What do you think?
Rate this book
Ο πειρασμός της αθωότητας
Είναι πολύ δύσκολο να είσαι ελεύθερος, κύριος και δημιουργός του πεπρωμένου σου. Η υπευθυνότητα είναι ένα αβάσταχτο φορτίο· μας αλυσοδένει με τις συνέπειες των πράξεών μας. Πως να απολαύσουμε την ανεξαρτησία μας αποφεύγοντας τα καθήκοντα και τις υποχρεώσεις που συνεπάγεται; Είτε υιοθετώντας την αμεριμνησία και τον εγωισμό του παιδιού είτε φορώντας το μανδύα του θύματος.
Ο παιδισμός και η θυματοποίηση είναι οι δύο μεγάλες ασθένειες του σύγχρονου ατόμου, μας λέει ο συγγραφέας της "Μελαγχολικής δημοκρατίας" σε αυτήν την εκπληκτική μελέτη του πάνω στην ψυχολογική, οικογενειακή, ερωτική, κοινωνική και πολιτική πραγματικότητα της τόσο ταραγμένης εποχής μας.
Κατά τον Μπρυκνέρ, το παιδί και το θύμα εκπροσωπούν στα μάτια μας την κατεξοχήν αθωότητα - είναι απαλλαγμένα από κάθε ευθύνη. Και, μες στην παραζάλη μας, η πιο βολική διέξοδος είναι να καταφύγουμε σε αυτήν. Όμως, αν θέλουμε πράγματι να φτιάξουμε έναν καλύτερο κόσμο, πρέπει να αποφύγουμε τις εύκολες λύσεις, να οπλιστούμε με τη σοφία της καρδιάς και του νου. Μόνο έτσι θα μπορέσουμε να αντισταθούμε τον πειρασμό της αθωότητας.(Από το οπισθόφυλλο)
Ο παιδισμός και η θυματοποίηση είναι οι δύο μεγάλες ασθένειες του σύγχρονου ατόμου, μας λέει ο συγγραφέας της "Μελαγχολικής δημοκρατίας" σε αυτήν την εκπληκτική μελέτη του πάνω στην ψυχολογική, οικογενειακή, ερωτική, κοινωνική και πολιτική πραγματικότητα της τόσο ταραγμένης εποχής μας.
Κατά τον Μπρυκνέρ, το παιδί και το θύμα εκπροσωπούν στα μάτια μας την κατεξοχήν αθωότητα - είναι απαλλαγμένα από κάθε ευθύνη. Και, μες στην παραζάλη μας, η πιο βολική διέξοδος είναι να καταφύγουμε σε αυτήν. Όμως, αν θέλουμε πράγματι να φτιάξουμε έναν καλύτερο κόσμο, πρέπει να αποφύγουμε τις εύκολες λύσεις, να οπλιστούμε με τη σοφία της καρδιάς και του νου. Μόνο έτσι θα μπορέσουμε να αντισταθούμε τον πειρασμό της αθωότητας.(Από το οπισθόφυλλο)
335 pages, Paperback
First published February 15, 1995
21 people are currently reading
663 people want to read
About the author
Pascal Bruckner
112 books465 followersPascal Bruckner est un romancier et essayiste français, d'origine suisse protestante, né à Paris le 15 décembre 1948. Après des études au Lycée Henri IV à Paris, à l'université de Paris I et de Paris VII, et à l'Ecole pratique des hautes études, Pascal Bruckner devient professeur invité à l'Université d'Etat de San Diego en Californie et à la New York University de 1986 à 1995. Maître de conférences à l'Institut d'études politiques de Paris de 1990 à 1994, il collabore également au Monde et au Nouvel Observateur. Romancier prolifique, on lui doit Lunes de fiel - adapté à l'écran par Roman Polanski - Les Voleurs de beauté - prix Renaudot en 1997 - et plus récemment L'Amour du prochain (2005).
Pascal Bruckner is a French writer, one of the "New Philosophers" who came to prominence in the 1970s and 1980s. Much of his work has been devoted to critiques of French society and culture. He is the author of many books including The Tyranny of Guilt, Perpetual Euphoria and The Paradox of Love. He writes regularly for Le Nouvel Observateur.
Pascal Bruckner is a French writer, one of the "New Philosophers" who came to prominence in the 1970s and 1980s. Much of his work has been devoted to critiques of French society and culture. He is the author of many books including The Tyranny of Guilt, Perpetual Euphoria and The Paradox of Love. He writes regularly for Le Nouvel Observateur.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 15 of 15 reviews
May 11, 2024
Bruckner, con la agudeza de un intelectual comprometido, publica en 1995 el libro “La tentación de la inocencia” con el fin de confrontarnos con una realidad incómoda. La inocencia, otrora un valor preciado, se ha convertido en una peligrosa tentación que nos aleja de la madurez y la responsabilidad. En un contexto social permeado por el infantilismo y la victimización, el autor nos advierte sobre los riesgos de esta tendencia, la cual socava los cimientos de la democracia y debilita el tejido social.
A través de un análisis perspicaz y crítico, Bruckner desnuda las estrategias que, consciente o inconscientemente, empleamos para evadir nuestras obligaciones y refugiarnos en una burbuja de irresponsabilidad. Su obra no es una mera crítica, sino un llamado a la acción, una invitación a despertar nuestra conciencia colectiva y asumir con valentía el papel que nos corresponde como ciudadanos responsables.
La lectura de sus primeras páginas me hizo recordar, que a pesar de haber sido escrito en 1995, veo con más fuerza el accionar que criticó en aquel entonces. Hablar de victimización e infantilismo son temas que nos parece tan cercanos, y esos desafíos y peligros que examinó, los tenemos en nuestras puertas. Por eso nos exhorta a tomar conciencia de los riesgos que implican para el futuro de nuestra sociedad. Sólo reconociendo nuestras responsabilidades y abrazando la libertad que conllevan, podremos forjar un camino hacia una verdadera madurez colectiva. El texto en algunos momentos de lecturas, me recuerda a Byung-Chul Han, Zygmunt Bauman entre otros.
A través de un análisis perspicaz y crítico, Bruckner desnuda las estrategias que, consciente o inconscientemente, empleamos para evadir nuestras obligaciones y refugiarnos en una burbuja de irresponsabilidad. Su obra no es una mera crítica, sino un llamado a la acción, una invitación a despertar nuestra conciencia colectiva y asumir con valentía el papel que nos corresponde como ciudadanos responsables.
La lectura de sus primeras páginas me hizo recordar, que a pesar de haber sido escrito en 1995, veo con más fuerza el accionar que criticó en aquel entonces. Hablar de victimización e infantilismo son temas que nos parece tan cercanos, y esos desafíos y peligros que examinó, los tenemos en nuestras puertas. Por eso nos exhorta a tomar conciencia de los riesgos que implican para el futuro de nuestra sociedad. Sólo reconociendo nuestras responsabilidades y abrazando la libertad que conllevan, podremos forjar un camino hacia una verdadera madurez colectiva. El texto en algunos momentos de lecturas, me recuerda a Byung-Chul Han, Zygmunt Bauman entre otros.
March 13, 2018
"Democracy is a spiritual and moral treasure shared by all of humanity and which, in each society, can be a device to hold evil at bay, to prevent the triumph of force and arbitrary power. ... but are the Western democracies still interested in defending rights and freedom beyond their own borders, now that the Cold War is over? Do they have the least ambition to foster civilization, to do anything more than seek their own immediate benefit, at the risk of slowly decaying through inanition? That's the question."
Read
July 31, 2018Într-o stampă celebră, Luikkerland, un fel de Țară flamandă a Abundenței, Breugel cel Bătrân înfățișează trei personaje ghiftuite, întinse leneș la poalele unui copac, într-o expresie de beatitudine absolută. Nu departe, un porc se plimbă cu un cuțit împlântat în șorici, gata să fie tăiat felii și mâncat, o gâscă așezată pe un platou de argint așteaptă să fie înfulecată, gardul curții e făcut din cârnați și un ou început, având două picioare, cu tacâmul înfipt în gât, se împleticește printre cei adormiți. Un munte de budincă desparte Luikkerland-ul de lumea reală. Această scenă câmpenească respiră sațietatea, mulțumirea, natura generoasă care satisface nevoile oamenilor și îi scutește de trudă. Să ni-i închipuim pe cei trei adormiți smulși cu brutalitate din somn și transportați în acest sfârșit de secol, în raionul de alimentație al unui hipermagazin: ar fi probabil sufocați de diversitate, ar înțelege, înfiorându-se, că oamenii societăților care au cunoscut foametea n-au decât visuri de sărăntoci, visuri ridicole. Care reformator social, în proiectele lui cele mai dezlănțuite, și-ar fi putut imagina o astfel de abundență?
Nu te duci în aceste pandemoniuri doar ca să faci cumpărături, ci pentru a constata că totul îți este la îndemână. Vii aici ca să te asiguri că zeul bogăției există, că poți să pui mâna pe ea, să o atingi, să o adulmeci. Și această intimitate imediată cu luxul te miră, te răvășește de la primul pas. Sorbi aici o aromă a pământului făgăduinței, unde mierea și laptele curg din belșug, unde omenirea este, în cele din urmă, răscumpărată pentru slăbiciunile ei.
Timpul liber, distracțiile, abundența materială constituie la nivelul lor o tentativă patetică de revrăjire a lumii, unul din răspunsurile pe care modernitatea le aduce suferinței de a fi liber, imensei oboseli de a fi tu însuți.
Până mai ieri denunța încălcările de netolerat ale controlului social; acum, acuză societatea că îl lasă singur cu destinul său. (...) aceste colective defăimate îi confereau, prin opresiunea lor, și o anumită consistență. Piedica era un adjuvant, obstacolul o sursă de forță, o incitare la rezistență. De aici înainte Unicul poartă pică lumii întregi pentru a-l fi autorizat să fie el însuși, pentru că nu se mai amestecă în hotărârile sale; de fapt, suspină pentru un strop de interzis, de tabu. [...] În timp ce eliberarea are un fel de măreție epică și poetică atunci când ne dezleagă de opresiune, libertatea, pentru că angajează și obligă, ne tiranizează prin exigențele ei.
Starea de copilărie, pentru toți, în orice clipă și la discreție: acesta este răspunsul modernității la durerile pe care le provoacă. Această devenire infantilă nu este un accident, un minuscul pas greșit într-o dinamică orientată în întregime către măsură și rațiune, ci se înscrie în însuși miezul sistemului, este consubstanțială individului ispitit de capitulare pe măsură ce trebuie să se construiască. Imperiul consumismului și al distracției a înscris dreptul de a regresa în registrul general al drepturilor omului: rafinată decădere, delectabilă facilitate, fără nici o îndoială. Dar o dată depășită o anumită doză, antidotul angoasei riscă să se transforme în otravă, să degenereze într-o nouă boală. [...] Și așa cum fascinația noastră pentru pieile bronzate se naște din certitudinea că indigenul duce o viață mai aproape de adevărata sănătate decât noi, copilul devine de acum încolo “bunul nostru sălbatic la domiciliu” (Peter Sloterdijk) [...] A fost deci o vreme când copilăria nu era decât imbecilitate și fragilitate, în care trebuia, fără încetare, să-ți rafinezi moravurile, să-ți formezi caracterul, să-ți stăvilești preaplinul; în zilele noastre nimeni n-ar îndrăzni, mai ales la școală, să spună despre micuții noștri barbari că sunt niște neciopliți.
Fiecare sex ramane insondabil pentru opusul sau, nici atat de diferit, nici atat de apropiat pe cat il crede el. Dar trebuie sa rasturnam de indata aceasta afirmatie: fata de cealalta jumatate a omenirii, izvorul fricii si al incantarii sunt unul si acelasi. Poarta care desparte este si podul care leaga, esential fiind ca apropierea sa nu ucida distanta si nici distanta sa nu impiedice simpatiile. Si astfel orice relatie se angajeaza in echivoc, neputand sa discearna cu precizie intre atractie si teama.
Or, tentativa de a spune totul de la prima întâlnire, de a te dezvălui celuilalt ca să ți se dezvăluie și el este în același timp naivă și dezamăgitoare. Ea presupune, iluzie supremă, că ne cunoaștem pe noi înșine, că suntem într-un singur fel și că întâlnirea cu celălalt nu ne va modifica, ci ne va confirma în ființa noastră. Să te prezinți astfel – iată ce sunt și ce voi fi pe vecie – nu înseamnă să te dezvălui, ci să te sustragi, să te fixezi într-o imagine: printr-un straniu contrasens, extremismul sincerității devine atunci culmea minciunii: sau îl minți pe celălalt pentru că te schimbi fără să vrei, sau te minți pe tine însuți, refuzând să admiți schimbarea. Arta de a face curte, atunci când se reduce la o confesiune reciprocă, la ceea ce în limbaj popular se numește a-ți da drumul la gură, cade în platitudinea mărturisirii și ucide acea capacitate a întâlnirii de a deștepta o lume care ni se deschide încet și a cărei percepție ne dă peste cap.
Dragostea e o dezmințire flagrantă a tuturor utopiilor despre dreptate. Ea poate să cunoască culmi de splendoare și abisuri de infamie, ea nu raspunde deloc noțiunii de progres sau de merit. Nu merit niciodată să fiu iubit, această afecțiune ce-mi este purtată îmi este dată în plus, ca o grație inefabilă. Să vrei să vindeci sentimentul de el însuși, de fața lui umbroasă, înseamnă să-l sterilizezi. Prin capacitatea sa de a transforma o ființă oarecare într-o "ființă ce-ți scapă" (Proust), inima acordă persoanei iubite, fie ea cea mai umilă, o plenitudine, o maiestate ce-o deosebește de muritorii de rând. Ființa iubită, prin pasiunea pe care i-o închinăm, devine o forță liberă și redutabilă pe care în zadar încercăm să o îmblânzim. Cu cât mă atașez de ea, cu atât se îndepărtează de mine, câștigă în neînțeles, în distanță, dobândește o dimensiune formidabilă.
Nu te duci în aceste pandemoniuri doar ca să faci cumpărături, ci pentru a constata că totul îți este la îndemână. Vii aici ca să te asiguri că zeul bogăției există, că poți să pui mâna pe ea, să o atingi, să o adulmeci. Și această intimitate imediată cu luxul te miră, te răvășește de la primul pas. Sorbi aici o aromă a pământului făgăduinței, unde mierea și laptele curg din belșug, unde omenirea este, în cele din urmă, răscumpărată pentru slăbiciunile ei.
Timpul liber, distracțiile, abundența materială constituie la nivelul lor o tentativă patetică de revrăjire a lumii, unul din răspunsurile pe care modernitatea le aduce suferinței de a fi liber, imensei oboseli de a fi tu însuți.
Până mai ieri denunța încălcările de netolerat ale controlului social; acum, acuză societatea că îl lasă singur cu destinul său. (...) aceste colective defăimate îi confereau, prin opresiunea lor, și o anumită consistență. Piedica era un adjuvant, obstacolul o sursă de forță, o incitare la rezistență. De aici înainte Unicul poartă pică lumii întregi pentru a-l fi autorizat să fie el însuși, pentru că nu se mai amestecă în hotărârile sale; de fapt, suspină pentru un strop de interzis, de tabu. [...] În timp ce eliberarea are un fel de măreție epică și poetică atunci când ne dezleagă de opresiune, libertatea, pentru că angajează și obligă, ne tiranizează prin exigențele ei.
Starea de copilărie, pentru toți, în orice clipă și la discreție: acesta este răspunsul modernității la durerile pe care le provoacă. Această devenire infantilă nu este un accident, un minuscul pas greșit într-o dinamică orientată în întregime către măsură și rațiune, ci se înscrie în însuși miezul sistemului, este consubstanțială individului ispitit de capitulare pe măsură ce trebuie să se construiască. Imperiul consumismului și al distracției a înscris dreptul de a regresa în registrul general al drepturilor omului: rafinată decădere, delectabilă facilitate, fără nici o îndoială. Dar o dată depășită o anumită doză, antidotul angoasei riscă să se transforme în otravă, să degenereze într-o nouă boală. [...] Și așa cum fascinația noastră pentru pieile bronzate se naște din certitudinea că indigenul duce o viață mai aproape de adevărata sănătate decât noi, copilul devine de acum încolo “bunul nostru sălbatic la domiciliu” (Peter Sloterdijk) [...] A fost deci o vreme când copilăria nu era decât imbecilitate și fragilitate, în care trebuia, fără încetare, să-ți rafinezi moravurile, să-ți formezi caracterul, să-ți stăvilești preaplinul; în zilele noastre nimeni n-ar îndrăzni, mai ales la școală, să spună despre micuții noștri barbari că sunt niște neciopliți.
Fiecare sex ramane insondabil pentru opusul sau, nici atat de diferit, nici atat de apropiat pe cat il crede el. Dar trebuie sa rasturnam de indata aceasta afirmatie: fata de cealalta jumatate a omenirii, izvorul fricii si al incantarii sunt unul si acelasi. Poarta care desparte este si podul care leaga, esential fiind ca apropierea sa nu ucida distanta si nici distanta sa nu impiedice simpatiile. Si astfel orice relatie se angajeaza in echivoc, neputand sa discearna cu precizie intre atractie si teama.
Or, tentativa de a spune totul de la prima întâlnire, de a te dezvălui celuilalt ca să ți se dezvăluie și el este în același timp naivă și dezamăgitoare. Ea presupune, iluzie supremă, că ne cunoaștem pe noi înșine, că suntem într-un singur fel și că întâlnirea cu celălalt nu ne va modifica, ci ne va confirma în ființa noastră. Să te prezinți astfel – iată ce sunt și ce voi fi pe vecie – nu înseamnă să te dezvălui, ci să te sustragi, să te fixezi într-o imagine: printr-un straniu contrasens, extremismul sincerității devine atunci culmea minciunii: sau îl minți pe celălalt pentru că te schimbi fără să vrei, sau te minți pe tine însuți, refuzând să admiți schimbarea. Arta de a face curte, atunci când se reduce la o confesiune reciprocă, la ceea ce în limbaj popular se numește a-ți da drumul la gură, cade în platitudinea mărturisirii și ucide acea capacitate a întâlnirii de a deștepta o lume care ni se deschide încet și a cărei percepție ne dă peste cap.
Dragostea e o dezmințire flagrantă a tuturor utopiilor despre dreptate. Ea poate să cunoască culmi de splendoare și abisuri de infamie, ea nu raspunde deloc noțiunii de progres sau de merit. Nu merit niciodată să fiu iubit, această afecțiune ce-mi este purtată îmi este dată în plus, ca o grație inefabilă. Să vrei să vindeci sentimentul de el însuși, de fața lui umbroasă, înseamnă să-l sterilizezi. Prin capacitatea sa de a transforma o ființă oarecare într-o "ființă ce-ți scapă" (Proust), inima acordă persoanei iubite, fie ea cea mai umilă, o plenitudine, o maiestate ce-o deosebește de muritorii de rând. Ființa iubită, prin pasiunea pe care i-o închinăm, devine o forță liberă și redutabilă pe care în zadar încercăm să o îmblânzim. Cu cât mă atașez de ea, cu atât se îndepărtează de mine, câștigă în neînțeles, în distanță, dobândește o dimensiune formidabilă.
December 24, 2022
Muy recomendable. Analiza perfectamente el estado de la sociedad y las consecuencias del liberalismo
September 29, 2024
Ένα βιβλίο κόλαφος το οποιο - αν και γραμμένο το 1996 - εξηγεί πολλά για τον κόσμο όπως έχει καταλήξει σήμερα. Το θεωρώ ένα απαραίτητο ανάγνωσμα για όλους. Σήμερα όλα αυτά που ο συγγραφέας απόδίδει τόσο γλαφυρά έχουν διογκωθεί και δημιουργήσει μία κοινωνία χωρίς αίσθηση ευθύνης και αυτοκαταστροφική.
Εξαιρετικά διαφωτιστικό.
Εξαιρετικά διαφωτιστικό.
November 3, 2018
Provokatívna kniha o tom ako si so svojim šťastím nevieme rady.
"Existují ale i jiné výpůjčky, historie je bezedný kufr, z něhož lze plnýma rukama nabírat příklady, a vzory útlaku na vás jen čekají: nic nebrání se nasoukat do mundúru proletáře, domorodce, partyzána, *boat people*, ženy, bitého dítěte. Proč se však za každou cenu cpát do pozice vykořisťovaného, když je člověk zbohatlík? Špatné svědomí boháče? Nebo spíš pro možnost brát vše, kumulovat měšťácké pohodlí i buřičskou pověst náležící proklatcům a ozářit svou banalitu tragickým světlem? Na každém rohu lze vidět průměrné lidi, zpravidla spořádané otce a matky, kteří chtějí být za každou cenu považovaní za vyvrhely a rebely, ačkoliv vedou zcela běžný život bez jakýchkoliv zvratů. Nic zvláštního se jim nestalo, ale rádi by stáli v záři reflektorů jako trpitelé. Protože v naší civilizaci je Kristus ztělesněním oběti a dobrovolným mučední-kem, dávají tak najevo, že i oni jsou božské podstaty a nehybnosti svých životů propůjčují krásu epopeje."
"Stručně řečeno, na obou březích Ameriky (a poněkud méně ve Francii) zní bojovné výkřiky tvrdící stále totéž: Soužití je nemožné. Je třeba se střetnout nebo oddělit. Co zbývá ze vztahů mezi muži a ženami, když obě strany zaujímají pozici utlačovaného? Občanská válka. Je to totiž přirozený následek viktimářské nákazy, jež propuká, když je nějaká skupina či třída ozna-čena za viníka, a aby obvinění unikla, začne se vydávat za oběť. V takovém nepřátelském diskursu je agresí již samotná existence druhého. Rozdíly mezi pohlavími se mění v nepropustné hranice oddělující dva druhy, které si jsou vzájemně stejně cizí jako hadi a vlci. Protivník, ať muž či žena, má právo pouze na pokání, na omluvu a veřejné prohlášení, že „odmítá být mužem" nebo „emancipovanou ženou".
"Existují ale i jiné výpůjčky, historie je bezedný kufr, z něhož lze plnýma rukama nabírat příklady, a vzory útlaku na vás jen čekají: nic nebrání se nasoukat do mundúru proletáře, domorodce, partyzána, *boat people*, ženy, bitého dítěte. Proč se však za každou cenu cpát do pozice vykořisťovaného, když je člověk zbohatlík? Špatné svědomí boháče? Nebo spíš pro možnost brát vše, kumulovat měšťácké pohodlí i buřičskou pověst náležící proklatcům a ozářit svou banalitu tragickým světlem? Na každém rohu lze vidět průměrné lidi, zpravidla spořádané otce a matky, kteří chtějí být za každou cenu považovaní za vyvrhely a rebely, ačkoliv vedou zcela běžný život bez jakýchkoliv zvratů. Nic zvláštního se jim nestalo, ale rádi by stáli v záři reflektorů jako trpitelé. Protože v naší civilizaci je Kristus ztělesněním oběti a dobrovolným mučední-kem, dávají tak najevo, že i oni jsou božské podstaty a nehybnosti svých životů propůjčují krásu epopeje."
"Stručně řečeno, na obou březích Ameriky (a poněkud méně ve Francii) zní bojovné výkřiky tvrdící stále totéž: Soužití je nemožné. Je třeba se střetnout nebo oddělit. Co zbývá ze vztahů mezi muži a ženami, když obě strany zaujímají pozici utlačovaného? Občanská válka. Je to totiž přirozený následek viktimářské nákazy, jež propuká, když je nějaká skupina či třída ozna-čena za viníka, a aby obvinění unikla, začne se vydávat za oběť. V takovém nepřátelském diskursu je agresí již samotná existence druhého. Rozdíly mezi pohlavími se mění v nepropustné hranice oddělující dva druhy, které si jsou vzájemně stejně cizí jako hadi a vlci. Protivník, ať muž či žena, má právo pouze na pokání, na omluvu a veřejné prohlášení, že „odmítá být mužem" nebo „emancipovanou ženou".
January 17, 2018
An articulate densely presented deep examination of our (relatively) contemporary times. A few translation typos/grammar challenges.
“Consumerism can only be disappointing, in the end, since it invites us to expect everything from a purchase or a spectacle, excluding any internal experience, any personal growth or lasting relationship with others, which are the only generators of real joy. The person whose wish has been granted always wants something different from what he got, because what he really wants, no one can give him.”
"While in the United States the coexistence of the sexes always seems to be on the verge of explosion, Europe appears better protected from this hostility by a genuine culture of seduction. Heiress, perhaps, to the “erotic of the troubadours” ( René Nelli) that wove a whole ritual of allegiance and subservience between a knight and his lady, seduction is not only propedeutic (sp?) with courtesy, it civilizes the desires by forcing them to advance under cover. It is the basis for the two sexes’ common taste for conversation, for exchange, the lively spirit that gives their interactions all the depth and lightness of banter. It is also the pleasure of pleasing, of playing with the other, of allowing ourselves to be played with…"
“Consumerism can only be disappointing, in the end, since it invites us to expect everything from a purchase or a spectacle, excluding any internal experience, any personal growth or lasting relationship with others, which are the only generators of real joy. The person whose wish has been granted always wants something different from what he got, because what he really wants, no one can give him.”
"While in the United States the coexistence of the sexes always seems to be on the verge of explosion, Europe appears better protected from this hostility by a genuine culture of seduction. Heiress, perhaps, to the “erotic of the troubadours” ( René Nelli) that wove a whole ritual of allegiance and subservience between a knight and his lady, seduction is not only propedeutic (sp?) with courtesy, it civilizes the desires by forcing them to advance under cover. It is the basis for the two sexes’ common taste for conversation, for exchange, the lively spirit that gives their interactions all the depth and lightness of banter. It is also the pleasure of pleasing, of playing with the other, of allowing ourselves to be played with…"
June 7, 2018
Interesante. Aunque se explaya demasiado en el tema de la guerra de Yugoslavia. Una obra para reconsiderar la visión actual de lo que se considera una víctima a nivel individual y como colectivo.
Después de 20 años sigue editándose.
Después de 20 años sigue editándose.
February 18, 2021
Ensayo indispensable para entender la cultura de la víctima tan presente en la actualidad. Bruckner analiza discursos de diversos pueblos y grupos humanos que apelan a la victimización para evitar la responsabilidad de sus actos.
April 18, 2021
Schimba viata. atat.
March 6, 2022
Es un poco pesado a veces, pero lo que me resulta increíble es lo actual que es cuando está escrito hace más de 20 años y lo bien que predijo su futuro, nuestro presente.
Read
November 12, 2014Un livre sur le néo-existentialisme de nos jours. Tres intéressant essai sur la condition de l'homme d’aujourd’hui. Attention, il faut souvent attacher sa ceinture ce n'est pas une lecture facile
September 25, 2016
Most of the time the author had very obvious thoughts packed in a demanding language.
October 2, 2016
Ensayo.
Por qué nos justificamos de todo?
Por qué nos justificamos de todo?
Displaying 1 - 15 of 15 reviews