What do you think?
Rate this book
La țigănci, Pe strada Mântuleasa
”Odată cu primul său volum de nuvele, publicat la Madrid în 1963 și reluat după câțiva ani în România sub titlul celei mai fascinante dintre ele, Mircea Eliade pare să fi găsit tema de elecție a ”realismului magic”, inaugurat de el în literatură. Este o temă pe care o va explora neobosit de acum înainte; ea descinde parcă dintr-o idee recurentă a studiilor și eseurilor sale de istorie a religiilor. Potrivit ei, omul modern este, chiar fără să o știe, apăsat de o nemiloasă ”tiranie a istoriei”, de care caută cu înfrigurare să se elibereze. Numai că soluția izbăvirii de această tiranie trece printr-o abolire a timpului, care alcătuiește miezul acelui vârtej capabil să-l soarbă și să-l desființeze. Eroii lui Eliade, oameni obișnuiți, prinși în în întâmplări oarecare, trăiesc experiența unei fisuri în fluxul timpului, prin care fiecare se află proectat într-o altă lume, familiară și stranie totodată, o lume ce le dezvăluie existența sacrului camuflat în profan.”
320 pages, Paperback
First published January 1, 1963
About the author
Mircea Eliade
564 books2,738 followersRomanian-born historian of religion, fiction writer, philosopher, professor at the University of Chicago, and one of the pre-eminent interpreters of world religion in the last century. Eliade was an intensely prolific author of fiction and non-fiction alike, publishing over 1,300 pieces over 60 years. He earned international fame with LE MYTHE DE L'ÉTERNAL RETOUR (1949, The Myth of the Eternal Return), an interpretation of religious symbols and imagery. Eliade was much interested in the world of the unconscious. The central theme in his novels was erotic love.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 15 of 15 reviews
June 25, 2012
My first real "book" in Romanian! It's only a short story, but still it was a big challenge. I would love to read an English translation to see how much of it I actually understood, but I think I did OK.
November 21, 2023
Am avut o perioadă, prin liceu, când fantasy-ul și cu mine nu am fost prieteni. Un interludiu, de fapt, când credeam eu că am depășit perioada basmelor și încă nu-l descoperisem pe Tolkien. Fix peste acea perioadă s-a suprapus Eliade și cred că acela a fost motivul pentru care nu am înghițit „La țigănci” și nici nu am citit altceva de el (până mai târziu, când m-a enervat cu „Maitreyi”). Am vrut, așadar, cu spiritul adultului care s-a reîntors la fantasy și care iubește realismul magic, să mă întorc la Eliade și să-i sondez farmecele.
Colecția aceasta de nuvele are ca element comun fantasticul, strecurat în viața de zi cu zi a unui București pe care autorul îl cam părăsise deja. Cotidianul urban se îmbină cu miturile într-un spațiu vibrant, plin de personaje care au un element ce le scoate din banal. Mai mult, Eliade și-a ancorat atât de bine poveștile în acest București inter și postbelic, încât nu am avut de ales decât să mă cufund în atmosfera acelui spațiu și acelui timp - întâmplător, o parte a acestor povestiri le-am ascultat plimbându-mă prin zona centrală, ceea ce nu a făcut decât să accentueze sentimentul de întoarcere în timp.
Dacă „La țigănci” m-a transpus în afara timpului, într-o obscuritate a minții ce oglindește destinul lui Gavrilescu, „Pe strada Mântuleasa” a fost, de fapt, nuvela care m-a atras în mreje cel mai profund. Complexitatea personajelor și modul în care este relatată povestea lor, aparent haotic, fiecare povestire a lui Fărâmă devenind o ramă pentru următoarea, m-a absorbit complet, făcându-mă să uit că personajul se afla în mijlocul unui interogatoriu nu tocmai plăcut.
Mi-au plăcut și celelalte nuvele din această colecție, chiar dacă nu au avut același impact - cu precădere, „O fotografie veche de paisprezece ani” și „Un om mare”.
Oare acesta să fie momentul în care mă „reîmprietenesc” cu Eliade?
Colecția aceasta de nuvele are ca element comun fantasticul, strecurat în viața de zi cu zi a unui București pe care autorul îl cam părăsise deja. Cotidianul urban se îmbină cu miturile într-un spațiu vibrant, plin de personaje care au un element ce le scoate din banal. Mai mult, Eliade și-a ancorat atât de bine poveștile în acest București inter și postbelic, încât nu am avut de ales decât să mă cufund în atmosfera acelui spațiu și acelui timp - întâmplător, o parte a acestor povestiri le-am ascultat plimbându-mă prin zona centrală, ceea ce nu a făcut decât să accentueze sentimentul de întoarcere în timp.
Dacă „La țigănci” m-a transpus în afara timpului, într-o obscuritate a minții ce oglindește destinul lui Gavrilescu, „Pe strada Mântuleasa” a fost, de fapt, nuvela care m-a atras în mreje cel mai profund. Complexitatea personajelor și modul în care este relatată povestea lor, aparent haotic, fiecare povestire a lui Fărâmă devenind o ramă pentru următoarea, m-a absorbit complet, făcându-mă să uit că personajul se afla în mijlocul unui interogatoriu nu tocmai plăcut.
Mi-au plăcut și celelalte nuvele din această colecție, chiar dacă nu au avut același impact - cu precădere, „O fotografie veche de paisprezece ani” și „Un om mare”.
Oare acesta să fie momentul în care mă „reîmprietenesc” cu Eliade?
September 22, 2016
o carte cu Butterfly effect
November 27, 2013
"mă consider om -om de nimic, dar totuși om."
-"O fotografie veche de paisprezece ani"
pag. 66
Volumul cuprinde 9 nuvele, dintre care"La țigănci" și "Pe strada Mântuleasa sunt, probabil, cele mai profunde sau mai bine conturate (mai intens conturate). Dintre toate cele prezemte în volum, m-a fascinat "Pe strada Mântuleasa", recomandată mie de curând și pentru care am și început să citesc acest volum de povestiri. Mi-au mai plăcut, dintre celelalte, "Ghicitor în pietre", "Un om mare", "Fata căpitanului" și "O fotografie veche de paisprezece ani".
Pe strada Mântuleasa
Într-o zi oarecare, un bătrân se încăpățânează să urce scările până la etaj, deși ar fi putut să ia lesne ascensorul. În căutare de amintiri pierdute - sau de a afla ceva mai mult despre niște lucururi mai mult învăluite în mister decât descoperite cititorului, personajul nostru -Fărâmă, se găsește închis pentru interogatoriu într-un sediu securist. Cei care-l intervievează sunt ori fascinați de poveștile fără fir și coadă pe care le dezvăluie fostul profesor, ori caută în adâncurile povestirilor sale, încercând să facă legătură între povestirile lui fantastice și secretele de care au nevoie... În atmosfera înspăimântătoare a interogatorului, întâlnim un personaj pregătit să dărâme barierele imaginației...
Așa percep eu această nuvelă. Este fascinant cum, dintr-un cadru aproape perfect, prea ușor de imaginat pentru un autor ca Eliade, suntem transportați într-o secundă într-un milion de alte stări, lumi, dar cel mai mult povești. Dacă alegem sau nu să credem în interiorul acelei nuvele povestirile bătrânului este mai puțin important -în momentele în care citești paragrafele pline cu povestiri fantastice, nu mai ai nevoie să crezi nimic. Uiți că mai există și o altă lume... Lumea ta, sau lumea în care ai trăit până să citești. Uiți că citești -te afli în altă parte, atât de absorbit încât nu-ți vei da seama niciodată de faptul că ești un intrus care privește cu ochi străini niște cuvinte scrise acum o jumătate de secol sau mai bine. Ți se pare că ești acolo, că ți se povestește ție...iar de acolo, c-ai început să trăiești în interiorul, în centrul celor povestite. De aceea am avut întotdeauna aproape un șoc emoțional -ca cititor - în momentul în care mi s-a amintit că el e un personaj, că e o voce scrisă, că e aflat sub interogatoriu într-un sediu anonim secursit... Atmosfera e fabuloasă. E una dintre cele mai frumoase nuvele scrised e Eliade (din cele citite de mine, desigur). 5/5 recomand cu mare căldură.
La țigănci
Într-o vară înfierbântă, în Bucureștiul ars de soare, un anume personaje Gavrilescu ia tramvaiul. Profesor de pian -suflet de artist, cum se descrie singur, neîntrebat fiind- se lasă ademenit în casa misterioasă, cu o grădină fascinantă... La țigănci, acolo unde trebuie să facă deosebirea între o "ovreaică", o "grecoaică" și o țigancă. Toate acestea, precum și multe alte detalii, dar mai ales atmosfera mistică, abstractă și greu de prezentat în cuvinte concise/ într-un limbaj descriptiv coerent, construiesc un paradis neînțeles. O lume în care totul pare neclar, nebulos sau fabulos. Ce vei face când nimic din ceea ce era de dimineață cunoscut ca fiind și atât, dispare până la miezul nopții: partiturile, apartamentul, eleva, toate acestea s-au schimbat straniu în câteva ore... De parcă timpul nu mai există, sau nu mai funcționează cum o făcea de dimineață. În cele din urmă, se iese grosolan, involuntar și iremediabil din timp; iar Gavrilescu, împreună cu pierduta-dar-regăsita-din-tinerețe începe o poveste ambiguă condusă de birjar mult după miezul nopții. Din partea personajului nu simt decât o lungă și continuă absurditate. Înghițit în abstract și desprins de orice legături raționale cu timpul, Gavrilescu e de neatins în stadiul lui inexplicabil. Și totuși, de la început n-a părut decât o himeră nepotrivită ochilor din tramvai.
Celelalte nuvele:
O fotografie veche de paisprezece ani
Ghicitor în pietre
Un om mare
Fata căpitanului
Douăsprezece mii de capete de vită
Adio!
Podul
-"O fotografie veche de paisprezece ani"
pag. 66
Volumul cuprinde 9 nuvele, dintre care"La țigănci" și "Pe strada Mântuleasa sunt, probabil, cele mai profunde sau mai bine conturate (mai intens conturate). Dintre toate cele prezemte în volum, m-a fascinat "Pe strada Mântuleasa", recomandată mie de curând și pentru care am și început să citesc acest volum de povestiri. Mi-au mai plăcut, dintre celelalte, "Ghicitor în pietre", "Un om mare", "Fata căpitanului" și "O fotografie veche de paisprezece ani".
Pe strada Mântuleasa
Într-o zi oarecare, un bătrân se încăpățânează să urce scările până la etaj, deși ar fi putut să ia lesne ascensorul. În căutare de amintiri pierdute - sau de a afla ceva mai mult despre niște lucururi mai mult învăluite în mister decât descoperite cititorului, personajul nostru -Fărâmă, se găsește închis pentru interogatoriu într-un sediu securist. Cei care-l intervievează sunt ori fascinați de poveștile fără fir și coadă pe care le dezvăluie fostul profesor, ori caută în adâncurile povestirilor sale, încercând să facă legătură între povestirile lui fantastice și secretele de care au nevoie... În atmosfera înspăimântătoare a interogatorului, întâlnim un personaj pregătit să dărâme barierele imaginației...
Așa percep eu această nuvelă. Este fascinant cum, dintr-un cadru aproape perfect, prea ușor de imaginat pentru un autor ca Eliade, suntem transportați într-o secundă într-un milion de alte stări, lumi, dar cel mai mult povești. Dacă alegem sau nu să credem în interiorul acelei nuvele povestirile bătrânului este mai puțin important -în momentele în care citești paragrafele pline cu povestiri fantastice, nu mai ai nevoie să crezi nimic. Uiți că mai există și o altă lume... Lumea ta, sau lumea în care ai trăit până să citești. Uiți că citești -te afli în altă parte, atât de absorbit încât nu-ți vei da seama niciodată de faptul că ești un intrus care privește cu ochi străini niște cuvinte scrise acum o jumătate de secol sau mai bine. Ți se pare că ești acolo, că ți se povestește ție...iar de acolo, c-ai început să trăiești în interiorul, în centrul celor povestite. De aceea am avut întotdeauna aproape un șoc emoțional -ca cititor - în momentul în care mi s-a amintit că el e un personaj, că e o voce scrisă, că e aflat sub interogatoriu într-un sediu anonim secursit... Atmosfera e fabuloasă. E una dintre cele mai frumoase nuvele scrised e Eliade (din cele citite de mine, desigur). 5/5 recomand cu mare căldură.
La țigănci
Într-o vară înfierbântă, în Bucureștiul ars de soare, un anume personaje Gavrilescu ia tramvaiul. Profesor de pian -suflet de artist, cum se descrie singur, neîntrebat fiind- se lasă ademenit în casa misterioasă, cu o grădină fascinantă... La țigănci, acolo unde trebuie să facă deosebirea între o "ovreaică", o "grecoaică" și o țigancă. Toate acestea, precum și multe alte detalii, dar mai ales atmosfera mistică, abstractă și greu de prezentat în cuvinte concise/ într-un limbaj descriptiv coerent, construiesc un paradis neînțeles. O lume în care totul pare neclar, nebulos sau fabulos. Ce vei face când nimic din ceea ce era de dimineață cunoscut ca fiind și atât, dispare până la miezul nopții: partiturile, apartamentul, eleva, toate acestea s-au schimbat straniu în câteva ore... De parcă timpul nu mai există, sau nu mai funcționează cum o făcea de dimineață. În cele din urmă, se iese grosolan, involuntar și iremediabil din timp; iar Gavrilescu, împreună cu pierduta-dar-regăsita-din-tinerețe începe o poveste ambiguă condusă de birjar mult după miezul nopții. Din partea personajului nu simt decât o lungă și continuă absurditate. Înghițit în abstract și desprins de orice legături raționale cu timpul, Gavrilescu e de neatins în stadiul lui inexplicabil. Și totuși, de la început n-a părut decât o himeră nepotrivită ochilor din tramvai.
Celelalte nuvele:
O fotografie veche de paisprezece ani
Ghicitor în pietre
Un om mare
Fata căpitanului
Douăsprezece mii de capete de vită
Adio!
Podul
March 17, 2026
"Отже, і тобі судилося вирушити зі мною на пошуки Йозі. А для цього треба вивчити іврит. Я вірю, Йозі не помер, він має бути десь тут, на землі, тільки ми його не бачимо чи не вміємо знайти. Але я зрештою дізнаюся, як його знайти"… Ось чому і Дарварі почав вивчати іврит. Ліксандру давав йому уроки лише під час канікул, але Дарварі придбав граматику та словник і намагався займатися у своєму військовому училищі у Тирґу-Муреші. Але я не думаю, щоб Дарварі далеко просунувся у мові. У нього не було ні такої пам'яті, як у Ліксандру, ні такої запопадливості. І ще дещо. У дев'ятнадцятому чи двадцятому році, Ліксандру разом із приятелями знову знайшли Оану. Вечорами по суботах вони заходили до корчми до Тунсу і забирали Оану з собою на прогулянку. Але прямували вони не в місто, а на околицю, туди, де познайомилися з Оаною і де не соромилися з'явитися разом із нею. Часом вони забредали в поля пшениці, і Оана, розпустивши волосся по плечах, співала пісні, а хлопці підспівували. Коли ж у місячні ночі вони сідали відпочити серед бур'яну або під тутовим деревом, Ліксандру вигукував: "Оано, з твоєю допомогою я створюю нову міфологію!" Тому що з усіх хлопчиків Оана найбільше любила Ліксандру.
Хлопчикам було років по п'ятнадцять-сімнадцять, їм подобалося повертатися після тривалих прогулянок якнайпізніше, а потім бенкетувати в корчмі у Тунсу. Іноді вони поверталися о другій, о третій годині ночі, і корчмар, переконавшись, що вони повернулися, вирушав спати, залишаючи корчму під опікою Оани та музикантів, якщо ті не встигали на той час піти додому. Траплялося, забредав у корчму і якийсь п'яниця, але ніколи не було скандалів, бо всі побоювалися Оани. Молодь бенкетувала і розважалася до ранку. Вино пили, однак, у міру, а Ліксандру, хоч і був найгарячішим і невгамовним, взагалі ледве пригублював. Він сідав на стіл, клав руку на плече Оані і, погладжуючи її волосся, читав своїх улюблених поетів, найчастіше іспанських. Ніхто іспанської не розумів, але всі слухали, не зводячи з нього очей, а Оана сиділа з мрійливим, відсутнім виглядом, і часто, коли Ліксандру повертав її до дійсності, здавалося, що на очах у неї сльози. Якось, уже майже вдосвіта, коли Ліксандру читав вірші, поклавши руку на плече Оані, до корчми увійшла парочка. Молодий чоловік був трохи старший за Ліксандру, стрункий, елегантно одягнений. На його похмурому обличчі блукала гордовита посмішка. Здавалося, він трохи п'яний. Почувши, як Ліксандру декламує Кальдерона, він вигукнув: Що таке? Ви що, не румуни? А його супутниця, дивлячись на Оану, вигукнула: «Це вона! Моя статуя! Була вона незрівнянною красунею, але в її манерах та одязі було щось зухвале, як казали на той час — екстравагантне. Обійшовши навколо Оани, немов та була твором мистецтва, незнайомка зірвала з руки браслет і простягла його дівчині: «Скромний дар від Замфіри!» Як потім впізнали хлопчики, її звали зовсім по-іншому, але їй подобалося називатися Замфірою, а свого двоюрідного брата, з яким прийшла, вона називала Діонісом, хоча його звали Драгомиром. Цим молодим людям, хоч вони й походили з боярського роду Каломфірів, багато довелося зазнати в житті. І щоб зрозуміти, чому все це з ними сталося, необхідно знати історію їхнього предка, боярина Каломфіра…"
.....................…....…............
Щойно ви прочитали уривок з повісті ... Ні не Павича і ще раз ні, не Кортасара.
Тільки згадка міфології і Діоніса може підштовхнути до здогадки і здогадка буде вірною, це цитата з повісті Мірчі Еліаде "На вулиці Минтуляса" - в якій згадується острів Зміїний, часи радянського терору в Румунії, кабалістична магія , містерії, сни, та подорожі в інші світи.
Тим часом у повісті "У циганок" йдеться про подорожі в часі та блукання практично що безкінечними бароковими покоями трьох кункубін : єврейки, гречанки та циганки.
Так, Еліаде мав ще й іншу іпостась, він був автором чудових романів, оповідань та повістей в жанрі магічного реалізму.
Хлопчикам було років по п'ятнадцять-сімнадцять, їм подобалося повертатися після тривалих прогулянок якнайпізніше, а потім бенкетувати в корчмі у Тунсу. Іноді вони поверталися о другій, о третій годині ночі, і корчмар, переконавшись, що вони повернулися, вирушав спати, залишаючи корчму під опікою Оани та музикантів, якщо ті не встигали на той час піти додому. Траплялося, забредав у корчму і якийсь п'яниця, але ніколи не було скандалів, бо всі побоювалися Оани. Молодь бенкетувала і розважалася до ранку. Вино пили, однак, у міру, а Ліксандру, хоч і був найгарячішим і невгамовним, взагалі ледве пригублював. Він сідав на стіл, клав руку на плече Оані і, погладжуючи її волосся, читав своїх улюблених поетів, найчастіше іспанських. Ніхто іспанської не розумів, але всі слухали, не зводячи з нього очей, а Оана сиділа з мрійливим, відсутнім виглядом, і часто, коли Ліксандру повертав її до дійсності, здавалося, що на очах у неї сльози. Якось, уже майже вдосвіта, коли Ліксандру читав вірші, поклавши руку на плече Оані, до корчми увійшла парочка. Молодий чоловік був трохи старший за Ліксандру, стрункий, елегантно одягнений. На його похмурому обличчі блукала гордовита посмішка. Здавалося, він трохи п'яний. Почувши, як Ліксандру декламує Кальдерона, він вигукнув: Що таке? Ви що, не румуни? А його супутниця, дивлячись на Оану, вигукнула: «Це вона! Моя статуя! Була вона незрівнянною красунею, але в її манерах та одязі було щось зухвале, як казали на той час — екстравагантне. Обійшовши навколо Оани, немов та була твором мистецтва, незнайомка зірвала з руки браслет і простягла його дівчині: «Скромний дар від Замфіри!» Як потім впізнали хлопчики, її звали зовсім по-іншому, але їй подобалося називатися Замфірою, а свого двоюрідного брата, з яким прийшла, вона називала Діонісом, хоча його звали Драгомиром. Цим молодим людям, хоч вони й походили з боярського роду Каломфірів, багато довелося зазнати в житті. І щоб зрозуміти, чому все це з ними сталося, необхідно знати історію їхнього предка, боярина Каломфіра…"
.....................…....…............
Щойно ви прочитали уривок з повісті ... Ні не Павича і ще раз ні, не Кортасара.
Тільки згадка міфології і Діоніса може підштовхнути до здогадки і здогадка буде вірною, це цитата з повісті Мірчі Еліаде "На вулиці Минтуляса" - в якій згадується острів Зміїний, часи радянського терору в Румунії, кабалістична магія , містерії, сни, та подорожі в інші світи.
Тим часом у повісті "У циганок" йдеться про подорожі в часі та блукання практично що безкінечними бароковими покоями трьох кункубін : єврейки, гречанки та циганки.
Так, Еліаде мав ще й іншу іпостась, він був автором чудових романів, оповідань та повістей в жанрі магічного реалізму.
Read
November 1, 2022La țigănci ⭐⭐⭐⭐
Acum ca l-am studiat în clasa parca îmi place mai mult :) Bineînțeles ca nu avea cum să-mi placa dacă nu-l înțelegeam , dar na..
Nuvele ce urmează nu au fost studiate ( nu m-am interesat de simbolistică, comentarii sau istoria religiilor), așadar nu le pot da un rating onest 100%.
Mai târziu în viață o să le studiez calumea și va fi un review smek :)
O fotografie veche de 14 ani⭐⭐⭐⭐
Ghicitor în pietre ⭐⭐⭐
Un om mare ⭐⭐⭐
Chiar sunt curioasa de simbolistica nuvelei.
Fata căpitanului ⭐⭐⭐
Douăsprezece mii de capete de vite ⭐⭐⭐⭐
Adio ! .....
Podul......
Acum ca l-am studiat în clasa parca îmi place mai mult :) Bineînțeles ca nu avea cum să-mi placa dacă nu-l înțelegeam , dar na..
Nuvele ce urmează nu au fost studiate ( nu m-am interesat de simbolistică, comentarii sau istoria religiilor), așadar nu le pot da un rating onest 100%.
Mai târziu în viață o să le studiez calumea și va fi un review smek :)
O fotografie veche de 14 ani⭐⭐⭐⭐
Ghicitor în pietre ⭐⭐⭐
Un om mare ⭐⭐⭐
Chiar sunt curioasa de simbolistica nuvelei.
Fata căpitanului ⭐⭐⭐
Douăsprezece mii de capete de vite ⭐⭐⭐⭐
Adio ! .....
Podul......
January 18, 2022
Mântuleasa încă mai păstrează din atmosfera vremurilor lui Eliade. E un loc în care parcă nu există timp, are ceva magic...Iar biserica după care şi-a luat numele este precum un far care te ghidează, din orice direcţie ai veni... Mereu când trec prin această zonă mă gândesc la pivniţele caselor de altă dată, de care era fascinat autorul, şi la celebra şi frumoasa şcoală de aici, dispărută din păcate.
January 4, 2021
Am citit-o acum mai mult de 6 luni, dar m-a facut sa imi amintesc de cum ma pierdeam cu gandul fixandu-mi privirea pe strazile Bucurestiului si cum visam cu ochii deschisi cu orice ocazie. Stranie uneori, amuzanta alteori, mi-a demonstrat ca Mircea Eliade este un scriitor cu adevarat talentat.(cel putin in ochii mei)
Unul din singurii autori romani pe care ii voi reciti dupa ce ies din bancile liceului, cu siguranta.
Unul din singurii autori romani pe care ii voi reciti dupa ce ies din bancile liceului, cu siguranta.
August 30, 2024
👗👒☕🧋📗📘🗾🌷🧩🪅🌉🌁✍🏻🎐🌈
,,Beldiman clătină din cap, zâmbind.''
-🙋🏻🩷😊
,,La toamnă se împlinesc opt ani.A plecat îndată ce s-au căsătorit Otilia.''
-❤️👩❤️👨🫂
,,Dumitru se trezise și-l privea cu nesaț,toată fața luninată de un zâmbet.''
-☺️🩷🌝🌟
,,Alessandri îl ascultase încruntat,dar nesimțite figura i se lunină și zâmbi visător.''
-☺️🩷🙋🏻👩❤️👨🫂
,,Agripina îl privi o clipă pătrunzător,parcă ar fi încercat,cu un suprem efort,să-i ghicească gândurile,apoi își întoarse capul spre munte și zâmbi melancolică.''
-🩷😊💞👩❤️👨🫂
,,Beldiman clătină din cap, zâmbind.''
-🙋🏻🩷😊
,,La toamnă se împlinesc opt ani.A plecat îndată ce s-au căsătorit Otilia.''
-❤️👩❤️👨🫂
,,Dumitru se trezise și-l privea cu nesaț,toată fața luninată de un zâmbet.''
-☺️🩷🌝🌟
,,Alessandri îl ascultase încruntat,dar nesimțite figura i se lunină și zâmbi visător.''
-☺️🩷🙋🏻👩❤️👨🫂
,,Agripina îl privi o clipă pătrunzător,parcă ar fi încercat,cu un suprem efort,să-i ghicească gândurile,apoi își întoarse capul spre munte și zâmbi melancolică.''
-🩷😊💞👩❤️👨🫂
February 23, 2024
*Pe strada Mântuleasa
April 29, 2024
Povestiri grozave, un must-read pentru toți românașii. Printre poveștile preferate se numără: "Fata căpitanului" și "Podul".
October 19, 2024
sunt confuz send help
April 30, 2024
𝐿𝑎 𝑡̦𝑖𝑔𝑎̆𝑛𝑐𝑖 - 5*
𝑂 𝑓𝑜𝑡𝑜𝑔𝑟𝑎𝑓𝑖𝑒 𝑣𝑒𝑐ℎ𝑒 𝑑𝑒 𝑝𝑎𝑖𝑠𝑝𝑟𝑒𝑧𝑒𝑐𝑒 𝑎𝑛𝑖 - 4*
𝐺ℎ𝑖𝑐𝑖𝑡𝑜𝑟 𝑖̂𝑛 𝑝𝑖𝑒𝑡𝑟𝑒 - 4*
𝑈𝑛 𝑜𝑚 𝑚𝑎𝑟𝑒 - 3*
𝐹𝑎𝑡𝑎 𝑐𝑎̆𝑝𝑖𝑡𝑎𝑛𝑢𝑙𝑢𝑖 - 3*
𝐷𝑜𝑢𝑎̆𝑠𝑝𝑟𝑒𝑧𝑒𝑐𝑒 𝑚𝑖𝑖 𝑑𝑒 𝑐𝑎𝑝𝑒𝑡𝑒 𝑑𝑒 𝑣𝑖𝑡𝑎̆ - 2*
𝐴𝑑𝑖𝑜! - 2*
𝑃𝑜𝑑𝑢𝑙 - 2*
𝑃𝑒 𝑆𝑡𝑟𝑎𝑑𝑎 𝑀𝑎̂𝑛𝑡𝑢𝑙𝑒𝑎𝑠𝑎 - 5*
December 1, 2023
Zic sincer ca nu ma asteptam sa fie asa de faina. De obicei nu mi plac lecturile da asta i faineaaaa
September 2, 2018
O nuvelă scurtă, dinamică și care te prinde repede. Recenzie completă pe blog: http://bookssquads.blogspot.com/2018/... .
Displaying 1 - 15 of 15 reviews