatru să se culce, când se repede la femei să le prindă de fuste, sau când declamă din Iliada.
Nu doresc să amintesc de psihoza maniaco-depresivă endogenă şi care, prost tratată pe vremea aceea, îi va aduce moratea, moarte care e azi transformată de unii maniaci ai conspiraţionismului în crimă politică.
Nu doresc să amintesc nici de culegerile de poeziile populare porno pe care le-a cules şi, probabil, adaptat, poetul - şi pe care le-am pus pe blogul Eminescu, mon amour.
Îmi doresc doar să-l scoatem pe Eminescu de pe socluri, din tablouri, din manuale şi tratate şi să-l ştergem de praful prostiei. Să-i citim doar mai des poeziile - nu pe acelea bune sau rele – ci pe-acelea, chiar şi puţine – care ne plac. Şi să ne închipuim ce poezie i-am recita, dacă l-am întâlni pe stradă.
September 2, 2016
Ochi mari scânteietori.
Ochi negri.
Ochi mari deschiși și cu un zâmbet pe buze.
Ochi frumoși, deștepți și peste tot simpatic.
Ochi expresivi, vorbitori și totodată misterioși.
Ochi mari, fierbinți, cu luciri de cărbune.
Niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru.
Ochii aceștia, aproape întotdeauna voalați și numai pe jumătate deschiși, ca și cum acest mizerabil pământ nu ar fi meritat osteneala de a fi privit cu ochii larg deschiși…
Ce privire adâncă și visătoare izvorâtă din cea mai nobilă inimă omenească!
Așa sunt ochii lui Eminescu în aceste „MĂRTURII DESPRE EMINESCU. Povestea unei vieți spusă de contemporani”. > > blog: goo.gl/al1rDl
Ochi negri.
Ochi mari deschiși și cu un zâmbet pe buze.
Ochi frumoși, deștepți și peste tot simpatic.
Ochi expresivi, vorbitori și totodată misterioși.
Ochi mari, fierbinți, cu luciri de cărbune.
Niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru.
Ochii aceștia, aproape întotdeauna voalați și numai pe jumătate deschiși, ca și cum acest mizerabil pământ nu ar fi meritat osteneala de a fi privit cu ochii larg deschiși…
Ce privire adâncă și visătoare izvorâtă din cea mai nobilă inimă omenească!
Așa sunt ochii lui Eminescu în aceste „MĂRTURII DESPRE EMINESCU. Povestea unei vieți spusă de contemporani”. > > blog: goo.gl/al1rDl
August 26, 2021
Am "devorat" această carte! Cuprinde atât de multe informații fascinante despre Eminescu, încât după ce o citești, nu ai cum să îl mai percepi ca fiind o "statuie", fără defecte sau imperfecțiuni, așezată în fața unei biblioteci sau a unei școli, ci ca pe un om cât se poate de natural în gesturi și vorbe, însă foarte profund. Recomand cartea!
March 15, 2024
Neamul nevoii....
January 9, 2026
A fost o revelație să citesc cartea asta.
Cred ca, dincolo de comentariile de la română cu ce a vrut poetul sa spună, și de ce a pus virgula, dincolo de poeziile tot mai puține și ciuntate din manualele de romana, citirea acestei cărți ar fi perfecta pentru a-i apropia pe elevi de poet. Pentru a înțelege cine a fost, cum era România sau cum nu era România atunci, și tot contextul istoric, dar mai ales din nou zic, cine a fost cu adevărat Eminescu.
Foarte frumos, incredibil de inteligent, și extrem de melancolic....
Ce-o fi fost în sufletul lui ?!?! .....
N-ai cum sa nu sfarsesti prin a-ți fi drag de el, după ce citești cartea asta.
Pe cuvânt ca nu înțelegeam în școală de ce e numit geniu, de ce e numit Luceafărul poeziei, Poetul fără pereche... Mi se păreau toate exagerări inutile.....dsr dacă as fi citit atunci cartea asta....... Atunci aș fi înțeles, atunci as fi vazut cu alți ochi Poetul.
Cred ca, dincolo de comentariile de la română cu ce a vrut poetul sa spună, și de ce a pus virgula, dincolo de poeziile tot mai puține și ciuntate din manualele de romana, citirea acestei cărți ar fi perfecta pentru a-i apropia pe elevi de poet. Pentru a înțelege cine a fost, cum era România sau cum nu era România atunci, și tot contextul istoric, dar mai ales din nou zic, cine a fost cu adevărat Eminescu.
Foarte frumos, incredibil de inteligent, și extrem de melancolic....
Ce-o fi fost în sufletul lui ?!?! .....
N-ai cum sa nu sfarsesti prin a-ți fi drag de el, după ce citești cartea asta.
Pe cuvânt ca nu înțelegeam în școală de ce e numit geniu, de ce e numit Luceafărul poeziei, Poetul fără pereche... Mi se păreau toate exagerări inutile.....dsr dacă as fi citit atunci cartea asta....... Atunci aș fi înțeles, atunci as fi vazut cu alți ochi Poetul.
October 14, 2023
Splendidă! Merită a fi citita de toată lumea! De departe, poetul meu preferat. Aceste mărturii însă, îl relevă pe Eminescu-omul, cu ochii săi pătrunzători, cu slăbiciunile și neputințele sale, dar cu un caracter demn, un iubitor de țară si de frumos.
July 3, 2024
De excepție cartea!
Read
May 8, 2014În colecţia „Convorbiri. Corespondenţă. Portrete”, a apărut în 2013, la Editura Humanitas, un amplu volum – cu ilustraţii la final, bibliografie şi note despre autorii mărturiilor – consacrat receptării de către contemporani a poetului Mihai Eminescu. E vorba de Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, selecţie, note, cronologie şi prefaţă de Cătălin Cioabă.
Antologatorul îndeamnă, în prefaţă („Portret din cuvinte“) la o anumită relativizare a imaginii lui Eminescu în conştiinţa publică şi la receptarea circumspectă a mărturiilor despre poet ale contemporanilor. Lucrul mi se pare interesant pentru că, la destui ani după celebrul nr. 265/1998 al Dilemei (vechi), care propunea – stîrnind un adevărat scandal – demitizarea „poetului naţional” şi renunţarea la clişeele tradiţionale de receptare critică şi şcolară, iată că o editură mainstream precum Humanitas se hotărăşte să pledeze şi ea – de pe o poziţie de autoritate pe piaţa editorială – pentru o receptare nuanţată, contextuală a aşa-numitului „poet naţional”.
Volumul este structurat, cronologic, în cinci mari secţiuni, „I. Copilăria şi peregrinările tinereţii”, „II. Anii de maturitate”, „III. Anii tîrzii. Boala”, „IV. Evocări din anul morţii” şi „V. Povestiri, anecdote, imagini”. Cartea reuneşte mărturii ale colegilor de şcoală Ioan Slavici (coleg cu Eminescu la Viena) şi Teodor V. Ştefanelli (coleg de liceu la Cernăuţi şi apoi de universitate, la Viena), ale lui Titu Maiorescu, George Panu, Iacob Negruzzi, Alexandru Vlahuţă, I.L. Caragiale, Ioan Al. Brătescu-Voineşti, Mite Kremnitz etc. Alături de mărturiile acestora se află diverse evocări semnate de autori ale căror nume ne sînt astăzi necunoscute.
Atunci când Mircea Cărtărescu – în dosarul Dilemei – evoca înfăţişarea fizică a poetului (scund, masiv, păros etc.), care contravenea clişeelor romantice cu care eram obişnuiţi, el nu făcea decît să reproducă nişte mărturii contemporane. (continuarea cronicii: http://bookaholic.ro/negocierea-postm...)
Antologatorul îndeamnă, în prefaţă („Portret din cuvinte“) la o anumită relativizare a imaginii lui Eminescu în conştiinţa publică şi la receptarea circumspectă a mărturiilor despre poet ale contemporanilor. Lucrul mi se pare interesant pentru că, la destui ani după celebrul nr. 265/1998 al Dilemei (vechi), care propunea – stîrnind un adevărat scandal – demitizarea „poetului naţional” şi renunţarea la clişeele tradiţionale de receptare critică şi şcolară, iată că o editură mainstream precum Humanitas se hotărăşte să pledeze şi ea – de pe o poziţie de autoritate pe piaţa editorială – pentru o receptare nuanţată, contextuală a aşa-numitului „poet naţional”.
Volumul este structurat, cronologic, în cinci mari secţiuni, „I. Copilăria şi peregrinările tinereţii”, „II. Anii de maturitate”, „III. Anii tîrzii. Boala”, „IV. Evocări din anul morţii” şi „V. Povestiri, anecdote, imagini”. Cartea reuneşte mărturii ale colegilor de şcoală Ioan Slavici (coleg cu Eminescu la Viena) şi Teodor V. Ştefanelli (coleg de liceu la Cernăuţi şi apoi de universitate, la Viena), ale lui Titu Maiorescu, George Panu, Iacob Negruzzi, Alexandru Vlahuţă, I.L. Caragiale, Ioan Al. Brătescu-Voineşti, Mite Kremnitz etc. Alături de mărturiile acestora se află diverse evocări semnate de autori ale căror nume ne sînt astăzi necunoscute.
Atunci când Mircea Cărtărescu – în dosarul Dilemei – evoca înfăţişarea fizică a poetului (scund, masiv, păros etc.), care contravenea clişeelor romantice cu care eram obişnuiţi, el nu făcea decît să reproducă nişte mărturii contemporane. (continuarea cronicii: http://bookaholic.ro/negocierea-postm...)
August 20, 2014
Excellent book!
Displaying 1 - 10 of 10 reviews