What do you think?
Rate this book
Întunecare #1
Întunecare vol. 1
Întunecare este un roman a cărui acţiune este plasată în primul război mondial, un roman al suferinţei profunde, iremediabile. Consecinţele conflagraţiei mutilează destinul personajului principal, tânărul avocat Radu Comşa, ajuns pe front, din dorinţa sa.
368 pages, Hardcover
First published January 1, 1927
2 people are currently reading
95 people want to read
About the author
Cezar Petrescu
101 books55 followersS-a născut la Hodora-Cotnari, județul Iași, fiu al inginerului Dimitrie Petrescu, profesor la Școala agricolă Trifești lângă Roman, unde viitorul scriitor a și învățat între 1901-1903. Urmează liceul la Roman și apoi la Iași, unde își ia bacalaureatul în anul 1911. Obține licența în drept în anul 1915.
Cezar Petrescu, scriitor fecund, care pe urmele lui Honoré de Balzac aspira să scrie o nouă "Comedie umană", o Cronică românească a veacului XX. Este unul din cei mai de seamă gazetari din prima jumătate a veacului.
Alături de Lucian Blaga, A. Maniu și Gib Mihăescu întemeiază revista "Gândirea" în anul 1921. Este fondator al ziarelor Cuvântul și Curentul în 1928; director al ziarului oficios România în 1938 și al revistei România literară, 1938- suprimate în 1940; membru al Academiei Române, din 1955. Se afirmă ca romancier cu romanul "Întunecare" (1927-1928).
Obține Premiul național pentru literatură în 1931 și Premiul de Stat pentru dramaturgie în 1952 pentru piesa Nepoții gornistului - colaborare cu M. Nivicov
Cezar Petrescu, scriitor fecund, care pe urmele lui Honoré de Balzac aspira să scrie o nouă "Comedie umană", o Cronică românească a veacului XX. Este unul din cei mai de seamă gazetari din prima jumătate a veacului.
Alături de Lucian Blaga, A. Maniu și Gib Mihăescu întemeiază revista "Gândirea" în anul 1921. Este fondator al ziarelor Cuvântul și Curentul în 1928; director al ziarului oficios România în 1938 și al revistei România literară, 1938- suprimate în 1940; membru al Academiei Române, din 1955. Se afirmă ca romancier cu romanul "Întunecare" (1927-1928).
Obține Premiul național pentru literatură în 1931 și Premiul de Stat pentru dramaturgie în 1952 pentru piesa Nepoții gornistului - colaborare cu M. Nivicov
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 3 of 3 reviews
August 5, 2025
Întunecare nu este un roman de acțiune, ci o meditație romanescă asupra degradării, nu în sens moral sau social, ci ca o degradare estetică a unei lumi. Acest univers, cândva fastuos, se destramă strat cu strat sub ochii cititorului, iar Cezar Petrescu nu îl deplânge, ci îi notează sfârșitul cu o eleganță rece, aproape ritualică.
Naratorul nu se grăbește. Nu are unde. Dezastrul nu pătrunde cu vuiet, ci cu pași mici, silențios. Saloanele devin colivii sociale, casele boierești se transformă în depozite de conserve, iar bulevardele, odinioară destinate paradelor vanității urbane, încep să semene cu culoarele unui azil.
Transformarea universului, de la litoralul senin din Constanța la haosul tăcut al refugiului din Iași nu e doar fizică, ci și simbolică. La început, romanul are aerul unei comedii de salon, dar pe măsură ce capitolele înaintează, tonul devine tot mai opac, mai înecăcios, ca o cameră în care s-a tras cortina și aerul devine greu.
O notă distinctivă ce învăluie întreaga compoziție narativă este absența oricărei tendințe de eroizare. Nu există gesturi grandioase și nici nu se recurge la tragedii în sensul clasic. Alexandru Vardaru, cu eficiența lui funcționărească aplicată domeniilor administrate doar pune ordine în apocalipsă. Colonelul Pavel Vardaru, citește romane de aventuri în timp ce lumea din jurul său se destramă. Luminița, cu grația ei fragilă, pare tot mai diafană pe măsură ce războiul avansează, ca și cum realitatea nu o mai poate susține, iar Mihai, cu exaltările sale patriotice, rămâne doar o scânteie finală a unei generații ce încă mai crede în idealuri.
În mijlocul acestui univers aflat în reflux, Radu Comșa nu este eroul clasic. Personaj complex, nu se încadrează simplist în tiparele binelui sau răului. Deși manifestă frecvent intenții bune, chiar și la nivel declarativ, acestea intră în opoziție cu gesturile sale concrete, precum adulterul comis alături de Zoe. Maria îi stârnește încă, într-o anumită măsură, un interes neliniștit, iar în privința lui Virgil, Radu îl consideră nedemn de ea, ceea ce amplifică tensiunile interioare ale personajului. Totodată, el trăiește o dezrădăcinare profundă față de propria familie, care îi adaugă o dimensiune tragică existenței. În ciuda acestor contradicții, în adâncul său există o introspecție profundă, exprimată prin vise și dialoguri cu sine însuși, prin care încearcă să înțeleagă atât lumea înconjurătoare, cât și propriul său rol în ea.
Întunecare nu este un roman istoric, nici psihologic în sens clasic. Este un fel de elegie a epocii antebelice, privită nu cu mânie, ci cu o luciditate tăioasă. Petrescu nu plânge după ceea ce se pierde, nici nu glorifică. El arată doar cum se destramă lucrurile când sunt lăsate în voia inerției.
Din punct de vedere stilistic, volumul este provocator. Limbajul este elevat, încărcat de aluzii, detalii și fraze ample care par mai degrabă croite pentru a fi recitate într-un salon decât parcurse într-o goană de tramvai. Ritmul lent, voit obositor pe alocuri, servește perfect ideii centrale: degradarea nu este o prăbușire, ci o alunecare tăcută în cenușiu.
Nu este o lectură universală. Nu e nici ușor de parcurs, nici spectaculoasă. Dar este, cu siguranță, o experiență. Pentru cei care știu să admire o lume în clipa exactă a destrămării, Întunecare e o capodoperă.
Naratorul nu se grăbește. Nu are unde. Dezastrul nu pătrunde cu vuiet, ci cu pași mici, silențios. Saloanele devin colivii sociale, casele boierești se transformă în depozite de conserve, iar bulevardele, odinioară destinate paradelor vanității urbane, încep să semene cu culoarele unui azil.
Transformarea universului, de la litoralul senin din Constanța la haosul tăcut al refugiului din Iași nu e doar fizică, ci și simbolică. La început, romanul are aerul unei comedii de salon, dar pe măsură ce capitolele înaintează, tonul devine tot mai opac, mai înecăcios, ca o cameră în care s-a tras cortina și aerul devine greu.
O notă distinctivă ce învăluie întreaga compoziție narativă este absența oricărei tendințe de eroizare. Nu există gesturi grandioase și nici nu se recurge la tragedii în sensul clasic. Alexandru Vardaru, cu eficiența lui funcționărească aplicată domeniilor administrate doar pune ordine în apocalipsă. Colonelul Pavel Vardaru, citește romane de aventuri în timp ce lumea din jurul său se destramă. Luminița, cu grația ei fragilă, pare tot mai diafană pe măsură ce războiul avansează, ca și cum realitatea nu o mai poate susține, iar Mihai, cu exaltările sale patriotice, rămâne doar o scânteie finală a unei generații ce încă mai crede în idealuri.
În mijlocul acestui univers aflat în reflux, Radu Comșa nu este eroul clasic. Personaj complex, nu se încadrează simplist în tiparele binelui sau răului. Deși manifestă frecvent intenții bune, chiar și la nivel declarativ, acestea intră în opoziție cu gesturile sale concrete, precum adulterul comis alături de Zoe. Maria îi stârnește încă, într-o anumită măsură, un interes neliniștit, iar în privința lui Virgil, Radu îl consideră nedemn de ea, ceea ce amplifică tensiunile interioare ale personajului. Totodată, el trăiește o dezrădăcinare profundă față de propria familie, care îi adaugă o dimensiune tragică existenței. În ciuda acestor contradicții, în adâncul său există o introspecție profundă, exprimată prin vise și dialoguri cu sine însuși, prin care încearcă să înțeleagă atât lumea înconjurătoare, cât și propriul său rol în ea.
Întunecare nu este un roman istoric, nici psihologic în sens clasic. Este un fel de elegie a epocii antebelice, privită nu cu mânie, ci cu o luciditate tăioasă. Petrescu nu plânge după ceea ce se pierde, nici nu glorifică. El arată doar cum se destramă lucrurile când sunt lăsate în voia inerției.
Din punct de vedere stilistic, volumul este provocator. Limbajul este elevat, încărcat de aluzii, detalii și fraze ample care par mai degrabă croite pentru a fi recitate într-un salon decât parcurse într-o goană de tramvai. Ritmul lent, voit obositor pe alocuri, servește perfect ideii centrale: degradarea nu este o prăbușire, ci o alunecare tăcută în cenușiu.
Nu este o lectură universală. Nu e nici ușor de parcurs, nici spectaculoasă. Dar este, cu siguranță, o experiență. Pentru cei care știu să admire o lume în clipa exactă a destrămării, Întunecare e o capodoperă.
March 16, 2022
Colonelul Pavel Vardaru pipăi în cutia de lemn cafeniu o ţigară de foi îndestul de pufoasă. De pe gravura capacului îi surâse, cu tot şiragul dinţilor de porţelan, o creolă purtând pe umeri, în chip de amforă, un coş de foi de tutun, sub inscripţia aurită „Henri Clay-Habana”.
Era numai o simplă etichetă şi totuşi femeia îi părea gro-zav de cunoscută.
Deodată îşi aminti cu mare bucurie: „Dar sunt ochii lui Mimi. Extraordinar cum seamănă cu ochii lui Mimi!”…
Acoperi restul figurii cu latul palmei. Într-adevăr, din gravură îl priveau acum ochii râzători ai dansatoarei.
Trăi o clipă vedenia fugitivă: perdelele de catifea roşie lăsându-se moale, femeia împărţind cu amândouă mâinile sărutări sălii, ropotul de aplauze, o fâlfâire de fuste scurte peste pulpe în tricou roz… Toate, toate de atât de departe!
Colonelul scotoci apoi buzunările tunicii, căutând bricea-gul cu mica ghilotină de oţel pentru tăiat vârful ţigării. Nu îl află. Ca întotdeauna, Vanea, soldatul, uitase să strămute dintr-o tunică într-alta toate instrumentele nichelate care alcătuiau trusa de concentrare a domnului comandant: lanterna electrică, cuţitul de desfăcut cutii de conserve, pe-dometrul, tirbuşonul, bricheta cu benzină şi fitil, busola în miniatură.
Când cel din urmă buzunar fu explorat fără izbândă, colo-nelul Pavel Vardaru suspină cu o nemărginită milă pentru propriu-i destin: era, fără îndoială, cel mai nefericit comandant de regiment de pe planetă!
Se resemnă să decapiteze cu dinţii vârful ţigării, îl scuipă scârbit peste balustradă, în mare şi întinse peste masă, după cutia cu chibrituri, mâna grasă şi albă de prelat.
Doamna colonel – tanti Laura – strânse buzele vişinii cu o spaimă care dădea înfăţişare de copil alintat obrazului de grăsulie şi vârstnică păpuşă blondă, cu pomeţii trandafirii şi cu genele lungi, răsucite în sus:
— Pol, iarăşi începi cu ororile tale? Mută cel puţin sca-unul! Ştii că nu pot suporta mirosul ăsta de catran!
Ca măsură defensivă, tanti Laura scoase din portţigaretul îngust de platină, cu încrustaţii de email, o ţigaretă egipţiană şi o aprinse la flacăra unei brichete, prinsă cu lanţ sub-ţire de argint.
Chelnerul aduse două fructiere cu struguri de Constanti-nopol. Piersici şi pere, între bulgări de gheaţă, pe culcuş de frunze crestate de viţă. Un picolo, cu gâtul sufocat de gule-rul tare şi prea înalt, distribui cu dexteritate farfurioarele şi tacâmurile de desert.
Era numai o simplă etichetă şi totuşi femeia îi părea gro-zav de cunoscută.
Deodată îşi aminti cu mare bucurie: „Dar sunt ochii lui Mimi. Extraordinar cum seamănă cu ochii lui Mimi!”…
Acoperi restul figurii cu latul palmei. Într-adevăr, din gravură îl priveau acum ochii râzători ai dansatoarei.
Trăi o clipă vedenia fugitivă: perdelele de catifea roşie lăsându-se moale, femeia împărţind cu amândouă mâinile sărutări sălii, ropotul de aplauze, o fâlfâire de fuste scurte peste pulpe în tricou roz… Toate, toate de atât de departe!
Colonelul scotoci apoi buzunările tunicii, căutând bricea-gul cu mica ghilotină de oţel pentru tăiat vârful ţigării. Nu îl află. Ca întotdeauna, Vanea, soldatul, uitase să strămute dintr-o tunică într-alta toate instrumentele nichelate care alcătuiau trusa de concentrare a domnului comandant: lanterna electrică, cuţitul de desfăcut cutii de conserve, pe-dometrul, tirbuşonul, bricheta cu benzină şi fitil, busola în miniatură.
Când cel din urmă buzunar fu explorat fără izbândă, colo-nelul Pavel Vardaru suspină cu o nemărginită milă pentru propriu-i destin: era, fără îndoială, cel mai nefericit comandant de regiment de pe planetă!
Se resemnă să decapiteze cu dinţii vârful ţigării, îl scuipă scârbit peste balustradă, în mare şi întinse peste masă, după cutia cu chibrituri, mâna grasă şi albă de prelat.
Doamna colonel – tanti Laura – strânse buzele vişinii cu o spaimă care dădea înfăţişare de copil alintat obrazului de grăsulie şi vârstnică păpuşă blondă, cu pomeţii trandafirii şi cu genele lungi, răsucite în sus:
— Pol, iarăşi începi cu ororile tale? Mută cel puţin sca-unul! Ştii că nu pot suporta mirosul ăsta de catran!
Ca măsură defensivă, tanti Laura scoase din portţigaretul îngust de platină, cu încrustaţii de email, o ţigaretă egipţiană şi o aprinse la flacăra unei brichete, prinsă cu lanţ sub-ţire de argint.
Chelnerul aduse două fructiere cu struguri de Constanti-nopol. Piersici şi pere, între bulgări de gheaţă, pe culcuş de frunze crestate de viţă. Un picolo, cu gâtul sufocat de gule-rul tare şi prea înalt, distribui cu dexteritate farfurioarele şi tacâmurile de desert.
September 3, 2025
Evident, cei mai mulți dintre cititori, mai ales cei de-o anumită vârstă, și-l amintesc pe Cezar Petrescu ca autor al romanului pentru copii Fram, ursul polar, o scriere ce pare desprinsă din universul lui Jules Verne.
Întunecare este cu totul altceva. Ne aflăm în fața unei drame existențiale, în care un tânăr avocat idealist, Radu Comșa, crede că lumea va fi mai bună dacă România va ieși învingătoare din primul război mondial. Ca atare, el socoate că este de demintatea sa să se înroleze...
Întunecare este cu totul altceva. Ne aflăm în fața unei drame existențiale, în care un tânăr avocat idealist, Radu Comșa, crede că lumea va fi mai bună dacă România va ieși învingătoare din primul război mondial. Ca atare, el socoate că este de demintatea sa să se înroleze...
Displaying 1 - 3 of 3 reviews