Apreciată de New York Times drept „o carte pe care o scrii doar o dată în viață”, [i]Amurgul templierilor[/i] este versiunea romanțată a dispariției de pe scena istoriei a Cavalerilor Templieri și a apariției legendelor ce îi înconjoară. Un roman care șochează prin realismul cu care sunt descrise metodele de tortură utilizate împotriva templierilor, și care mai târziu vor fi preluate de către Inchiziție. Povestea luptei dintre regele Franței, Filip cel Frumos și Ordinul Cavalerilor Templieri este întregită de jocurile subtile și înșelătoare din spatele „scenei”.
Eroii principali ai romanului [i]Amurgul templierilor[/i], Richard, Thomas de Lincoln, Aymer de Vraineville, Ferrand d'Uzès, Blanche de Lyons-la-Forêt, Lawrence de Toeni, membrii familiei Morley, sunt personaje fictive, care au fost plasate și puse în mișcare în limitele faptelor istorice, așa cum ne-au fost ele transmise.
Se știe cu certitudine că un număr mare de frați templieri au scăpat de arestare sau au izbutit să evadeze din închisori. În Anglia, cavalerii templieri au pribegit ca vagabonzi. Că au încercat să exercite presiuni asupra Bisericii ca să-și ajute frații este foarte probabil. Din cronici se știe că s-au adunat în număr mare în jurul orașului Lyon și au trimis la conciliul din Vienne nouă delegați, care au fost arestați pe loc de către Papa.
Potrivit cronicilor, precum și pieselor din dosare și depozițiilor martorilor oculari, metodele de tortură descrise în cartea de față au fost într-adevăr aplicate fraților templieri.
Istoricii și-au pus multă vreme întrebarea dacă în cadrul Ordinului Templierilor s-a petrecut o erezie, o întrebare la care răspunsul aproape unanim a fost negativ. Totuși, unii sunt de părere că prin contactele lor cu Orientul, templierii și-au lărgit orizontul, și-au extins perspectiva asupra societății occidentale și asupra raporturilor de putere din sânul ei și că au urmărit un ideal măreț: (John Charpentier, L'Ordre des Templiers. L'Enseignement interieur). Un ideal pe care, știindu-se sprijiniți de posesiunile lor ramificate în toată Europa și bazându-se pe puterea lor financiară, pe cunoștințele lor strategice și pe cele două secole de experiență, l-ar fi putut realiza dacă Filip cel Frumos nu le-ar fi barat drumul.