O femeie, Alice, și un bărbat, Fritz, se iubesc ani și ani și ani și ani, dar nu apucă să se căsătorească nici măcar o dată. Asta nu-i oprește să se despartă și să se împace periodic, ritualic, obsesiv, compulsiv. Trăiesc împreună-separat și separat-împreună. Nutresc credința că sînt sortiți unul celuilalt. Dar credința nu-i ajută prea mult. Întîlnirile și separările celor doi par dictate de hazard, dar naratorul (însuși lunaticul, imprudentul Fritz, editor la Hachette) vrea să lase impresia că viața lor e un destin. Un titlu mai potrivit ar fi fost Nuntă în cer, dar acest titlu nu era disponibil.
David Foenkinos are umor, scrie cu dexteritate, e inventiv, rapid, isteț. Are fani tineri pătimași, succes de librărie, succes la femei (?). Într-un cuvînt, are succes la succes. În 2014, a primit Prix Goncourt des lycéens, care este - ca importanță și prestigiu - cam ca Marele Premiu al Sugarilor la FILIT. Din păcate, romanul lui Foenkinos nu are miză: autorul nu discută propriu-zis nimic, nu adîncește nimic, nu pune întrebări, nu dă bătăi de cap. Dar asta nu contează prea mult. Cartea se citește cu plăcere.
Nu voi cita decît fraza asta: „Ea îmi umbla prin minte în toate ipostazele, sfîntă și excitată, și aveam sa mor după clipele de dragoste cu ea” (p.164). (6.08.20, joi).