Orologiul bisericii St. Mark arăta că trecuse ora opt când, în seara aceea umedă de februarie, Henry Page, urându-i, ca de obicei, noapte bună lui Maitland, director-adjunct la ziarul său, se despărţi de el şi părăsi clădirea ziarului Northern Light[1]. Din pricina editorialului de luni zăbovise mai mult ca în alte dăţi, căci, după o experienţă de douăzeci de ani, nu scria prea uşor, iar neaşteptata convorbire telefonică cu Vernon Somerville îl făcuse să întârzie şi-l tulburase.
În după-amiaza aceea îi lăsase soţiei sale automobilul, aşa că avea de gând să se ducă pe jos acasă; în ultimul timp, doctorul Bard îl tot îndemna ca, fără să se ostenească prea mult, să facă mai multă mişcare, dar, ora fiind înaintată, se hotărî să ia tramvaiul.
Era sâmbătă seară; în Mealmarket ― vechiul centru comercial al Hedlestonului, format dintr-o reţea de alei înguste şi pasaje, dând toate spre scuarul Victoria ― întâlneai lume puţină. Birourile şi tipografia lui Page ocupau aici o parte dintr-un corp de case în stil Adam[2], a căror patină de fum şi intemperii străvechi trăda o obârşie de aproape două veacuri. Lipsit de forfota zilei, vechiul cartier, cu caldarâmurile învăluite la acea oră într-o tăcere atât de neobişnuită, îi părea lui Henry, care îşi putea auzi în urmă ecoul paşilor pe alee, mai mult ca oricând, inima statornică a acestui orăşel regal[3] din Northumberland[4], unde, timp de cinci generaţii, trăise şi muncise familia sa. Instinctiv trase adânc în piept aerul umed şi uşor înţepător.
Tăind prin Dean’s Close, ajunse în strada principală. În staţie nu era coadă. Deşi tramvaiul care mergea în direcţia Wooton era pe jumătate gol, totuşi, din obişnuinţă, căci făcuse asta o viaţă întreagă, Henry numără patru călători care citeau Northern Light. Un meseriaş cu lădiţa de scule la picioare, om la vreo şaizeci de ani, citea editorialul zilei prin ochelari cu rame de metal, ţinând ziarul spre slabul bec electric din colţul vagonului şi mişcându-şi buzele pe măsură ce forma cuvintele. Pierduse, de fapt, meciul de fotbal pentru a lucra suplimentar, şi Henry îşi spuse: „În bătrâni e nădejdea“. Deşi nu-şi făcea iluzii în privinţa stilului său ― fiul său, David, era tentat să zâmbească atunci când îi citea expunerile ― simţea o căldură consolatoare la gândul că reuşea din când în când să-şi apropie şi să influenţeze oamenii simpli din oraş, faţă de care încerca un tulburător simţământ de răspundere.
La Hanley Drive coborî. Vilele din această stradă, construite toate din gresie roşie adusă de la carierele de piatră din Eldon, se deosebeau prea puţin între ele, toate manifestând o slăbiciune pentru frontonul îmbrăcat pe jumătate în lemn. Intrarea casei lui Henry Page era însă urâțită de două felinare de fontă, greoi răsucite laolaltă, cu reliefuri aurite, reprezentând stema oraşului Hedleston, formată din trei lăstuni de argint, pe un scut de azur. Page era un om care se ferea de orice fel de ostentaţie, totuşi, prin faptul că fusese de două ori primar al oraşului, se simţise obligat să se conformeze obiceiului şi să accepte astfel de reminiscenţe îngrozitoare ale anilor cât deţinuse această funcţie.