Virgil Mazilescu, reprezentant al onirismului, surprinde prin cromatica și metaforele inedite pe care le valorifică în poemele sale. Printre motivele recurente în imaginarul poetic se numără vulpea, verdele, galbenul, marea, visul, luna. Visul apare ca motiv al eliberării din realitate, respectiv din supunerea poetului față de realitatea de care trebuie sa fie mereu conștient pentru a o putea folosi drept inspirație în actul creator. Eul liric se supune imaginarului poetic, va trăi ”bolborosind” pentru a putea scrie cu luciditate. Spațiul oniric apare, deci, ca un loc în care ființa poetică se poate refugia. Mazilescu se folosește des și de culorile galben și verde pe care le asociază diferitor stări și diferitor obiecte, acestea schimbându-și sensul în funcție de ele. Cuvântul e verde ca ochiul iubitei, moartea e verde ca iarba, inima lui tresaltă ca o broască verde, verdele fiind astfel culoarea prospețimii, a entuziasmului, a renașterii, aflat în contrast cu galbenul, care e deseori asociat momentelor dezolante în care se află eul liric.
"nici o mîngîiere și flori albastre și nici o vorbă. mîna va crede că visează. limba doarme de nouă ani între ape. flori albastre da înspăimîntătoare flori albastre și mai ales nici o vorbă: cuțit lîngă cuțit"
"despre apele care m-au învelit. despre galbenul irascibil. și chiar despre felul cum voi trăi de azi înainte bolborosind – am visat cîteva vise frumoase cu niște animale care se roagă. dar poetul:pentru că trebuie să găsească un nume supunerii sale – iată că îl găsește. "